Niciodată Singură
Din cauza unor enervante erori apărute atât la blogger, cât şi la browser-ul pe care îl folosesc, am hotărât să trec, din nou, pe wordpress. Mă găsiţi cu acelaşi nume: niciodatasingura. Aici.
Vă aştept! :)
Niciodată Singură

Deci, nu mai pot cu Mădălina Manole şi cu redeschiderea anchetei privind moartea ei. Ştiu, nu-i frumos şi nici corect să începi cu „deci”, dar aşa am avut eu chef să fac. Ce mai e normal în ziua de azi? Cum spuneam, mă exasperează mediatizarea asta excesivă a morţii MM, isteria creată în jurul sinuciderii ei. A murit şi punct! Da, înjuraţi-mă, voi, părinţi, fani, prieteni (de-ai ei, nu de-ai mei, că aceştia din urmă ştiu ce cred despre asta), pentru „insensibilitate” (e în DEX? n-am chef să caut acum), dar eu cred că fata asta chiar a vrut să moară. Este evident că, în familia cântăreţei, armonia nu a fost niciodată la loc de cinste, dovadă ce se întâmplă acum între soţul şi părinţii ei. Mai mult ca sigur că bătrânii nu l-au plăcut pe ginere, din motive reale sau închipuite, iar biata Mădălina, din dorinţa de a împăca şi capra, şi varza, n-a mai ştiut să facă nimic altceva decât să bea Furadan. Pentru că, dacă stai între oameni tâmpiţi şi nu eşti suficient de puternic să te ridici deasupra lor şi să-i domini, ajungi, la rându-ţi, la fel de tâmpit şi atunci nu mai judeci cu mintea ta, rişti să faci greşeli cât casa! Din păcate, pe Mădălina, un moment de rătăcire a costat-o viaţa.

Tot aud spunându-se: dar, vai, cum a putut, avea tot ce-şi poate dori un om, o casă, un soţ, un copil, bani, maşini? Aşa crede lumea, că nişte ziduri, un cont în bancă şi un bolid în garaj înseamnă totul. Înseamnă când nu le ai, când le admiri de pe margine şi spui „Vreau şi eu!”. Sau se mai crede că, dacă o femeie are, în sfârşit un soţ şi a mai devenit şi mama copilului pe care şi l-a dorit o viaţă întreagă, gata, şi-a văzut toţi sacii-n car şi nu mai vrea nimic!

Eu cred că Mădălina a avut o viaţă extrem de zbuciumată. Şi nu de când era cu Petru Mircea, ci dintotdeauna. Să porneşti de jos (se vede că provine dintr-un mediu de oameni simpli), să urci treaptă cu treaptă pentru a-ţi depăşi condiţia şi a-ţi face o carieră artistică, fără să recurgi la prea multe compromisuri, n-are cum să nu te marcheze mai târziu.

Da, a avut succes, a fost pe val, aplaudată, adulată. Ce om normal nu şi-ar dori să fie, cel puţin o dată, în centrul atenţiei, la modul bun, să fie recunoscut pe stradă, să i se dea o floare sau să i se ceară un autograf? Dar e conştient cineva că, în spatele scenei, poate că viaţa artistului care ne cucereşte cu prezenţa şi talentul lui, nu e la fel de perfectă şi strălucitoare? Că artistul e om ca şi noi, se bucură, plânge, spală vase, face piaţa… la fel ca şi noi? Că nu întotdeauna îi e bine, că mai are şi eşecuri, şi căderi?

Nu cred că Mădălina a avut o viaţă la fel de strălucitoare şi dincolo de scenă. A trebuit să moară pentru ca toate imperfecţiunile pe care le-a ascuns cât a trăit să iasă la iveală precum păduchele-n frunte. Cred că, la un moment dat, nu le-a mai suportat. Şi, la început, a avertizat. Două tentative de sinucidere. Proştii din jurul ei nu i-au înţeles strigătul de disperare. Au crezut-o nebună, au încercat s-o ducă la vraci sau la balamuc şi se mirau că fata nu vrea. Păi nu ea, ci ei erau tâmpiţii! Uitaţi-vă acum, la ei. Credeţi că atunci când trăia Mădălina erau altfel? E de mirare că încerca să-şi ţină soţul şi copilul departe de părinţi? Cu tot respectul faţă de durerea şi de bătrâneţile lor, dar şi eu mi-aş ţine familia departe de doi nebuni! Păi, dacă ştiau ce se întâmplă în casa fetei lor, de ce au aşteptat ca ea să moară, în loc s-o salveze? De ce, atunci când au ajuns la căpătâiul ei, după ce a înghiţit diluant sau prea multe pastile, în loc să găsească vorbele potrivite pentru a o convinge să nu mai repete gestul, s-au apucat s-o certe sau s-o judece?

Mă suprinde peste măsură faptul că, în loc să-şi plângă în tăcere comoara de copil (căci comoară a fost, e clar că le-a plăcut să li se recunoască statutul de părinţi ai artistei MM şi să trăiască din asta), să fi căutat o cale de comunicare cu ginerele (pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, scrisă cu propria-i mână în biletul de adio: „Să-l iubească mult pe Puiu, rămâne sufletul meu. Pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sufletul lui”), oamenii ăştia apar toată ziua la TV şi în ziare, ameninţând şi blestemând, bătându-şi joc de memoria fiicei lor care, întotdeauna, a ieşit în faţă doar cu muzica ei, nu vorbindu-şi de rău apropiaţii sau colegii de breaslă.

Mă miră că bătrâneii ăştia, în pofida vârstei şi a bolilor de care suferă (am înţeles că Ion Manole e măcinat de diabet, o boală care, la un moment dat, atacă şi centrii nervoşi, asta, ca să mă exprim elegant), trăiesc într-o ură şi o sete permanentă de răzbunare. „Să se facă dreptate!”, tot spune Ion Manole. Da, toată lumea vrea asta, întotdeauna. Dar fiecare dintre noi are alte repere pentru „dreptatea” asta. Îmi dau seama câtă fericire e pe capul lor acum, când ancheta privind moartea fiicei lor s-a redeschis, pentru că doar asta îi mai ajută să-şi ducă zilele mai departe. Cred că şi magistraţii s-au săturat de tânguirile lor pe toate canalele TV care, în goana după rating, le dau apă la moară în prime time! Dar, în euforia asta care i-a cuprins de vreo două zile încoace, au luat măcar o clipă în calcul varianta ca şi următoarele concluzii ale procurorilor să indice tot o sinucidere? Crede cineva că Petru Mircea era aşa de tâmpit, încât să-şi omoare, cu ajutorul mamei, nevasta, obligând-o să bea, chiar de ziua ei, pesticid? Adică nu s-ar fi gândit că, pentru anchetatori, principalul suspect ar fi fost chiar el? Să zicem că da, e autorul moral al gestului Mădălinei, dar mai mult pentru că nici el, ca şi părinţii ei, nu i-au înţeles zbuciumul interior, dar asta e altceva.

Cum cred oamenii ăştia că nepotul îi va privi, vreodată, ca bunici buni după ce, într-o zi, un coleg de la grădiniţă/şcoală îi va spune ce s-a întâmplat când era, încă, în scutece, ori va căuta singur pe Google şi va găsi tot ce s-a scris despre moartea mamei lui şi despre scandalul care i-a urmat? Cum îi vor explica, atunci, ceea ce s-a întâmplat sau cred ei că s-a întâmplat, fără să nu lovească în demnitatea tatălui său? De ce se miră că Petru Mircea nu comentează faptele lor sau că, atunci când o face, devine, de-a dreptul isteric? La ce să te îndemne atitudinea asta războinică, tâmpeniile pe care Eugenia şi Ion Manole le tot debitează de aproape un an? Nu am nicio îndoială că ăsta le-a fost caracterul şi cât a trăit Mădălina, numai că nimeni nu a avut nici ocazia, nici motivul de a-l scoate în evidenţă. Ce-i interesează pe ei care e acum viaţa lui Petru Mircea, cu cine umblă sau trăieşte? Ar trebui să se călugărească, la nici 40 de ani? Sau ce importanţă are cine îi conduce, azi, maşina Mădălinei? E cumva a lor? De fapt, ce vor moşii ăştia, după ce, şi ei, au bătut un cui în sicriul fetei lor? Să-i ia tot fostului ginere? Bun, să zicem că, mâine, el le lasă tot, copil, casă, avere. Cred ei că omul ăsta nu supravieţuieşte? Cred ei că, punând mâna pe tot, o vor avea, din nou, pe Mădălina? Nu. Trupul ei este în groapa aia nefiresc săpată în mijlocul unei alei din cimitir, cu o cruce pângărită tot de părinţi, care nu au înţeles nici după ce şi-au pierdut fata că, dincolo de scenă, ea era OMUL Magdalena Mircea, şi nu ARTISTA Mădălina Manole, iar sufletul ei s-a ridicat la Cer, de unde, cu siguranţă, îi priveşte şi suferă la fel ca-n viaţa la care a renunţat atât de dureros şi brutal, pentru că, nici după asta, cei pe care i-a iubit nu s-au împăcat, măcar de dragul puiului de om care a rămas în urmă-i. Iar Petru Mircea…. Singura lui greşeală a fost că nu a ştiut s-o iubească atât de mult, încât Mădălina să nu se gândească niciodată la sinucidere, că nu a ştiut s-o ajute, după ce ea a avut acele tentative pe care eu le consider şi acum un ţipăt de disperare pe care nu l-a înţeles nimeni. Pentru că nimeni nu a crezut-o în stare să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi, dacă îi urmărim cariera, a fost o fată extrem de hotărâtă şi ambiţioasă. Nu, nu a fost nebună. Nebuni au fost cei din jurul ei, cei care, nici acum, nu acceptă realitatea. Femeia asta i-a pedepsit atât de crunt, cu o moarte atât de şocantă şi violentă, chiar de ziua ei, şi oamenii ăştia refuză să înţeleagă că ei, cu toţii, au împins-o spre acest final. Când nu s-a mai gândit nici la copil, când nu i-a mai păsat de nimic şi când doar liniştea ei a contat.

Da, măi nebunilor! Femeia aia obosise să vă suporte! Pe tine, soţ slab, pe voi, părinţi fără caracter, pe voi, producători tâmpiţi, care n-aţi mai promovat-o pentru că Mădălina nu avea decât talent şi voce de arătat, nu ţâţe şi păsărici fără chiloţi cu care să ţină prima pagină în tabloide! Acum, toţi vă bateţi cu pumnul în piept şi spuneţi că aţi iubit-o şi nu mai puteaţi de dragul ei! De ce nu i-aţi arătat asta cât mai era acolo, cu voi, încercând să vă mulţumească pe toţi? Acum, la ce-i mai foloseşte? Vă războiţi în declaraţii şi anchete judiciare, dar uitaţi că adevărul e unul singur: Mădălina nu mai este! Ea trăieşte doar prin ceea ce a lăsat: muzica ei. Voi sunteţi nişte nimeni în căutarea unei glorii pe care n-o veţi avea niciodată. Doar aţi ucis-o. Acum, trăiţi cu povara asta. Dar pe Mădălina mai lăsaţi-o în pace. Aţi chinuit-o destul!

Niciodată Singură
A doua zi după ce m-am întors din călătoria în înteres de serviciu despre care vă spuneam în ultima postare, am primit o propunere de (aşa i-am zis eu, scuzaţi-mă dacă nu e o denumire tocmai corectă) extra job. Un fel consultant pe probleme de media care îşi face de lucru în spatele persoanelor importante din administraţia locală, ocupându-se de agenda lor de lucru zilnică, pe baza căreia purtătorul de cuvânt va putea redacta comunicate de presă şi va putea actualiza site-ul instituţiei.
Evident, în primul moment, propunerea m-a entuziasmat, dar am evitat să dau un răspuns pe loc, deşi am dat de înţeles că acesta este afirmativ. Şi bine am făcut, deoarece, după ce am depăşit clipa de euforie, am început să mă întreb cât timp îmi va rămâne şi pentru mine, căci asta e problema cu care mă confrunt în ultimii 2 ani în care, încet, dar sigur, întreaga mea activitate gravitează în jurul serviciului: ce scriu azi, ce scriu mâine, unde mă duc poimâine şi aşa mai departe. Îmi rămâne prea puţin timp pentru familie, pentru treburile casnice, de vacanţă nici nu are rost să mai vorbesc, deoarece nu există. Un extra-job implică, aşadar, mai multă muncă, plătită, ce-i drept, dar tot muncă se numeşte şi încă ezit să accept. Ştiu că pot face faţă, e meseria mea, îmi place şi asta ştiu să fac cel mai bine, dar cu viaţa mea cum rămâne?
Acum 9 ani, când mi-am început treaba la ziar, am spus „da" în prima secundă (coincidenţă sau nu, propunerea de acum mi-a fost avansată de cel care mi-a fost şef acum 9 ani şi care, între timp, a avansat pe scara profesională). Acum, după ce am aşteptat atâta timp o dovadă de încredere din partea unor persoane pentru care aveam impresia că nu prea contez, sunt nehotărâtă. Pentru că, la început, eram singură şi nu trăiam decât pentru mine. Acum, am o familie care deja simte că atenţia mea e îndreptată, aproape tot timpul, către altceva. Şi totuşi, aş vrea să le am pe amândouă, şi familia, şi extra job-ul. Pentru că ambele contează pentru mine. Mi-am dorit familia, mi-am dorit să evoluez profesional. Din nou, Dumnezeu a fost darnic cu mine. Cum să refuz ce mi se dă? Însă, cum să procedez pentru ca nimeni să nu fie afectat?
Cu siguranţă, tot Dumnezeu mă va ajuta să aleg.
Sper să fie bine.
Niciodată Singură
Mâine voi pleca în prima mea deplasare în interes de serviciu, în afara judeţului. Şi, tot pentru prima dată, voi realiza un fotoreportaj într-o zonă în care nu am mai fost niciodată până acum. Subiectul e frumos, legat de o podgorie faimoasă şi cred că îmi va plăcea să văd crame, să stau de vorbă cu viticultori, să văd cum transformă ei boaba de strugure în stropul de vin pe care, sigur, îl voi şi degusta.
Încă o dată, simt că Dumnezeu m-a iubit, oferindu-mi şansa de face munca asta şi, mai ales, să întâlnesc oameni care să creadă în mine.