Niciodată Singură
Niciodată Singură
Tuturor celor care au avut răbdarea şi timpul de a-mi citi blogul, un...

Niciodată Singură

Roşu şi Negru - Crăciun însângerat


„Ora 13.


Azi e cea mai fericită zi din viaţa mea.
Azi A CĂZUT CEAUŞESCU!“

Asta am consemnat în jurnalul meu, în urmă cu exact 20 de ani, imediat ce Radio România anunţase că „Dictatorul a căzut!“.

Aveam 17 ani, eram în clasa a XII-a şi, în acea perioadă, ascultam zilnic Europa Liberă, singurul mijloc de informare într-un timp când presa scrisă însemna „Scânteia“ şi „România (deloc) Liberă“.
De la Europa Liberă aflasem, cu câteva luni înainte, de „Scrisoarea celor şase“ , de disidenţii Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu şi, nu în ultimul rând, de masacrul de la Timişoara....
Era o zi de vineri, eram singură acasă şi mă refăceam după o hepatită care mă ţinuse câteva zile în spital. Ţin minte că, imediat după anunţul de la Radiojurnal, am sărit din pat, am alergat în sufragerie şi am deschis televizorul. Priveam demonstranţii care ocupaseră Televiziunea şi imaginile cu fuga lui Ceauşescu, dar tot nu-mi venea să cred că era adevărat!
Am ieşit apoi pe balcon. Vecinii începuseră, deja, să iasă din casă, se îmbrăţişau şi arătau semnul victoriei.
În scurtă vreme, au ajuns şi ai mei acasă. Urmăream, cu toţii, imaginile de la televizor sau ascultam ştirile de la radio şi aveam impresia că trăim un vis.
Teama că s-ar putea sfârşi ne-a fost alimentată de evenimentele din zilele care au urmat. „Încă mor oameni. Priveam, ieri, la televizor, şi mă îngrozeam... E traumatizant să vezi un parc din Bucureşti transformat în cimitir, să vezi atâtea înmormântări, să priveşti cadravrele deshumate de la Timişoara... Bucureştiul e rănit, mutilat. Centrul Civic e de nerecunoscut, încă se trage acolo... Până când?“, scriam eu, în jurnal, în cea de-a treia zi de Crăciun din 89.
Mai ţin minte că, după difuzarea filmului cu procesul şi execuţia Ceauşeştilor, o perioadă mi-a fost frică să rămân singură în casă, iar pe 26 ianuarie 1990, ziua de naştere a dictatorului, nu m-am dus la şcoală de teamă ca zvonul referitor la foştii săi susţinători care ameninţaseră cu „În fiecare casă/ Câte-un mort pe masă“ să nu se adeverească!
Tare slabă de înger trebuie să fi fost atunci... dar vremea aia a trecut şi, cu ea, s-au dus şi zilele Revoluţiei de la care, azi, se împlinesc 20 de ani!




Niciodată Singură
În urmă cu câteva zile, m-am pricopsit cu o leapşă. Pentru că se apropie Crăciunul şi nu vreau să mă prindă sărbătorile cu datorii, mă grăbesc să-i dau curs, deşi nu sunt într-un moment de maximă inspiraţie.

Amintiri din sezonul de iarnă...

Aici chiar m-a prins, pentru că iarna nu este anotimpul meu preferat. Am spus, cândva, că-s meteo-dependentă, că urăsc frigul şi umezeala, că mai bine m-ai omorî decât să mă scoţi afară când e viscol ori vreun ger de crapă pietrele. Din acest motiv, de trei ani, încoace, îmi iau concediu în decembrie. Măcar o lună (din cele trei!) de iarnă să stau şi eu la căldură, cu o cană de vin fiert alături!
Anul trecut, însă, am făcut o excepţie. Am intrat în concediu pe 1 decembrie şi am stat acasă aproape trei săptămâni. Cum pe vremea aia nu mi-a dat prin cap să-mi fac blog, mi-am petrecut aproape tot timpul gospodărind. Până pe 23 decembrie, când aveam rezervare la avion pentru Grecia. Fratele Puiului ne invitase să petrecem Crăciunul la el. Era cadoul lui de cununie.
Drept urmare, iată-ne în dimineaţa zilei de 23 decembrie 2008 în drum spre Capitală. Eu, Puiul şi ... mama-soacră (deh, nimic nu e perfect!
wink ). Aranjasem din timp cu unul din amicii lui tata să ne ducă cu maşina până la Otopeni. Deşi avionul urma să decoleze de abia la 19.35, noi am zis că e mai bine să ajungem la aeroport cu câteva ceasuri mai devreme, mai ales că niciunul dintre noi nu călătorise, până atunci, cu avionul şi habar nu aveam ce formalităţi trebuie să îndeplinim.
Călătoria pe şoselele patriei a fost lipsită de incidente, însă nu şi de peripeţii. Şoferul, Domn' Profesor, cum îi ziceam noi, este unul din ăia care ţin 60 la oră chiar dacă ies pe autostradă, aşadar nu o dată ne-am văzut depăşiţi de toate rablele. Fumător înrăit, făcea pauză de ţigară când ne era lumea mai dragă. Ca să nu mai spun că era cât pe-aci să nu nimerească Bucureştiul, deoarece, imediat ce am trecut de Ploieşti, omul a încurcat drumul, plus că era să ne ducă la Băneasa, neştiind că Otopeniul se numeşte, acum, „Henri Coandă“!
Bucuria că am ajuns, cu bine, la aeroport, ne-a fost făcută ţăndări de vestea că avionul avea întâziere. Iniţial, a fost vorba despre o oră şi jumătate care, în final, s-a prelungit la trei. După verificarea bagajelor şi cea corporală, am aşteptat îmbarcarea aproape o oră, timp în care angajaţii de acolo ne-au aburit cu tot felul de minciuni, cea mai gogonată fiind aceea că avionul care urma să ne ducă la Atena nu decolase încă din Viena. Abia când am ajuns la destinaţie am aflat că, de fapt, aeronava care ar fi trebuit să efectueze cursa se defectase, iar grecii au înlocuit-o cu cea care ne-a preluat la 22.30, în loc de 19.35!
Când am urcat în avion, altă dezamăgire: aveam impresia că ne-am întors, brusc, pe vremea războiului! Avionul era, pur şi simplu, o rablă, scaunele fiind atât de apropiate unul de altul, încât am fost nevoiţi să stăm cu genunchii la gură tot drumul. Când a început să ruleze pe pistă m-a luat cu fiori pe şira spinării, iar când s-a ridicat, zdrăngănea atât de tare din încheieturi, că am început să mă rog la Dumnezeu să ajung teafără la sol! Pentru ca tacâmul să fie complet, deasupra Bulgariei (cred eu), am prins şi nişte turbulenţe, plus o mică furtună de zăpadă, care mi-au făcut inima cât un purece! Călătoria ne-a fost îndulcită cu cina inclusă în costul biletului şi pe care n-aş fi refuzat-o chiar dacă aş fi riscat să vomit, după! N-a fost cazul, aşa că, după o oră şi un pic de zbor am păşit (năuciţi) pe pământ grecesc! Cumnatul meu ne aştepta în aeroport, aşa că, după aproximativ trei sferturi de oră de mers cu maşina, ajuns, în sfârşit, la el acasă!
Pe drum, am sunat-o pe mama, la Roma, ca s-o liniştim, deoarece era moartă de îngrijorare şi nu merita, săraca, un aşa cadou de ziua ei!
Trecusem deja, în 24 decembrie, era Ajunul şi gândul începuse să ne zboare la zilele de vacanţă care urmau.
Că a fost de vis, am mai spus. Ce n-am povestit, a fost aventura de pe Acropole, din cea de-a treia zi de Crăciun.
Era o vreme ca de toamnă târzie, închisă, cu ploaie din aia care începe azi şi se termină poimarţi, cu umezeală pe care o simţeai şi în... oriunde. Familia cumnatului meu ne pregătise un tur al Atenei şi s-a gândit că n-ar strica să ajungem şi pe Acropole. Puiul meu trecuse pe acolo în urmă cu 20 de ani, pentru el n-ar fi fost o noutate, ca şi pentru mama soacră care, şi ea, vizitase locul, pe la mijlocul anilor 90. Dar eu nu trebuia să ratez ocazia de a vedea o bucăţică din istoria antică a Greciei aşa că, în timp ce soacra şi cumnatul au preferat să se plimbe pe străzile Atenei, eu şi Puiul am purces către Acropole.
Am străbătut ceva drum, am mers pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, dar nu ne-a dat niciunuia prin cap să ne luăm şi nişte puncte de reper, pentru întoarcere. El mergea înainte, eu fotografiam tot ce-mi ieşea în cale.
Când am ajuns sus, am fost extrem de surprinsă de numărul mare de turişti din toată lumea pe care i-am găsit acolo. Nu credeam că nişte ruine şi bolovani pot prezenta atâta interes (daaaa, câtă lipsă de sensibilitate la mineee!!!), mai ales pe o vreme din aia. Când ne-am salutat cu unul din Hong Kong, am rămas cu gura căscată. În fine, după ce am reuşit să dăm o raită locului, timp în care am filmat şi am fotografiat cam tot ce se putea, ne-am îndreptat spre ieşire, laolaltă cu ceilalţi. Am coborât şi de abia după vreo doi kilometri de mers prin ploaia aia măruntă, rece şi agasantă, ne-am dat seama că nu pe acolo venisem şi că drumul nu ne ducea spre locul de întâlnire cu mama soacră şi cumnatul. Ne-am hotărât să facem cale-întoarsă numai că, văzându-ne, din nou, sus, am realizat că, pentru a ajunge în partea opusă, trebuia să plătim, iarăşi, intrarea. Care era de 12 euro/persoană! Am avut, însă, noroc de două lucruri: că Puiul vobeşte destul de bine engleza şi că paznicii ne-au înţeles disperarea, lăsându-ne să trecem fără să ne mai ia alţi bani!
La coborâre, altă belea: nu mai recunoşteam locurile! Ne-am învârtit alte minute bune (care ni s-au părut ore) pe străzile acelea întortocheate, care păreau la fel, ca să nu mai spun că, o dată, am nimerit şi pe un drum înfundat! Şi iar ne-a iubit Dumnezeu: la un moment dat, am văzut o clădire pe care, la dus, avusesem inspiraţia s-o fotografiez, iar de acolo nu a mai fost prea mult până la locul de unde plecasem.
Prânzul de la Bairaktaris-celebra tavernă din Atena-care a urmat ,ne-a făcut să uităm toată nebunia prin care trecusem. Am jurat că, dacă vom mai ajunge vreodată într-o ţară străină, nu vom mai pleca niciodată la drum fără să avem la noi o hartă şi (măcar un) telefon mobil.
Pentru că norocul nu e veşnic şi nu merită să transformăm un vis frumos într-un coşmar!
PS: O parte din pozele făcute atunci, pe Acropole, aici.


Niciodată Singură
În curând, ne vor bate la uşă colindătorii. Ca în fiecare an, în Ajun de Crăciun, vom reasculta tradiţionalele „Domn, domn să-nălţăm“ sau „Steaua sus răsare/Ca o taină mare...“.
De fiecare dată, în perioada asta, îmi reamintesc faptul că n-am învăţat niciun colind. Copil fiind, nu am mers cu colegii sau prietenii la colindat, nu pentru că nu m-ar fi lăsat părinţii sau pentru că n-aveam nevoie de bani la puşculiţă, ci pentru că, pur şi simplu, nu m-a atras acest lucru.
Chestia asta mi s-a tras de la faptul că, pe vremea aceea, locuiam la bloc şi grupurile de colindători care se perindau cu orele pe la uşa noastră mă agasau cu insistenţa cu care butonau soneria. Cei mai norocoşi erau, însă, cei care veneau primii, copiii vecinilor sau cei care îşi anunţau dinainte vizita (pentru că tata era cadru didactic şi o parte dintre elevii lui veneau să-i cânte).
Prea puţini erau, însă, cei care erau pătrunşi de bucuria sărbătorii. Majoritatea habar n-aveau versurile, cântau corect doar începutul sau cel mult refrenul, restul fiind lălăială care nu dura mai mult de 1 minut. Prestaţia trebuia plătită, obligatoriu, cu aceeaşi sumă, în caz contar, artiştii se luau la ceartă, uneori chiar şi la bătaie, pe casa scărilor! Să le fi dat doar mere sau nuci, aşa cum e tradiţia? Cu siguranţă, te trezeai cu un bolovan în geam...
Mi-era destul de clar că totul se reducea la bani, la câştig, iar lucrul ăsta mi-a dezvoltat, în timp, un fel de dispreţ pentru astfel de cântăcioşi... Chiar şi colegii mei se lăudau, după, cu cât au strâns de la părinţi, bunici, mătuşi, vecini şi ce visau să facă ei cu mica avere obţinută din cântarea de Crăciun.
Singura dată când am văzut colindători autentici, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei, a fost în satul bunicilor din partea mamei, din judeţul Galaţi. Erau aşteptaţi cu porţile deschise, nu exista curte în care să nu intre. Pentru mine, copilul de la oraş, a fost un spectacol unic, pe care nu-l voi uita niciodată...
De aceea, în preajma şi în timpul sărbătorilor, prefer să ascult colindele în initimitatea casei mele. Îl ador pe Hruşcă, e singurul care-mi merge direct la inimă în perioada asta. Dar îmi mai plac şi clasicele Christmas songs, de la Silent Night şi Jingle Bells la Santa Claus Is Coming To Town.
Tata primeşte şi acum colindătorii care, de la an la an sunt din ce în ce mai puţini. Respectă regula din trecut: primii veniţi, cei care se anunţă înainte, vecinii şi, eventual, foştii elevi... Stă la poartă şi-i ascultă pe toţi. În final, îi plăteşte, pe fiecare, în mod egal. Ca să nu se ia la ceartă sau, Doamne-fereşte, la bătaie...

L.E.: A nu se înţelege că am ceva personal cu colindătorii. Fără ei, sărbătorile nu ar mai fi la fel. Şi-apoi, pe vremurile astea, de criză, au şi ei ocazia să facă un bănuţ cinstit!
smile
Niciodată Singură
- Alinuţa, eşti virgină?
- Încă nu.
Niciodată Singură



Am găsit-o pe gard, azi-dimineaţă. E cuminte şi iubăreaţă. Şi frumoasă biggrin

Later edit (20 decembrie):
Puiul meu i-a zis Cleopatra (de la ochii conturaţi cu negru), iar eu începusem s-o strig Cleo. A rămas la noi peste noapte. N-a fost pretenţioasă la mâncare şi a dormit aproape toată noaptea lângă sobă. Se obişnuise şi cu lădiţa cu nisip, dar numai după ce a făcut pipi pe mocheta de la uşă.
La prânz, însă, n-a mai vrut în casă şi Puiul i-a dat drumul în curte.
Un sfert de oră mai târziu, am aflat că era a vecinului meu. De aia era aşa cuminte şi iubăreaţă!

Niciodată Singură
*Twitter-ul are priză şi la ... „Bunicuţe“ biggrin : Libertatea anunţă că, după un an de blogărit, Ion Iliescu „ciripeşte“, acum şi pe Twitter.

*Brianna Caradja pofteşte la prospături: După trei căsnicii ratate şi disperată că ar putea petrece singură sărbătorile, prinţesa a pornit în căutarea sufletului pereche. După lupte seculare, care au durat aproape 10 zile, fosta blondă a lui Iri, se pare că a ales. Privilegiatul se numeşte Răzvan Dumitrescu şi nu, nu e celebrul jurnalist, ci un tinerel de 31 de ani, din Ploieşti, care lucrează la o companie multinaţională cu profil petrolier. „Pare un om blând, cu caracter frumos. Mi-a plăcut foarte mult poză, fiind foarte naturală“, şi-a motivat Brianna alegerea. Vom vedea cât a fost de inspirată
mrgreen.

*Surorile Gabor şi Luciu se concurează în sâni (Click) . Dacă minte n-au? twisted

*Sinceritate: „Dacă Vio era strungar, nici nu mă uitam la el!“, zis-a Oana Lis. Aşteptăm replica. Lui Moni


*Culmea prostiei: Autorii furtului din casa interpretei de muzică populară Brânduşa Covalciuc Ciobanu au fost daţi de gol de fotografiile pe care şi le-au făcut cu obiectele sustrase (Libertatea). Ei au fost prinşi în timpul altei spargeri dar, cu ocazia percheziţiei efectuate în adăpostul celor doi, poliţiştii au găsit şi pozele cu pricina. Noroc chior!

*Caritabili. Minune şi Salam vor dona încasările obţinute în urma vânzărilor ultimului lor album (Libertatea). Dacă nu ei, atunci cine? Fără număr...fără număr...

*Viaţa bate filmul: Melanie Griffith are cancer (Click). La 52 de ani, „Working Girl“ a fost diagnosticată cu cancer, în urma unor analize efectuate ca urmare a apariţiei unei pete negre sub ochiul stâng. Să sperăm că soţia lui Banderas va depăşi cu bine operaţia de îndepărtare a ţesutului canceros.

Vorba aceea: sănătate să fie, că belele curg.
O zi bună să aveţi!

Niciodată Singură
Aflaţi de la criserb.com lol
Niciodată Singură
Cine se temea că n-o să avem zăpadă anul ăsta şi că iarna e ca toamna (dacă mi-e îngăduit să adaptez celebra zicală), cred că e în culmea fericirii azi: troienele-s cât casa!
Bine, e un fel de-a spune. La noi a nins toată noaptea, iar la 5 dimineaţa stratul de zăpadă din curte era de jumătate de metru. Cel puţin aşa spunea tata care, ca orice pensionar ajuns la o anumită vârstă, n-a avut somn şi a ieşit cu noaptea-n cap să facă pârtie. Muncă în zadar, pentru că, la 7 şi ceva, când m-am dus să-mi prepar obişnuita cafeluţă, omătul era bine-merci la locul lui. Şi încă ningea!
Tot „bătrânul“ mi-a mai zis, ceva mai devreme că, în dimineaţa asta, n-a ajuns nici maşina cu ziare (încă le citeşte în varianta printată, nu l-am putut învăţa cu cea online) şi că în oraş se circulă greu (daaa, e şi „mare“ oraşul ăsta!).
După o discuţie cu Puiul meu, am ajuns la concluzia că ar fi bună o plimbare cu sania. Dar, cum noi nu avem sanie, ne-am mulţumi şi cu o plimbare per pedes asezonată, eventual, cu o bătaie cu bulgări.
Nu-i aşa că e bine în vacanţă?
Niciodată Singură
După două săptămâni, încep să simt, în sfârşit, că-s în concediu. Mai am încă pe atât.
Foarte greu mă mai rup de toate cele, în special de serviciu! De fapt, de serviciu nu am uitat deloc, am mai scris articole, toate fundamentate pe informaţii ce mi-au parvenit prin e-mail şi telefon. E o perioadă plină de evenimente, majoritatea referitoare la Crăciun şi tot omul care se implică în organizare vrea ca efortu-i să fie consemnat la gazetă. Am eu dreptul să-l lipsesc de bucuria asta? :)
Până vineri, am strâns, ca furnicuţa, câteva materiale pentru începutul anului (pe 4 ianuarie, gata vacanţa!) şi de atunci am hotărât să iau o pauză. N-am mai ieşit deloc, m-am ocupat de cele casnice, am stat pe net cât mi-a dorit sufleţelul şi am citit un milion de bloguri, evitând tot ce are legătură cu politica. Nu mă mai interesează cine a ieşit preşedinte, cine va fi prim-ministru, cu cine negociază pedeleul, dacă o să treacă sau nu Guvernul în Parlament. Vin sărbătorile şi vreau să mă bucur de ele, nu să-mi rămână sarmaua-n gât de nervi.
Pentru dimineaţa de azi îmi programasem o ieşire, dar era prea cald şi bine în pătucul meu pentru a renunţa la privilegiul de a lâncezi în aşternut, ca să mă aventurez în nămeţii de afară. Singurul lucru serios cu care „mă laud“ pe ziua de azi (în afară de a redacta două articole care vor apărea mâine) a fost o baie de aburi, un gomaj şi o mască pentru ten. Deh, îs muiere, tre să am grijă şi de mine :)
Mâine (de fapt, azi, că deja am păşit în 16 decembrie) am promis că voi onora cu prezenţa un eveniment ce marchează 20 de ani de la Revoluţie. Iniţial, am refuzat invitaţia, mai mult din comoditate (chipurile, sunt în concediu), apoi m-am răzgândit, deoarece am înţeles că e unul din acele evenimente despre care nu pot scrie bazându-mă pe informaţiile furnizate de altcineva, chiar dacă această persoană este însuşi organizatorul.
E bine, pentru că mai iau aer, afară a nins destul de mult şi chiar vreau să fac nişte poze în oraş. Am făcut câteva şi-n seara asta, de la fereastră şi din curte, dar vreau să fac şi-n centru, la brad. Am şi eu fixuri, ce vreţi!?
Că am împodobit bradul, deja v-am spus. Luni mi-am „lipit“ Moş Crăciunul pe geamul din holul mic (deja a fost luat în primire de privirile trecătorilor) şi am împodobit holul mare. Până la sfârşitul săptămânii, sper să ornez şi restul casei. Tare-mi mai place atmosfera dinantea Crăciunului! Tot ce-mi doresc este să mi-l petrec acasă, la gura sobei, cu Puiul meu. Sper să fie măcar zăpada care s-a aşternut în seara asta, ca totul să fie perfect. Anul trecut mi-am petrecut sărbătorile în Grecia, într-o vacanţă oferită de fratele Puiului ca un cadou de cununie. A fost de vis, însă tot acasă e mai bine, aşa că, anul ăsta nu vreau să mai plec nicăieri.
Oricum, până atunci mai e.
Deocamdată, importantă e odihna, aşa că merg la culcare.
Bye!
Niciodată Singură
M-am întâlnit cu ea pe stradă. Nu mai reţin de unde a apărut şi el. Am parcurs toţi trei distanţa care ne despărţea de casa ei. De fapt, o vilă. M-a surprins faptul că nu era aşa cum îmi imaginasem. Credeam că e mult mai mare şi mai impunătoare. Dar curtea era plină de flori şi verdeaţă. N-am avut vreme s-o admir, pentru că ei au urcat la foişorul de la etaj, iar eu i-am urmat. N-am intrat în încăpere, dar i-am văzut aşezându-se pe scaunele din răchită, plasate de o parte şi de alta a măsuţei de lângă perete.
Preţ de câteva zeci de minute, i-am auzit discutând...politică. N-am îndrăznit să-i întrerup decât în momentul în care m-am simţit datoare să le spun că seamnă cu doi actori într-un spectacol de teatru absurd
. Cu atât mai mult cu cât, în momentul în care am intrat, ea îi arăta lui un album cu picturi.
După alte câteva minute, ea îmi spune că-i e foame şi că ar vrea să gătim ceva. Am coborât amândouă în bucătaria de la parter. Din nou, am fost surprinsă că nu era utilată modern, aşa cum credeam că ar trebui să fie o bucătarie a celor
de teapa ei. Un hol mic şi întunecos despărţea bucătăria de camera părinţilor ei, un dormitor mobilat ca-n anii 80, cu macrameuri pe măsuţa de televizor. Doar computerul de ultimă generaţie, din colţul de lângă uşă arăta că suntem în secolul XXI...
„Aş prefera un pilaf...ai ceva împotrivă?“ îmi strigă ea din bucătărie, în timp ce eu mă învârteam, curioasă, în jurul PC-ului. „Tatăl tău se pricepe? Îl foloseşte?“, o întreb eu. Neînţelegând ce la ce mă refer, bagă capul pe uşă. „A! Da... Stă destul de mult pe mess...“, mă lămureşte şi dispare
la pilaful ei.
Pe mess? Cu cine? Şi despre ce-ar putea discuta atât de mult?
Ce frumos ar fi să-i aflu parola...
Cu acest gând păcătos m-am dus după ea la bucătărie. Am remarcat că se descurca destul de bine la cratiţă, o altă surpriză pentru mine. Apoi, am stat la poveşti.
De
el, oaspetele din foişorul de la etaj, am uitat amândouă. Dar nici nu i-am simţit lipsa. Cel puţin eu, care continuam să mă mir cât de bună şi de treabă e fata înjurată de toată România din cauza prostiei înscrise în codul genetic. Şi cât de bine mă simţeam alături de ea!!!

Clipesc o dată...şi încă o dată...
Semiîntuneric. O încăpere. Bineînţeles, mică. În faţă, recunosc brăduleţul meu, şi el, mic, dar albastru. Apoi, îmi văd soţul la calculator.
„Vaaai, puiu', dac-ai şti ce-am visaaaat! Se făcea că am fost acasă la Băsescu, împreună cu fiică-sa, Elena, care l-a invitat acolo şi pe Geoană, cu care a stat la taclale-n foişor, iar mie a vrut să-mi facă pilaf...“

Coşmarul se sfârşise.

Niciodată Singură

Sursa: aici.
Niciodată Singură
Câteva sugestii, aici :)
13
Niciodată Singură

...sau 12+1, pentru cei superstiţioşi. Noi nu suntem :)

Spun noi, pentru că mă refer la mine şi Puiul meu. Astăzi am sărbătorit 13 luni de căsnicie. Fără tort, dar cu voie bună şi iubire :) Pentru că sunt în concediu, nu m-au mai scos din casă responsabilităţile profesionale, cum s-a întâmplat în urmă cu o lună, la aniversarea unui an de convieţuire cu acte :)

Încă nu mi-a trecut. Îmi place să fiu nevastă. Îmi place să fiu nevasta lui, să am grijă de el şi el să aibă grijă de mine. Îmi place să adorm alături de el şi să mă trezesc privindu-l. Îmi place zâmbetul lui, îmi place vocea lui, îmi place parfumul lui...

Îmi place universul pe care ni-l construim zi de zi, lună de lună, an de an.

Îmi place faptul că suntem doi.

Niciodată Singură

Click pe poză pentru explicaţii :)
Niciodată Singură

Ceea ce s-a întâmplat în aceste două zile reprezintă o adevărată lecţie de viaţă. Pentru toată lumea, de la omul de rând până la ultimul politician. O vorbă (înţeleaptă) spune „să nu zici hop, până nu ai trecut groapa“. Nici Geoană, nici PSD-ul nu şi-au amintit-o aseară, când s-au anunţat exit poll-urile. Doar s-au bucurat, iar zâmbetul le-a îngheţat pe buze în mai puţin de 24 de ore.

N-aş vrea să fiu în pielea lui Geoană, nu vreau să ştiu cum e când îţi imaginezi că ai atins culmea şi să realizezi, într-o secundă, că nici nu te-ai ridicat, deşi simţi că ai căzut şi te doare. Nu vreau să ştiu ce-au simţit, la răsăritul soarelui, cei care au adormit cu paharul de şampanie în mână, după ce au sărbătorit, prematur, o victorie care, de fapt, nici nu era a lor. Dar aş vrea să ştiu dacă au învăţat ceva din „păţania“ lor.

Aseară am văzut pesedişti în delir, manifestându-şi aproape paroxistic bucuria, cu scandări şi înjurături de toate „culorile“ la adresa „marinarului bătăuş“. Am văzut o coloană interminabilă de maşini cu oameni echipaţi mai mult sau mai puţin în roşu. Steaguri roşii. Îmbrăţişări. Pupături. Un refren: „Lasă-ne, lasă-ne, măi Băsesculeeee....!“.

La un moment dat, linişte.

Prea multă linişte.

Dimineaţă, la 8, am înţeles de ce: Băsescu reloaded.

După-amiază, a fost rândul susţinătorilor săi să iasă pe străzi. Am văzut, din nou, o coloană de maşini. Oameni echipaţi mai mult sau mai puţin în portocaliu. Steaguri portocalii. Îmbrăţişări. Pupături. Un refren: „Vântul baaate, apa treeece, pietrele rămââân...!“

E-adevărat. Vântu a bătut, Geoană a trecut, Băsescu a rămas.

Ca să trăim bine (?)

Niciodată Singură
Niciodată Singură
E mic, dar frumuşel şi cochet. Albastru, cu „moţ“ şi fundiţe roşii.
E bradul meu de Crăciun :)

Niciodată Singură
Cel puţin, aşa zice buletinul de analize medicale.
Încă de acum două săptămâni mi-am propus ca primul lucru pe care trebuie să-l fac atunci când intru în concediu este să văd cum stau cu sănătatea, motiv pentru care azi am fost să-mi fac analize. Nu credeam că voi primi rezultatul tot azi, cred că am fost, din nou, norocoasă (doar v-am zis că Doamne-Doamne mă iubeşte!).
Aşadar, la o primă citire, lucrurile par să fie OK, în afară de o uşoară creşetere a colesterolului (normal, sunt gurmandă) şi veşnica lipsă de calciu, dar cu ea m-am născut, deci nu e o noutate :) Văd eu luni ce mai zice şi medicul de familie. Dacă şi de la el am parte de veşti bune, înseamnă că pot sta liniştită de sărbători. Cel puţin din acest punct de vedere.
Am hotărât ca mâine să împodobesc bradul, chiar dacă mai e până la Crăciun. Aşa fac în fiecare an, pentru că îmi place starea de bine pe care mi-o dă perioada sărbătorilor care începe duminică, de Moş Nicolae.
Trebuie să umblu în cutiile cu globuri şi luminiţe, aşa că, acum, vă las!
Niciodată Singură
Spuneţi şi voi dacă sunt întreagă la minte au ba: aştept cu limba scoasă (vorba vine, nu vă imaginaţi să se întâmple asta, la propriu!) concediul şi în prima zi de liber (aproape) absolut, eu plec la muncă!
Să nu credeţi că mi-au impus şefii asta, ei au spus doar atât: „Te duci în concediu, dar la alegeri, pe 6, eşti pe teren! Pe urmă, faci ce vrei tu!“. Aşa am vrut eu şi a fost mai mult decât OK, fapt care mi-a întărit convingerea că tot ce nu faci din obligaţie, este plăcere (nu vă gândiţi la prostii :)) )!
Prin urmare, am fost la festivitatea organizată de edili de 1 Decembrie şi, pentru prima oară de când scriu la gazetă, nu numai că am stat da capo al fine, ci m-am simţit şi bine, cu toate că era o ceaţă până-n pământ iar la un moment dat a început chiar să burniţeze. N-am avut paradă militară, ca la casele mari, dar ne-am mulţumit cu muzică de fanfară, tot militară, depuneri de coroane şi Te Deum (fără popi, nu se putea), plus un program artistic pregătit de elevii care au suportat cu stoicism vremea potrivnică. Bineînţeles, n-au lipsit discursurile la care n-am fost prea atentă, pentru că, din experienţă, ştiu că-s aceleaşi în fiecare an (pe ici, pe colo se mai schimbă câte un cuvânt ori vreo frază). Şi-apoi, nu degeaba s-a inventat reportofonul :D
După ce s-a terminat festivitatea, am venit acasă şi m-am apucat de scris. Când eram pe punctul de a trimite articolul, cineva din staff-ul administraţiei m-a anunţat că-s aşteptată la sediu, motiv pentru care, o jumătate de oră mai târziu, am ieşit iar.
Era vorba despre un eveniment (oarecum) monden, unde am nimerit ca musca-n lapte, norocul meu fiind că am plecat înainte să mă spurc la bunătăţi :)
Deci, alt text scris într-o zi în care îmi propusesem să fac un grătar şi să stau ca boierii la un pahar de vorbă, în familie.
Evident că nu m-a apucat 10 noaptea trează, pentru că am căzut lată de oboseală.
Azi am intrat în normalitate. Am făcut grătarul programat pentru ieri, dar şi altele în plus (nu vă spun ce, pentru că o să daţi buzna şi n-am pentru toată lumea :)) ).
Bineînţeles, am primit pe mail şi informaţii pentru un nou articol, ceea ce înseamnă că voi scrie din nou ca în zilele de lucru. Ce să fac, dacă oamenii mă caută şi vor să apară la gazetă? Îmi ia mai mult timp să le explic faptul că-s în concediu decât să scriu un text, deci...
Aşa cum călătorului îi stă bine pe drum, şi mie îmi stă bine muncind.
C-aşa-i în viaţă :))

Niciodată Singură

La începutul acestei veri, cineva a ronţăit nişte seminţe într-o instituţie publică în care obişnuiesc să merg zilnic.
Pentru că nu a avut prin preajmă un coş de gunoi, omul a preferat să arunce cojile după o sobă. A sperat, probabil, că femeia de serviciu va înlătura, în scurtă vreme, urmele trecerii sale prin sala cu pricina.
Ei, bine, s-a înşelat :))
Niciodată Singură
Încă o săptămână şi gata, intru în concediu! O lună. Ştiu că va trece foooarte repede, însă de abia aştept zilele de relache, chiar dacă mi-am propus să mai fac ceva teren pentru articolele de la începutul lui ianuarie. Din anii anteriori ştiu că în primele zile ale lui Gerar nu prea am ce scrie, aşa că nu-mi va fi foarte greu să mă mobilizez. Plus că programul mi-l voi stabili singură şi nu voi depinde de nimeni! (Se pare că meseria mi-a intrat în sânge mai mult decât aş fi vrut :) )
Ei, uite că trecu şi primul tur al prezidenţialelor. Am umblat lelea toată duminica, în căutarea senzaţionalului de prima pagină. Ori n-am ştiut eu unde se ascunde, ori a fugit el de mine, fapt e că nu ne-am întâlnit, deşi ştiu că am stat tot timpul lângă cine trebuie (cunoscătorii ştiu despre ce vorbesc :) ).
Deşi la primele ore ale dimineţii lumea nu s-a îngrămădit să voteze, se pare că, per total, oraşul a stat bine cu prezenţa la urne (peste 50%), iar preferaţii au fost, în ordine, Ge-oană, Băse şi Crin( sigur, aş fi preferat ca Băse să iasă din cărţi, dar vox populi...). Sunt sigură că, şi pe 6 decembrie,oamenii de la mine tot pe Geoană vor pune ştampila, în ţară, însă, nu sunt sigură că va fi la fel...Oi trăi şi oi vedea...pentru că acreditarea mea de reprezentant al ziarului e valabilă şi pe 6 decembrie deci, chiar dacă voi fi în concediu, nu cred că mă lasă pe mine inima să stau acasă :)
Ziua de azi promitea să confirme ideea potrivit căreia lunea nici iarba nu creşte...până când am intrat în primărie şi secretara m-a luat repede cu „Vezi că s-a închis şcoala...e carantină din cauza gripei porcine!“. Evident că mi-am luat picioarele-n spinare şi am purces către locul faptei. Pe drum, însă, vocea interioară m-a îndemnat să-l sun pe director care, bineînţeles, a infirmat carantina şi m-a lămurit cum stăteau, de fapt, lucrurile. Una de la profesională s-a îmbolnăvit săptămâna trecută şi, vineri, ar fi leşinat acasă, motiv pentru care familia a sunat la 112 şi fata a fost transportată la spital, unde i s-a făcut testul pentru „porcină“. În dimineaţa asta, DSP-ul a anunţat şcoala că rezultatul e pozitiv, după care a urmat isteria. Asta nu mi-a zis-o tot directorul, ci medicul de la cabinetul şcolar, care mi-a mărturisit că, deşi de la începutul anului le tot spune elevilor şi părinţilor cum e cu gripa asta nouă, are senzaţia că vorbeşte cu pereţii!
În urma confirmării virusului AH1N1, şcoala nu a fost închisă, ci doar clasa unde învăţa fata, iar colegii ei au fost trimişi acasă. Imediat, femeile de serviciu au spălat podelele, stoleria şi băncile cu clor (când m-am dus să văd locul, mirosea de-ţi muta nasul), dar am înţeles că mâine, după ore, se face şi dezinfecţie şi după aia trei zile (26, 27 şi 30) nu se învaţă. Vă daţi seama ce bucuroşi vor fi copiii, mai ales că şi pe 1 decembrie va fi liber :)
De altfel, încă n-am aflat dacă se lucrează pe 30 (am dat un search pe Google, fără succes), dar pentru mine e cam naşpa, pentru că intru în vacanţă pe 1, după un weekend liber pentru toată lumea în care nu prea se întâmplă mare lucru, nu fac teren şi nici nu scriu prea mult. Mă bazez pe faptul că mai e campanie electorală şi o să pice ceva. Asta, ca să nu mă oftic din cauză că voi rămâne, degeaba, în stand by de vineri până luni.
Mai nou, în seara asta, am reuşit să urmăresc şi eu, aproape de la început, emisiunea romaşcanului, pe net. De când îmi propun şi mereu uit. E, uite că azi îi veni rândul. Şi mi-a plăcut :)
Gata pe azi. Am de parcurs nişte bloguri pe care tocmai le-am descoperit.
Bye!


Niciodată Singură
Încă 5 ani cu Băse? Cu Udrea? Cu Videanu? Cu Boc?
DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE (Altfel, să nu te plângi)!!!
Niciodată Singură

Să fie adevărat ce scrie Tiberiu Lovin pe blogul său? Iliescu, coadă de topor? :))
Recunosc, eu nu m-am uitat la TV.

Niciodată Singură
De când n-am mai dat pe aici decât ca să citesc ce au scris ceilalţi, am îmbinat, cu succes, utilul cu plăcutul.
Ziua de muncă de vineri a început, de fapt, seara, când am fost la „Balul Bobocilor“ (liceeni, nu studenţi). N-aş putea să mă laud că am fost invitată, pentru că organizatorii nu şi-au manifestat dorinţa ca evenimentul să fie mediatizat...decât la TV. Dar m-au invitat gazdele şi principalii sponsori, drept pentru care m-am bucurat şi de un loc poziţionat ultracentral, de unde am fotografiat şi filmat până când n-am mai avut spaţiu nici pe telefonul mobil, nici pe cardul din aparatul foto...ca să nu mai spun că am plecat spre casă cu acumulatorii pe cota de avarie :)
A fost un show reuşit, pentru că n-a avut timpi morţi, iar pauzele dintre probele de concurs au fost acoperite cu filmuleţe haioase, realizate în timpul pregătirii concursului. Bine gândită treaba :)
Concurentele s-au străduit să fie la înălţimea aşteptărilor deşi nu cred că au auzit şi ele de vorba aia care spune că „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere“. Au fost drăguţe, nu foarte originale, oarecum spontane şi cam fără imaginaţie. S-au priceput la dat din şolduri, dar nu şi la improvizat texte. Stau mărturie fraze precum „Mă uitam la un bec şi am văzut un elefant care mi-a inspirat iubire“, „Frumuseţea florii se stropeşte cu stropitoarea de la telecomandă“ sau „Am cântărit cu cântarul un cârnaţ şi l-am strivit cu ciocanul“, cu care autoarele au câştigat, în ordine, locurile I, II şi III.
Despre siluete şi standarde nu e cazul să amintesc. Domnişoarele fie au fost prea slabe, fie durdulii (ca să nu spun grase). Dar nostime, pentru că zâmbeau frumos :)
La bal au venit şi două vedete plătite cu bani grei de sponsori. Ea a cântat la spectacol, el după, la petrecerea „miss“-elor (pe care n-am mai onorat-o cu prezenţa). A fost OK.
Chiar dacă numai trei concurente au urcat pe podium, nimeni n-a ieşit în pierdere, aşa că toate fetele au plecat acasă cu braţele pline de flori şi cadouri (foarte valoroase).
Distracţia (mea) de weekend a continuat şi ieri, când am ieşit în patru (eu cu Puiul, prietena mea cu consortul ei), am aflat cu cât se mai dau maşinile în târg, am mâncat o shaormă cu multe calorii şi chips-uri cu multe E-uri.
Pentru că era şi un spectacol, m-am fotografiat cu doi reprezentanţi (tomnatici) ai divertismentului autohton. Pe cel de-al al treilea l-am tras în poză doar pe stradă, n-am avut acelaşi tupeu când l-am văzut ieşind de la budă (şi acum mă întreb dacă s-a spălat pe mâini înainte să-mi dea autograful :)) ).
La un moment dat, ne-a prins ploaia, însă am avut norocul de a ajunge acasă înainte să ne strice dispoziţia.
Azi am început penultima săptămână de lucru din an. Pe 1 decembrie intru în(tr-un binemeritat) concediu. De abia aştept!
Niciodată Singură
Niciodată Singură
...de căsnicie.
Ce repede şi frumos a trecut! Îmi doresc alţi o sută, ba nu...o mie, ba nu...o infinitate petrecuţi împreună cu Puiul meu.
Dacă, pentru unii, actul de la Starea Civilă înseamnă „moartea pasiunii“, la noi nu a fost aşa. A fost o trecere la un nivel superior a unei relaţii de 3 ani şi jumătate.
Nu vreau să fac un bilanţ, nici acum, nici altă dată.
Îmi doresc doar fericirea de acum.
Niciodată Singură
Cred că ştiu pe cine o să votez. Testul ăsta m-a ajutat :))
Cu ce presedinte al Romaniei esti compatibil?
Esti 73% Antonescu

Cand erai mai mic timiditatea te facea sa te razvratesti in fata oricarei forme de putere. Atunci inca mai sperai sa schimbi lumea. Intre timp te-ai potolit, ba chiar te-ai retrage sa traiesti in liniste cu cateva hobby-uri. Iti recomandam sa nu te incurci cu oameni bogati, ca astia te trimit la produs.



Niciodată Singură
A-nceput de ieri să cadă...câte-un fulg
Acum a stat...

Da, dar e zăpadă! Aseară am crezut că e o glumă. Acum vreo 20 de minute, când m-am trezit şi am hotărât să ies din pătucul cald, nu mi-a venit să cred când l-am văzut pe tata făcând pârtie în curte.
Super! Încă nu mi-am scos puloverele de la naftalină, în şifonier domnesc, încă, tricourile şi bluzele de vară. E clar că am treabă azi :)
Niciodată Singură
...pentru că azi a fost foarte frig, chiar ger, la cele două grade Celsius, cu minus, care s-au înregistrat dimineaţă.
Am plecat la muncă în geacă dar, după o oră şi ceva, mai aveam puţin şi făceam turţuri (la subraţ :)) ), aşa că am revenit acasă şi mi-am luat cojocelul. Altă viaţă!
La un moment dat, se pusese şi pe nins. Ce naiba? Doar nu suntem nici la munte şi nici la mijlocul lui noiembrie (când prima ninsoare). De ce, anul ăsta, iarna vrea să vină mai devreme? Nu-mi place deloc perspectiva de a tremura de frig (vorba vine) încă cinci luni, până când Baba se scutură de ultimul cojoc?
Încă mă doare-n gât, dar nu-mi mai curge nasul. Deci, e bine. N-am luat nicio pastilă. Nu suport. M-am dres cu o cană de vin fiert, cu scorţişoară. La gura sobei. În gura presei a lipsit. Naşpa.
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Mă doare în gât, strănut (oarecum) des, îmi simt capul greu (în niciun caz de prea multe idei :D ) şi am o uşoară stare de somnolenţă.
Să fie (început de) gripă sau e guturai?
Mi-a fost cam frig după ce am ieşit din casă, azi dimineaţă, deşi mă îmbrăcasem gros. Apoi, şi pe unde am fost, lumea se plângea tot de frig (deşi aparatul de aer condiţionat era în funcţiune), plus că se suflau muci în batiste (de unică folosinţă...sau nu), se strănuta şi se vorbea de AH1N1, precum şi de tot felul de combinaţii trăznite între „aviara gripa“ şi „porciaina gripa“.
Văd că la tv tot despre gripa nouă se vorbeşte. Se pare că merge umăr la umăr cu campania electorală. Să vedem cine e mai tare :)
Mi-am făcut focul şi mă bag la scris, pentru mâine.
Azi, e singur puişorul... :))
Niciodată Singură
Mi-am început ziua cu „This Is It“. Puiul meu mi-a făcut o surpriză şi l-a descărcat de pe net după ce, vreo două zile, l-am tot căutat, fără succes...
Ce pot să spun? Filmul nu m-a dezamăgit, pentru că ştiam la ce trebuie să mă aştept, ci mi-a întărit convingerea că revenirea lui Michael ar fi fost un succes. Sigur, aş fi dorit ca documentarul să mai conţină şi ceva pe lângă (o poveste, de exemplu), dar de un lucru sunt sigură: This Is It ar fi fost un show 100% reprezentativ pentru Jackson: imagini, efecte, coregrafie, sunet etc.
Am văzut un Michael în formă, mişcându-se foarte bine la aproape 51 de ani, cu o voce care, încă, suna destul de bine (cred că, pe ici, pe colo, autorii documentarului au mai intervenit cu ceva tehnică, dar nu mai contează) şi cu dorinţa de a oferi totul fanilor care doreau să-l (re)vadă.
Sincer, îmi pare rău că nu mai e. Nici acum nu-mi vine să cred asta.
Sunt sigură, însă, că nu va fi uitat!

Niciodată Singură
...dacă Puiul meu mă place aşa cum sunt. Nu-i aşa?
Acum, la somn! Deja, mâine e azi.
Vise frumoase să aveţi!
Niciodată Singură
După doi ani şi o lună (ce memorie de elefant am!), astăzi am păşit, din nou, într-un coafor. El se vrea salon de înfrumuseţare dar, din punctul meu de vedere, e un pic mai mult decât o frizerie de gang (la aşa oraş, aşa investiţie!) . Mai pe româneşte, este un fel de „afară-i vopsit gardul...“.
Am constatat, again, că o coafeză nu se va ridica niciodată la nivelul de profesionistă, dacă nu are şi har pentru meserie. Poţi să ai tu studii la Sorbona şi să te mândreşti cu tot felul de diplome. Dacă nu le ai cu aşa ceva, lasa-te, soro, de meserie! Du-te şi vinde seminţe-n gară, ziare la colţul străzii, nu ştiu, apucă-te de altceva...că asta nu-i de tine!
Deci, îi spun: tuns. Simplu. Nefilat. Fără scări. Fără lamă. Să nu necesite, after, timp pierdut la oglindă cu tapat şi fixativ.
Bun. Fără lamă. Nefilat. Dar cu scări, în p...a mă-si, care naiba o fi ea că, până la urmă, n-are nicio vină că a născut o tolomacă! Nu mi-a făcut chiar scări de bloc, dar tot în scări m-a tuns!
Nu e mai rău ca înainte, dar nici senzaţional. Mai ales că n-am vrut schimbare de look, pentru că nu-s genul care cere asta când se înfige în scaunul de la coafor.
În 20 de minute individa care se crede hair stylist m-a uşurat de 25 lei. Fără ciubuc.
Pe ăla să i-l dea bărbat-su. În caz de(-l) are!

Niciodată Singură
V-am mai spus că urăsc perioadele de campanie electorală...mă refer la cea oficială, pentru că numai atunci se bate recordul la discursuri demagogice şi promisiuni fără acoperire.
Nu ştiu cum e prin alte părţi (probabil e la fel peste tot) dar la mine în oraş campania (oficială!) pentru prezidenţiale a început încă din prima zi prevăzută de lege, cu o întâlnire care (teoretic!) n-avea nicio legătură cu alegerile...ci cu electoratul, mai bine zis, cu o anumită parte, cea conştiincioasă, a acestuia.
Paradoxal, pentru prima dată de când asist la asemenea chestii, nu mi-a mai venit să mă urc pe pereţi. Cu un soi de detaşare, am stat cuminte pe scaunul meu, bazată pe reportofonul care înregistra cu spor şi am degustat sticks-uri, biscuiţi, covrigei şi alune, udate din abundenţă cu apă minerală, plată sau carbogazoasă, după preferinţe. Dacă era moca, de ce să nu profit?
Ştiu, ăsta a fost doar începutul, iar până pe 22 noiembrie am tot timpul să-mi reamintesc toate înjurăturile bazate pe sex, origini, mamă, dumnezei şi sfinţi pe care le-am învăţat de-a lungul anilor! Dar mi-am propus să ţin cont de partea bună a lucrurilor: după alegeri întru în concediu. De odihnă. Yupiiiiii!!!!

Niciodată Singură
Sintagma: „surse de încredere din anturajul lui X ne-au declarat că...“, este frecvent folosită de ziarişti, în ideea de a spori veridicitatea informaţiei care face obiectul unui articol.
Este evident că sursa este de încredere pentru mine, cel care scriu. De regulă, cel pe care-l numesc, generic, sursă este un prieten al personajului despre care scriu. Un prieten care, de fapt, nu are nimic în comun cu noţiunea de prieten. Este un Iuda modern, care-şi vinde aproapele în schimbul unei sume de bani care variază în funcţie de importanţa informaţiei furnizate presei. Cu alte cuvinte, un trădător! Nu numai un nesimţit, dar şi destul de limitat în gândire, dacă nu-şi poate imagina că, într-o zi, va fi descoperit de cel pe care îl spionează.
Cine e de condamnat? Cel care foloseşte sursa ori cel care îşi asumă rolul de sursă?
Se spune că scopul scuză mijloacele. Asta să fie scuza ziaristului care ştie că mituieşte un apropiat al personajului căruia îi va face praf intimitatea? În cazul lui, câştigul (pe termen scurt) este un articol de primă pagină.
Dar ce câştigă cel care vinde? Respect, în niciun caz. Şi nici prieteni. Pentru că nu ştie ce înseamnă să fie prieten.
E doar o sursă de încredere.


Niciodată Singură
Etichete: 1 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Update (28 octombrie 2009): Anunţul nu mai e valabil!

Am nevoie de ediţia tipărită a cărţii BIBLIA HAZLIE, de Leo Taxil.
Cine o deţine, dar intenţionează să o vândă, îl rog să lase un comentariu în care să precizeze cum putem lua legătura.
Fac precizarea că nu doresc varianta e-book.
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Poştaşul meu crede că “Legea este o barieră. În faţa ei, doar proştii se opresc, hoţii trec pe dedesubt, iar şmecherii pe deasupra“.
Nu ştiu dacă definiţia e rodul minţii lui. Dar mi-a plăcut, aşa că v-am spus-o şi vouă :)
Niciodată Singură
Foarte puţini oameni sunt convinşi de faptul că prieteniile se păstrează în timp. Că anumite persoane rămân la fel de dragi sufletului nostru chiar dacă nu-i mai vedem ani în şir. Că, atunci când le reîntâlnim, putem vorbi cu ele ca pe vremuri. Că reuşim să comunicăm la fel de bine.
Şi eu eram sceptică în această privinţă. În general, sunt un fel de Toma Necredinciosul: nu cred până nu văd. Dar aseară mi-am dat seama că există prietenii care pot ţine o viaţă şi că acest lucru depinde, în special, de ceea ce am însemnat, la un moment dat, pentru cineva.
Vă spuneam, în primăvară, că mi-am regăsit, pe net, după 20 de ani, primul iubit. V-am povestit ce am simţit şi ce am gândit despre el în perioada în care nu am mai păstrat legătura. Am împărtăşit cu voi bucuria regăsirii şi v-am mărturisit că, în eventualitatea în care el nu va mai dori să vorbim, voi putea să închid, definitiv, acest capitol din viaţa mea, pentru că primisem răspunsuri la toate întrebările care mă frământaseră timp de două decenii.
Aseară, în timp ce discutam cu el pe messenger, am înţeles că, de fapt, n-am încetat niciodată să fim prieteni. Că, deşi ne-am văzut, fiecare, de drumul nostru, iar iubirea care ne-a legat s-a stins treptat, a rămas ceva mult mai frumos: prietenia.
Aseară am realizat că, în cei aproape 20 de ani de când ne-am despărţit, mi-am risipit o mare parte din energia interioară încercând să resping un sentiment despre care eu credeam că e dragoste, dar care era, e fapt, prietenie. Disecam, inutil, o relaţie care se terminase, încercând să înţeleg lucruri care, oricum, nu mai puteau schimba ceva, dar nu m-am întrebat niciodată dacă noi doi, în afară de faptul că ne-am iubit, am fost şi prieteni.
Am pornit de la premisa că vorbe precum: „Adresa mea va rămâne aceeaşi şi peste ani. Dacă vei avea vreodată nevoie de mine şi te voi putea ajuta, fii sigură că o voi face“ erau rostite doar ca să facă mai uşoară despărţirea. Eram convinsă că, reîntâlnindu-ne întâmplător, cu siguranţă el se va preface că nu mă observă.
Am greşit. Prima dată, când nu mi-am urmat instinctul de a-l căuta la adresa cunoscută. A doua oară, când nu am încercat să-l găsesc acolo unde ştiam că lucrează. Pentru că l-aş fi găsit. Dar n-am crezut că poate fi atât de simplu, aproape ca-n filme :)
Am mai greşit şi când am crezut că, atunci când va afla că eu sunt persoana care i-a scris, folosindu-mă de altă identitate, îmi va da ignore.
Am greşit când am crezut că discuţia pe care am purtat-o după atâţia ani de tăcere va fi şi ultima din viaţa noastră.
E drept că, în primele săptămâni, am vorbit mai des şi că, în ultimele două-trei luni, întâlnirile noastre virtuale s-au rărit considerabil. Dar, de câte ori se întâmplă să ne găsim, discutăm ca doi prieteni vechi şi buni. Se interesează de viaţa mea şi îmi spune ce probleme are. Redescopăr, în permanenţă, calităţile care mi-au plăcut întotdeauna la el atunci când eram împreună: fidelitatea, loialitatea şi respectul pentru partenera de viaţă. Cândva, toate acestea îmi dădeau un puternic sentiment de siguranţă. Oricât de mult timp nu ne-am fi văzut, niciodată nu mă gândeam că ar putea călca strâmb. Ştiam care pot fi tentaţiile, dar aveam încredere în el. A fost singura perioadă din viaţa mea în care nu am fost geloasă nicio secundă.
Ştiu că aşa este şi acum, dar faţă de femeia cu care s-a unit la bine şi la rău. Tocmai de aceea, mă simt din nou în largul meu când vorbim. Ştiu că n-o să-mi facă niciodată avansuri (e ceea ce urăsc la bărbaţii însuraţi) şi că nicio glumă mai îndrăzneaţă nu va masca, vreodată, o invitaţie în pat. Îmi place faptul că am libertatea de a vorbi orice şi deschis cu el, că nu trebuie să ne căutăm cuvintele pentru a nu fi înţeleşi greşit. Îmi place faptul că respectăm legi şi principii morale fără ca, în prealabil, să ni le fi impus, reciproc, în mod expres.
Şi simt că, deşi nu ne promitem niciodată asta, va exista şi data viitoare. Chiar dacă ea ar putea fi peste alţi 20 de ani.
Niciodată Singură
Când vine frigul, îmi dau seama cât de săraci sunt românii. Nu toţi. Majoritatea. Cei care încă mai stau la bloc şi încă mai sunt branşaţi la sistemul public de încălzire, din cauză că nu au avut bani să-şi instaleze o centrală proprie. Sau să-şi instaleze o sobă.
Am auzit, azi, la radio, că într-un mare oraş din ţară (nu mai reţin dacă era sau nu vorba de Bucureşti, pentru că ascultam ştirile în timp ce trebăluiam şi nu am fost atentă de la început), oamenii preferă să-şi mai pună o haină pe ei, decât să accepte să se dea drumul la căldură, de teamă că nu vor avea bani să o plătească.
Acest lucru îmi aminteşte de anii „Epocii de aur“ în care românii îngheţau, ca şi acum, în apartamente. Dar nu pentru că nu aveau bani să achite căldura, ci pentru că aceasta le era dată cu ţârâita, câteva ore pe zi.
Acum, e invers. Cu fiecare an care trece, românul de rând e tot mai sărac. Îşi cumpără haine de la second-hand, a renunţat la concediu, de teamă că, între timp, ori va fi pus pe liber, ori va găsi locul ocupat, a renunţat la ziarul preferat, care costă cât o pâine...
Aşa a renunţat şi la căldură, apoi la apa caldă. Care au devenit un lux. În anul de graţie 2009, la două decenii de la Revoluţie, românul încă îşi mai dezmorţeşte oasele înţepenite de frig la flacăra de aragaz. Dar şi asta devine din ce în ce mai scumpă şi nu se ştie cât timp, de acum înainte, şi-o va mai permite.
Urăsc frigul tocmai pentru că, în acele ierni crunte din anii 80, am dârdâit zdravăn, atât acasă, cât mai ales la şcoală. Unde, caloriferele acelea mari, grele se încălzeau pe sfert, din cauza gerului şi a agentului termic de proastă calitate, iar ţevile se spărgeau la fiecare ger puternic. Stăteam în clasă cu paltoanele pe noi şi scriam cu mâinile adânc înfipte în mânuşi.
La bloc, sobele din teracotă înlocuiau Godin-urile instalate la începutul deceniului, deoarece caloriferele încălzeau doar patru ore pe zi: de la 6 la 8 şi de la 17 la 19. Între timp, nu puteam pune în priză nici măcar un reşou, pentru că nu aveam curent electric.
Mi-aduc aminte de iarna lui 86 când, din cauza viscolului, eram nevoiţi să stăm cu pături în ferestre şi în uşa de la intrare, ca să nu pierdem căldura de la soba pe care ne-o ridicasem pe hol.
Apă caldă aveam cel mult o dată pe lună, dar şi atunci era cu program, pentru că CET-ul nu făcea faţă la toate blocurile arondate, aşa că, unele aveau apă de la 17 la 19, celelalte de la 19 la 21. În două ore, nici nu ştiam ce să facem mai întâi: să ne spălăm cât mai multe rufe, ca să economisim gazul de la butelia de aragaz (nu aveam reţea de gaze), ori să facem baie. Trebuia să ne mişcăm repede altfel, din cauza presiunii scăzute a apei (stăteam la etajul III), riscam să rămânem cu şamponul în păr şi cu săpunul pe piele.
După 1989, doar vreo doi ani ne-am bucurat de confort, în sensul că aveam căldură (şi de) la calorifere mai multe ore pe zi, iar apa caldă se dădea săptămânal (mai mult joia). Întâi, s-a luat apa caldă. Nu dintr-o dată. Trepat. Dar românul e inventiv. Ne-am pus robinet la caloriferul din baie şi, din toamnă până în primăvară, făceam câte duşuri pofteam. Însă, n-a ţinut mult. La un moment dat, şi căldura a început să se dea cu ţârâita. De data asta, din cauză că lumea nu mai reuşea să plăteacă facturile.
Când am auzit de primele debranşări, nu mi-a venit să cred. Era cu mult înainte de 2000. Oamenii preferau să-şi umple boxele sau magaziile construite în faţa blocului cu lemne şi să facă focul. Aşa a înflorit şi comerţul ilegal cu material lemnos, dar asta e o altă poveste...
Şi noi ne-am debranşat într-o zi. Nu ne-am mai pemis să ne încălzim, concomitent, şi la calorifer, şi la sobă (dar ce bine era aşa...!). Totuşi, şi aşa, în fiecare toamnă-iarnă, era un adevărat chin să facem rost de lemne, pentru că nu orice putregai putea încălzi ca lumea soba, iar lemnele bune se găseau mai greu şi costau mult.
În primele zile de după decembrie 89, când aveam apă caldă şi căldură în apartament, nu îmi puteam imagina că, după 20 de ani, acestea vor fi, din nou, un lux. Că oamenii vor tremura de frig în case mai rău decât atunci. Că, şi acum, cine nu-şi permite o centrală proprie sau o sobă, încă mai aşteaptă scăldura de la CET. Sunt oameni care nu-şi permit să bage în priză niciun calorifer electric, de teamă să nu-şi încarce prea mult factura la curent. Sunt oameni care, deşi stau la casă, fac focul într-o singură cameră, unde se înghesuie toată familia, numai ca să le ajungă lemnele al cărui preţ, la piaţa neagră, a ajuns la 120 lei metrul ster.
Sunt oameni cărora ajutorul acordat stat pentru încălzirea pe timp de iarnă, nu le ajunge nici măcar o jumătate de lună (şi mă întreb ce vor face acum, când guvernul piticotului de Boc, a redus plafonul maxim de acordare a lui).
Sunt oameni care se spală în lighean sau, ca pe vremea bunicilor, în albia de rufe, pentru că, la duş, nu a mai curs apă caldă de ani întregi.
Numim asta evoluţie? Ne putem numi civilizaţi?
Suntem doar săraci. Iar partea proastă e că, de la an la an, vom fi din ce în ce mai mulţi în situaţia asta. Vom prefera să mai punem pe noi o haină, să mai încălţăm o pereche de şosete groase, să ne învelim cu încă o plapumă. Doar ca să nu plătim prea mult căldura. Ca să avem ce mânca în fiecare zi. Ca să ne rămână un bănuţ pentru medicamente. Sau pentru o haină de la kilogram.
Ca să trăim bine.
Niciodată Singură

Aseară mi-am făcut puţină ordine în hârtiile vechi. Printre ele, am găsit şi această fotografie decupată dintr-o revistă care apărea la începutul anilor '90. Recunoaşteţi personajele?
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Azi am asistat la o fază demnă de „Cascadorii râsului“.
Pe rolul instanţei a fost o cauză penală în care un individ, să-l numim, fictiv, Ion Popescu, era acuzat de furt.
S-a făcut apelul, s-a constatat că toate părţile, inclusiv martorii, erau prezente, s-a trecut la audierea lor, s-a dat cuvântul la fond, apoi s-a lăsat doasul în pronunţare.
După 20 de minunte...şoc! Avocata inculpatului revine în sală şi anunţă completul că inculpatul nu era inculpat, adică era inculpat, dar în altă cauză! Ca să înţelegeţi: citat a fost Ion Popescu. La adresa din buletin. Unde nu a fost găsit, pentru că omul fusese arestat. În altă cauză. Din acest motiv, Ion este citat la locul de deţinere, adică în penitenciar. Ca urmare, azi, la instanţă, se prezintă Popescu. Dar nu Ion, ci Vasile. Care, la apelul grefierei, răspunde ca Ion. Mai mult, recunoaşte şi furtul. La fel, şi martorii spun că pe el l-au surprins la locul faptei. Iar avocata, desemnată din oficiu, să-l apere, pune concluzii.
Când să se urce în duba care să-l ducă înapoi, la bulău, se descoperă confuzia şi este readus în sală. „Când am auzit Popescu, am crezut că de mine era vorba, n-am mai aşteptat să se strige şi celălalt nume“, s-a justificat el în faţa magistraţilor perplecşi.
Aceştia nu au înţeles cum de a fost posibil ca martorii care au identificat adevăratul hoţ şi care au participat şi la reconstituire, nu şi-au dat seama că Vasile nu-i Ion. Pentru că, între timp, avocata s-a scos, afirmând că, fiind numită din oficiu, până la acest prim termen nu-şi văzuse la faţă clientul.
Mai mult, ei n-au priceput nici de ce Vasile a recunoscut ceea ce, în realitate, făcuse Ion. Pe care nici nu-l cunoştea!
Norocul lui a fost că judecătorul şi-a dat seama că putea să i se înfunde dacă ar fi soluţionat, în circumstanţele date, cauza. Astfel, Vasile a scăpat de o acuzaţie de fals privind identitatea şi a rămas doar cu aceea pentru care a fost arestat.
Dar Ion n-a scăpat: va fi adus, cu mandat, la următorul termen de judecată.

Niciodată Singură
Înseamnă să crezi că nu ştie lumea ce e ăla un scuter şi să te simţi dator să călăreşti vehiculul cât e ziua de lungă, pe toate străzile. Să vadă tot poporul că ai cu ce (fără număr, fără număr...).
Numai că, după vreo două ture pe sub fereastra mea, m-am cam săturat de nechezatul cailor putere (care au şi ei dreptul la o pauză, nu crezi?). Vreau un pic de linişte ca să-mi pot aduna gândurile, împrăştiate în orele în care am muncit pentru pâinea cea de toate zilele, nu ca tine, care altceva mai bun de făcut decât să-ţi etalezi faţa de prost pe un scuter second-hand, nu ai.
Sau crezi că nu mă pricep? Deh, n-o fi mâncat toată lumea seminţe, ca tine, pe marginea trotuarului...
Niciodată Singură
Am aflat că, în aceste zile, într-un oraş din ţară, o elevă riscă exmatricularea din cauză că a avut curajul (spun unii) sau neruşinarea (cred alţii) să aducă pe lume un copil, deşi este în ultimul an de liceu.
Partea bună este că fata a încheiat clasa a XI-a cu o medie generală peste 9. În plus, este şi olimpică. Partea mai puţin bună este că bebeluşul este rodul relaţiei cu un bărbat însurat.
Partea bună este că proaspăta mămică nu a abandonat şcoala. Ea doreşte să-şi continue studiile alături de colegii săi care, împreună cu familia şi conducerea liceului o sprijină în demersul său. Partea rea este că dirigintele,
folosind ca argumente două prevederi ale Regulamentului şcolar, este hotărât să o sancţioneze cu nota 2 la purtare.
Partea bună este că tânara a găsit înţelegere la oficialii Inspectoratului Şcolar, care consideră că dirigintele ar trebui să accepte situaţia şi să-i permită continuarea cursurilor. Partea rea este că profesorul
vrea cu tot dinadinsul s-o excludă nu numai din clasă, ci şi din liceu, pe motiv că fata a devenit un model negativ pentru elevi. Omul susţine că aceasta nu mai are ce să caute în unitatea de învăţământ după ce a născut copilul unui bărbat însurat, pe care încearcă şi acum să-l despartă de familie.
Fata spune că n-a ştiut că bărbatul cu care s-a iubit era însurat şi că mai avea un băiat de trei ani. Ea susţine că, între timp, s-a despărţit de tatăl copilului şi că acesta a acceptat să-i plătească pensie alimentară.

Acest caz îmi aminteşte de o fostă colegă de liceu care, spre deosebire de eroina poveştii de mai sus, în plin regim ceauşist, a devenit mamă la 16 ani.
Deşi nu făcea parte din aşa-numita „elită“ a clasei, era considerată o elevă cu rezultate bune la învăţătură. Avea o fire expansivă, era de gaşcă, îi plăcea să se distreze. Ştiam cu toţii că-i plac şi băieţii (dacă nici la 15-16 ani nu-i plăceau, atunci când?), chiar ne spunea că iese, din când în când, cu câte unul, dar niciodată nu ni s-a părut ceva nefiresc în asta.
Până într-o zi, când a explodat bomba: Dana e însărcinată!
Ne uitam la ea ca la urs. Mai ales noi, fetele cuminţi (înţelegeţi ce vreau să spun ;) ), care-i căutam pe chip şi, mai ales, pe trup, semnele sarcinii. Evident că, la început, nu se vedea nimic!
Nimeni nu avea curajul să-i spună ceva.
Până într-o altă zi când, sătulă de privirile noastre tâmpe şi curioase, Dana a răbufnit: De ce vă tot uitaţi aşa la mine? Vreţi să vă aduc certificat de virginitate?
Ne-am dat seama că ştia ce gândim şi că a renunţat să se mai ascundă. Totuşi, nici în perioada care a urmat nu am întrebat-o nimic în legătură cu puiul de om pe care urma să-l aducă pe lume şi nici cine e tatăl lui. Dar era imposibil să nu observăm transformările: talia îngroşată, burtica precum o mingiuţă, sănii măriţi.
Când era în şase luni, a dat examenul de treapta a II-a (pentru cine nu ştie, era examenul de la sfârşitul clasei a X-a). L-a trecut, dar ştia că, din toamnă, nu va mai începe cursurile alături de noi. Ştia că fusese tolerată de conducerea liceului până la absolvirea treptei I, ca să-şi poată susţine examenul care-i permitea să-şi continue studiile...la seral.
Nouă ni s-a părut o măsură nedreaptă. Chiar dacă, în sinea noastră, o mai judecam, din când în când, pentru „inconştienţa“ de care dăduse dovadă, pentru faptul că a renunţat la cea mai frumoasă perioadă a vieţii pentru a schimba scutece, noi am fost alături de Dana. Cu câteva săptămâni înainte de a deveni mamă, am vizitat-o de câteva ori la spital, unde se internase la recomandarea medicilor, care vroiau să se asigure că bebeluşul se dezvolta normal. Dana era veselă, fericită şi părea că nu regretă nimic.
A născut în octombrie, dar nu la noi în oraş. Cred că în exact în aceste zile fata ei împlineşte 21 de ani. Nu am cunoscut-o niciodată. Nici pe Dana nu am mai văzut-o de aproape două decenii. M-am întâlnit ultima dată cu ea la scurt timp după ce am terminat liceul. Venise în oraş pentru un control medical. Cu puţin timp înainte făcuse un...avort. Am aflat că fetiţa fusese recunoscută de bărbatul cu care o concepuse. Mai mult, a luat-o de nevastă şi pe Dana. După mai mulţi ani, o cunoştinţă comună mi-a spus că relaţia nu a mers şi ca Dana a divorţat. De atunci, nu mai ştiu nimic de ea.
Nu ştiu dacă viaţa ei ar fi fost altfel dacă în clasa a X-a nu ar fi rămas însărcinată. Dar, pentru că nu a fost un elev-problemă, a avut note bune, iar cu noi, colegii, s-a purtat întotdeauna frumos, n-am condamnat-o că a hotărât să aducă pe lume copilul.
Ne-am întrebat mereu, după aceea, de ce n-a fost posibil să revină la şcoală, dacă tot promovase examenul de treaptă şi chiar cu o medie bună. Unii au spus, precum dirigintele elevei despre care am scris la început, că Dana era un exemplu prost pentru toate fetele din liceu. Diferenţa dintre fosta mea colegă şi fata din povestea de azi este că Dana nu a conceput copilul cu un bărbat însurat, ci doar cu unul care, dacă nu o lua de nevastă, ar fi răspuns penal pentru relaţii sexuale cu o minoră.
E drept că Dana a rămas singura elevă din liceul nostru care a devenit mamă înainte de Bacalaureat. Dar nu este singura fată care şi-a început viaţa sexuală de la 14 sau 15 ani!
Faptul că a fost transferată la cursurile serale (şi nu la noi în oraş!), nu a shimbat ceva în comportamentul sau opţiunile în materie de sex al fetelor din liceul meu. Cine a vrut să-şi înceapă viaţa sexuală din clasa a IX-a, de exemplu, fiţi siguri că a făcut-o, fără prejudecăţi. Cine a vrut să fie elevă-model la şcoală şi femeie în afara ei, fiţi siguri că a făcut-o, fără probleme! Deşi, pe vremea aceea, cel puţin la noi în liceu, nu se vorbea atât de deschis despre viaţa sexuală, se cam ştia cine cu cine şi care cu care. Şi informaţia circula atât între noi, cât şi între profesorii care închideau ochii şi acceptau situaţia. La un moment dat, singurul lucru pe care îl mai făceau diriginţii la aşa-numitele ore de educaţie sexuală era de a ne atenţiona cu privire la urmările unor relaţii nepotrivite cu vârsta şi preocupările de elev (vă daţi seama ce râsete erau!).
Excluderea Danei din comunitatea şcolară nu a stopat apariţia fetelor-problemă. Culmea ironiei, un an şi jumătate mai târziu, tot clasa noastră a ajuns din nou celebră datorită altei colege care trăia, fără să se ascundă, cu un bărbat cu mulţi ani mai în vârstă decât ea. Fata crescuse la căminul de copii. În primii ani de şcoală s-a ţinut, oarecum, de carte, dar în liceu a descoperit şi plăcerile vieţii care, la un moment dat, au trecut înaintea studiului. A început să umble cu băieţii până când a dat peste cel la care s-a mutat, fără să ceară permisiunea nimănui. N-au speriat-o nici nota scăzută la purtare, nici consemnarea în cămin (de unde evada fără probleme), nici ameninţările cu exmatricularea. Şi n-a mai trimis-o nimeni la seral, nu a mai dat-o nimeni afară din liceu, a susţinut şi Bac-ul şi n-a mai fost un exemplu negativ pentru nimeni.
După 2 sau 3 ani de la absolvire, a poposit în oraş într-un Mercedes alb şi i-a lăsat pe toţi cu gura căscată (la propriu) când a coborât din maşină îmbrăcată precum cele pe care azi le numim piţipoance!

Părerea mea este că nu orice lucru care contravine unor reguli acceptate şi aplicate într-un anumit mediu este, automat, un exemplu negativ. Că fiecare caz trebuie judecat individual, după particularităţile lui.
Ce s-ar putea spune despre fata care, în aceste zile, încearcă să-şi convingă dirigintele s-o lase să-şi termine liceul? Da, că a greşit. De un milion de ori. Putea să avorteze, dar n-a făcut-o. Curaj? Inconştienţă? Interesantă e poziţia colegilor, a cadrelor didactice, chiar şi a oficialilor din inspectorat, care nu au pus-o la zid. Vor să-i dea şansa ca, peste câteva luni, să obţină o diplomă care ar putea-o ajuta să-i ofere un viitor mai bun copilului ei. În aceste condiţii, are dreptul dirigintele să-i refuze acest lucru?
Da, se poate aduce în discuţie aspectul moral. Dar prin faptul că fata a fost, până acum, premiantă şi olimpică, deci a avut un comportament impecabil în liceu, consider că a spălat, oarecum, păcatul comis. A adus pe lume un copil, nu a făcut filme porno!
Acum 21 de ani, colegei mele i s-a permis nu numai să vină la cursuri cu burta la gură, ci şi să se înscrie la examenul de treaptă şi să-l susţină. I-au dat şansa de a merge mai departe, să-şi termine liceul, chiar dacă la seral, pentru că, pe vremea aceea, cine pica la examenul de treaptă, nu avea altă opţiune decât şcoala profesională la care (cel puţin la noi în oraş), ajungeau cei mai slabi elevi.
De ce nu ar mai fi posibil acest lucru şi în anul 2009, când Regulamentul şcolar permite acest lucru?
Cine greşeşte? Dirigintele, care consideră că-şi apără elevii sau cei care o susţin pe proaspăta mămică, profesorii şi responsabilii din inspectorat, care spun că fata poate să vină la şcoală fără probleme? Eleva-mamă, care vrea să înveţe pentru o diplomă? Putem, avem noi dreptul s-o condamnăm că a născut copilul, că nu l-a omorât, că nu l-a abandonat într-un tomberon, că nu l-a dat în grija statului sau spre adopţie? Că doreşte să ducă o viaţă normală, chiar dacă normalul ăsta e cu totul diferit de cel al colegelor de generaţie?
Care ar fi soluţia care i-ar muţumi pe toţi?


Niciodată Singură
Într-o perioadă în care toată lumea se întreabă dacă Guvernul Boc II cade sau nu, eu scriu despre pisici şi postez videoclip cu Puya. Bun aşa. Complet ancorată în realitate :)
Adevărul e că politica este ultimul lucru care mă interesează la ora asta. Mă uit pe fereastră şi văd că toamna 2009 a devenit certitudine. Recenta avertizare meteo, de cod galben de vijelii şi ploi, valabilă pentru toată ţara, confirmă că ne-am luat adio de la anotimpul cald. Din nou, revin la hainele groase din care, cel mai probabil, dacă se instalează frigul, nu voi mai ieşi până la primăvară. Naşpa.
Nu v-am zis? Sunt meteo-dependentă. Plină de energie în zilele cu soare (dacă mai e şi vară, e ideal), întoarsă pe dos în cele mohorâte. Nu suport frigul, umezeala, ploile interminabile, ceaţa. Pentru mine, toamna înseamnă frunze care cad. Şi regretul că a mai trecut încă o vară în care, iar, nu am reuşit să fac tot ce mi-am propus.
Îmi place primăvara, în special perioada aceea în care simţi că iarna nu mai are nicio putere, când ştii că, peste o săptămână, natura va purta hăinuţe noi, de un verde crud...Pentru mine, întotdeauna, primăvara înseamnă un nou început. Speranţa...
Preferata mea e vara. Ador soarele, chiar dacă nu mă abandonez, neprotejată, razelor sale, uneori mult prea fierbinţi. Nu-mi fac griji cu privire la garderobă, ştiu că, orice aş îmbrăca, nu mă incomodează. Îmi place că pot sta cu fereastra deschisă în timpul nopţii şi pot auzi greierii în iarba...vecinilor. Că pot să-mi savurez cafeluţa în curte, pe băncuţă, sub umbrelă, cu Ticuţă, motanul cel bătrân, în braţe...
Asociez iarna cu luna cadourilor şi Crăciunul. E perioada din an pe care o iubesc enorm, dar şi în care am întotdeauna senzaţia că nu o trăiesc, nu o simt aşa cum mi-aş dori. Îmi place atmosfera de sărbătoare, când lumea, în pofida greutăţilor, încearcă să fie mai bună, mai veselă, când oferim şi primim cadouri. Îmi place să împodobesc bradul, de fiecare dată mai devreme decât ar trebui. Îmi place prima ninsoare cu fulgii aceia mari şi pufoşi, când totul pare curat şi pur sub mantia albă de zăpadă...Dar nu suport gerul, viscolul şi sunt terorizată de gheaţa de pe trotuar, care mă sileşte să merg ca pe aţă, ca să nu cad şi să mă aleg cu o mână ruptă sau cu capul spart...
Acum, e toamnă. Iar! Mă uit, din nou, pe fereastră. Nu mai plouă, dar e un pic de ceaţă. Moartea părului, spunea, odată, mama, referindu-se la coafura care i se pleoştea în această perioadă, în cazul în care nu folosea un fixativ bun. Eu nu am problema asta. Dar am altele: nu suport hainele groase, care mi se par voluminoase şi grele, frigul, umezeala, ploile interminabile. Pentru că, nu v-am spus?, sunt meteo-dependentă!

Niciodată Singură

De obicei, nu ascult genul ăsta de muzică. Dar acest cântec al lui Puya îmi place foarte mult. L-am reascultat, dimimeaţă, la Radio Zu. Pentru mine, este cântecul zilei. Audiţie plăcută!

Niciodată Singură

O am de cinci ani.
Am găsit-o pe gard. Era un ghemotoc de blăniţă albă. Nu s-a speriat când am întins mâna spre ea. Nu m-a respins nici când am luat-o în braţe. A fost love at the first sight :)
Când m-a văzut cu ea, tata mi-a zis s-o duc de acasă. Aveam deja alte pisici. Cu inima îndoită, am dus-o...în spate, pe acoperişul magaziei. Bănuiam că se va întoarce. Dacă nu imediat, măcar după câtva timp.
Aşa a fost. Nu a trecut mult şi am revăzut-o pe gard. Călca sigură pe ea, cu coada ridicată. Când a dat cu ochii de ea, tata iar a zis s-o duc. Am bătut în retragere: „Păi am dus-o o dată! Unde s-o mai las, nu vezi că ne-a găsit?“
Atunci, tata s-a uitat la ea. Simţindu-se în centrul atenţiei, ghemotocul de blăniţă albă şi-a arcuit spatele, şi-a împins capul în faţă, ca şi când ar fi vrut să ne atingă, după care...a început să toarcă.
„Hai, adu-o-ncoace, să-i dau mâncare!“ a spus tata.
Ştiam că deja hotărâse s-o păstrăm şi pe ea.
I-am zis Pisa.
Niciodată nu am regretat că am lăsat-o la noi. E la fel de blândă, însă are personalitate. E iubăreaţă, dar nu ne adoarme în braţe.
Şi... e mămica Piciului!