Niciodată Singură
Mi-am recitit postările. Senzaţiile sunt amestecate: mă amuz, mă încrunt, mă mândresc. Deh, am şi eu blogu' meu! Cred că e ca atunci când ţi se naşte primul copil: nu-ţi vine să crezi că e al tău, te uiţi la el, îl întorci pe toate părţile şi te minunezi (îl mai şi scuipi de deochi!). Însă, vocea interioară îmi spune: hai, fată, mai uşor cu entuziasmul, încă n-ai scris nimic, nu vezi?
Mda...
Cam infantilă prima descriere. Parcă nici chestia cu dispariţia motanului nu ar fi problemă de interes planetar. Dar e motanul meu! Da, dar lumea nu ştie că nu e şi singurul! Mă mai „laud“ cu încă doi cotoi şi două „motăniţe“, deşi „zestrea“ a fost mai mare până nu demult! Ajunsesem să am 11 pisici, un câine şi doar două găini în ogradă! Eram de hazul „boborului“, prietena mea îmi făcea reclamă la „micro-fermă“, dar nu m-am supărat niciodată, râdeam împreună cu ea!
Îmi plac mult animalele, în special pisicile, deşi toată lumea le consideră oportuniste, şmechere şi false. Că lasă păr şi fac pipi peste tot. Nu este aşa. Dacă ştii să le educi, nu-ţi vor face probleme. Eu chiar îmi iubesc felinele, am suferit după fiecare când au dispărut sau au murit, nu mi-a păsat când ceilalţi râdeau pe înfundate atunci când le povesteam ce se întâmplase cu ele. De curând, îi spuneam soţului meu că, dacă n-aş fi avut ocupaţia actuală, mi-ar fi plăcut să îngrijesc animale. Nu neaparat ca veterinar, ci chiar ca voluntar, aşa cum am văzut că fac alţii în străinătate. Eu mi-am oblojit mereu animăluţele când au fost bolnave sau au avut vreun accident. Vedeam în ochişorii lor suferinţa, durerea. Urăsc persoanele care omoară cu sânge rece necuvântătoarele, mai ales de când, sub ochii mei, s-au stins în chinuri groaznice câinii şi pisicile pe care le-am avut de-a lungul anilor. Nu am înţeles NICIODATĂ cum pot au putut unii le să dea din mâna lor hrana otrăvită! Atunci când mi-au fost omorâţi câinii, am ştiut şi cine a ordonat asta! Şi din ce motiv: erau prea mulţi într-o curte prea mică (pui cărora le căutam stăpân) şi, noaptea, tulburau liniştea unuia din mai marii urbei care locuia la o aruncătură de băţ de gardul meu! Normal că omul găsise sprijin la primul edil, doar şi acesta din urmă iubeşte câinii ca sarea-n ochi de când unul i-a muşcat fata când ea abia se obişnuia cu poziţia bipedă! Cui să te plângi, însă? Puteam s-o fac. Şi atunci, ca şi acum, TEORETIC aveam în mână o pârghie importantă. PRACTIC, însă, acest lucru nu numai că ar fi însemnat concedierea mea, ci mai ales excluderea oricărei colaborări cu administraţia locală. Nici atunci, dar mai ales nici acum, să fii contra celor care conduc o comuninate minusculă, nu aduce respectul pe faţă al celorlalţi. Au consacrat deviza „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastră!“. Ceea ce, bineînţeles, nu e întotdeauna adevărat, dar cum să înţeleagă asta nişte capete pătrate?
Eu nu fac politică, deşi poziţia din care afirm acest lucru ar putea dovedi contrariul. Chiar cred că în România nu se face politică. Se luptă pentru puterea care e un ciolan de proporţii limitate, dar niciodată îndeajuns de ros ca să-şi piardă din interesul celor care vor să-i simtă gustul, chiar dacă l-au lins şi alţii înainte. Partidele există doar pe hârtie, ca să dea impresia de democraţie şi de diversitate când, în realitate, nu se respectă nicio doctrină. „Interesul poartă fesul“! Dovadă stau şi ultimele alegeri, alianţele şi modul în care câştigătorii şi-au împărţit „prada“.
E trist că prea puţini au curajul să critice pe faţă sistemul, dar e de înţeles, când de asta depinde un loc de muncă. De aceea eu îl admir pe Mircea Badea, personaj destul de controversat în Mass Media. Spune ce gândeşte, îi critică pe toţi, de la preşedintele ţării la propriul patron şi se ia de gât şi cu „dinozaurii“ din CNA. Bravo lui, dacă moare împuşcat, barem ştie lumea de ce. (A nu se înţelege greşit, admiraţia faţă de realizatorul emisiunii „În gura presei“ e bine delimitată. Am şi critici la adresa lui, dar le păstrez pentru altă ocazie).
Nu am pretenţia că, prin aceste rânduri, critic sistemul. Am spus ceea ce cred: că, în România, nu se face politică şi că ăia care şi-au priponit dosurile în jilţuri călduţe nu-şi văd decât de interesul lor. Dar asta deja ştie toată lumea. Noutatea constă în faptul că am curajul de a scrie toate astea pentru a le citi şi cei care, cunoscându-mă, au certitudinea că mă trag de şireturi cu cei care au putere de decizie în comunitatea în care trăiesc.
Dacă, la început, nu-i cunoşteam şi aveam impresia că l-am apucat pe Dumnezeu de un picior atunci când m-am văzut în ograda lor, acum îi ştiu ca pe un popă tuns şi mi-e lehamite când îi văd ori îi aud. Sunt periculoşi, parşivi şi mint fără să clipească. S-au înconjurat de pupincurişti şi arivişti. Nu mai ai loc de ei la masă. Nici vocea nu ţi se mai aude, chiar dacă ai ceva de spus. Şi atunci, te autocenzurezi. Nu pupi în fund, însă nici sincer nu eşti.
De ce nu mă retrag? Pentru că în România, orice ai alege, la un moment dat te izbeşti de acelaşi sistem. Chiar dacă schimbi locul şi ai de-a face cu alţi oameni, toţi se conformează aceloraşi reguli. N-au CUM să procedeze altfel, mai ales cei din posturile de conducere, care nu-şi riscă pentru tine poziţia obţinută atât de greu prin şpăgi imense. Recunosc, n-am curajul nici să plec din ţară şi s-o iau de jos. Nu pentru că asta ar însemna să trec printr-un lung şir umilinţe(nimeni nu te poate umili dacă nu-i dai tu voie), ci pentru că a porni de jos şi a ajunge să-ţi împlineşti visele, oriunde în lumea asta, este şi chestie de noroc sau destin. Bine, veţi spune că, dacă nu încerc, n-am de unde să ştiu ce va ieşi. Este adevărat dar, una e să-ţi faci un blog în care ai curaj să le dai în cap celor care-ţi provoacă greaţă, alta e să renunţi la tot ce te supără şi s-o iei de la zero. Sigur, mai respectat e cel care-şi implineşte visul cu orice preţ, dar ÎNCĂ nu am puterea de a fi un astfel de om.
N-aş zice că mă complac, pentru că am mai spus-o, de curând, într-un cerc restrâns: ştiu, sau cel puţin aşa îmi place să cred, că peste 3-4 ani nu voi mai face ceea ce fac acum, deşi încă nu am idee de ce m-aş putea apuca între timp. Dar totul porneşte de la un gând şi, atât timp cât n-am renunţat la dorinţa de a-mi depăşi condiţia, sunt convinsă că nu este totul pierdut. Sau, mai frumos spus, mai am o şansă.
Om trăi şi om vedea!
Şi când te gândeşti că toată această dizertaţie a început de la pisicile mele....
Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu