Niciodată Singură
Am rămas la coafura mea :)
Nu m-a ciufulit nimeni. Dimpotrivă, cred că azi am fost „fericita“ redacţiei: nu m-a certat şefa.
Mi-a „citat“ doar un pleonasm. Totuşi, mai înainte am căutat de net şi am văzut că sintagma nu era pleonasm, dar ştii cum se spune: şefa are întotdeauna dreptate!
Chiar a fost o atmosferă care mi-a lipsit. Din cauza distanţei, a programului zilnic, ajung atît de rar „la centru“ încât noii mei colegi (şi ar fi câţiva) mă cunosc doar după semnătură.
Mă uitam la ei şi-mi aminteam cum eram eu acum 6 ani şi jumătate, când am intrat în aceeaşi redacţie. Era într-o luni. O zi de început de iunie, ploioasă şi rece. Am păşit în sediu, dar n-am apucat să fac doi paşi, că un bodyguard mi-a tăiat calea şi m-a întrebat pe cine caut. „Păi...ăăă...vreau să lucrez aici...mă aşteaptă la interviu...“, m-am auzit spunând eu, cu o voce pe care de abia mi-o recunoşteam. Bodyguardul s-a pierdut pe coridorul lung şi întunecos. După două minute, revine şi mă anunţă că „trebuie să mai aştept, e şedinţă de sumar“.
Nu mai ştiu cât a durat pînă când, acelaşi bodyguard m-a condus în biroul redactorului-şef. Aceasta m-a luat în primire din prag: cine sunt şi ce problemă am? I-am spus că am văzut în ziar anunţul de angajare, că în urmă cu vreo două zile sunasem la ei şi că tot atunci fusesem programată la interviu. „Aaaa, păi nu te putem angaja aşa, fără să ştim ce poţi“, îmi zice şeful de atunci. Apoi, brusc, mă întreabă: „Eşti pregătită să rămâi azi?“. Aş fi vrut să-i răspund că, în mai puţin de o oră trebuia să ajung la alt interviu că, poate, ăia m-ar primi din prima, că....
„Da, bineînţeles!“, am zis eu cu atâta entuziasm că iar m-am întrebat dacă e vocea mea :)
Şi atunci, şeful m-a condus într-o încăpere cu multe calculatoare şi foarte aglomerată. M-a plasat celei care se ocupa de administraţie: „Mergi cu ea pe teren!“.
Le-am luat la rând: primărie, prefectură, consiliu judeţean. După vreo trei ore de mers, aveam bătături în talpă şi băşicute la călcâie. Dar eram atât de încântată de ceea ce văzusem încât am ştiut imediat că reporter vreau să fiu.
Am scris primul articol două zile mai târziu, despre Ziua mondială a mediului. De fapt, am avut semnătura a doua, deoarece mi l-a corectat cea care trebuia să mă înveţe meserie şi mi s-a părut normal să aibă ea prima semnătură. Ne-au apărut doar iniţialele, dar nu mi-a păsat că lumea nu ştia că şi eu contribuisem la textul ăla.
Oricum, în oraş la mine s-a aflat că scriu la ziar după ce mi s-a dat liber în teritoriu. Adică, la o săptămână după prima vizită în redacţie. Şeful a considerat că n-am ce face la centru, că mai utilă sunt în postura de corespondent.
În prima zi, m-am dus la primărie. Nici nu ştiam unde e biroul primarului! Habar n-aveam cum se procedează ca să intri la el. M-am prezentat şi m-am aşezat pe un scaun în secretariat. La un moment dat, a venit şi o tipă micuţă, cu ten măsliniu şi foarte vorbăreaţă. Am aflat cine e când a ieşit edilul din birou ca să vadă cine mai are treabă cu el: corespondentul local al ziarului concurent! Culmea tupeului, am cerut să fiu primită împreună cu ea, lucru care s-a şi întâmplat! După ce ne-am luat amândouă notiţe, individa a dorit „să-l mai întrebe ceva“ pe primar şi am înţeles că trebuia să ies.
În următoarele zile, am reuşit să intru la toţi şefii principalelor instituţii din oraş. Făceam şi naveta, pentru că nu aveam calculator acasă şi nu aveam la cine să mă duc să scriu. Plecam pe teren la 8 dimineaţa, la 12 luam maşină de ocazie ca să ajung în redacţie. De acolo, nimeni nu avea voie să plece mai devreme de orele 17. Eu aveam derogare, pentru că aveam autobuz la 16.
Duminica nu scriam. Dar mergeam în redacţie şi citeam arhiva ziarului. Şi cea a ziarului concurent. Aşa mi-am făcut o imagine de ansamblu a ceea ce se întâmplă nu numai în judeţ, ci şi la mine în oraş.
Pe atunci, erau mulţi aspiranţi la posturile de reporteri. Nu ştiu ce simţeau ei, însă eu eram copleşită de faptul că-i aveam colegi pe cei ale căror voci de ştiam de câţiva ani de la posturile locale de radio. Îi vedeam ca pe nişte „coloşi“, pentru mine erau vedete. Îmi erau modele, îi citeam, luam de la ei ce-mi plăcea.
În timp, mi-am dat seama că erau nişte oameni obişnuiţi, cu zile bune şi zile proaste, că şi ceea ce scriau ei trecea prin ciur, că şi textele lor ajungeau la coş.
Mulţi dintre cei care au intrat la ziar împreună cu mine, au renunţat la meserie şi s-au reorientat către domeniile pentru care se pregătiseră în facultate. Alţii, printre care şi primul meu şef, au ajuns nume cunoscute în media naţională. Au rămas fie cei rezistenţi la stres, fie cei dedicaţi, fie cei care, încă, n-au unde să se ducă.
În locul lor, au venit „ţâncii“ aştia noi. Ca şi mine, pe vremuri, animaţi de dorinţa de a se face remarcaţi dar cu mai mult curaj decât cel dovedit de mine, la început. Ei au justificări la toate greşelile, în timp ce eu, când dădea şeful cu mine de pământ, nici nu îndrăzneam să-l privesc, dar-mi-te să-l mai contrazic! Fugeam pe teren, mă întorceam cu informaţia, o pelucram şi aveam textul cerut! De la el am învăţat că trebuie să privesc atent în jur, că peste tot există cel puţin un subiect din care se poate face o ştire. Şi azi citesc toate fiţuicile lipite pe stâlpi, pe copaci, pe vitrine. Câte ştiri n-am dat pornind de la ele!
Mă întrebam dacă aceşti copii ştiu ce înseamnă să-şi scrie textele pe bancă, apoi să caute înnebuniţi un fax, ca să-l trimită la redacţie în timpul cerut. Dacă îşi pot imagina cum e să scrie luni la rând în fumul şi hărmălaia din cafe-internet, pentru că nu au calculator acasă.
Mă întrebam cum pot să zâmbească atunci când li se spune că au pus carul înaintea boilor, că au pus virgulă între subiect şi predicat, că n-au auzit de sinonime şi aşa mai departe.
Dar mi-a făcut bine reuniunea din redacţie. Nu pentru că nu am fost scuturată şi smotocită, deşi îmi cunosc foarte bine carenţele profesionale, ci pentru că aveam nevoie de un „balon de oxigen“. De acel „ceva“ care să mă împingă din nou în faţă. Să-mi reconfirme convingerea că nu vreau să fac altceva decât ceea ce fac acum. Că mai am atâtea de învăţat şi de aflat, încât mi-e teamă că nu-mi ajunge timpul pentru asta.
Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu