Niciodată Singură
Filmuleţ primit de la o zăludă de prietenă, via e-mail.

Niciodată Singură
George Bush îl sună pe Băsescu:
-My Băse, uite, la noi a avut loc un atentat care a distrus toate fabricile de prezervative din SUA. Avem nevoie de ajutorul vostru. Puteţi să ne livraţi 1 milion de pezervative?
Băse:
-Da, bineînţeles!
Bush:
-Dar să aibă dungă albastră pe ele!
Băse:
-Nicio problemă!
Bush:
-Şi să fie de 25 de cm!
Băse:
-Da ... se rezolvă!
Băse închide telefonul şi ramâne pe gânduri:
-Ai dreacu' dom'le americanii astia... auzi la ei, 25 de cm …
Îl sună pe directorul de la fabrica de prezervative şi îi explică problema:
-Avem nevoie de 1 milion de prezervative pentru fraţii noştri americani!
Directorul:
-Consideraţi comanda ca şi livrată!
Băse:
-Dar trebuie să aibă şi o dungă albastră pe ele!
Directorul:
-Nicio problemă!
Băse:
-Şi să fie de 25 de cm!
Directorul:
-Sigur, se rezolvă!
Băse:
-Şi să scrie pe ele: MADE IN ROMANIA – MEDIUM SIZE!!!
Etichete: 1 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Acum două săptămâni, tatăl meu s-a hotărât să meargă la oftalmolog. Vroia ochelari noi. Cei vechi nu mai ţineau pasul cu „nevoile“ :)
Nu s-a dus la Policlinică (nici nu ştiu dacă aşa mai se numeşte instituţia publică în care, slavă Cerului, nu am mai intrat de ani buni!), ci la cabinetul privat din buricul târgului, deşi ulterior a aflat că ambele sunt deservite de acelaşi medic specialist. Dar ce şi-a zis omul: dau un ban, dar ştiu că merită. Dotări moderne, lentile şi rame pentru toate buzunarele, başca un oftalmolog care e mai atent cu pacientul dacă-i ia şi banii.
Cu ideile astea bântuindu-i mintea, taică-meu a păşit cu încredere în cabinet. De fapt, în holul care e şi anticameră, şi magazin de prezentare, şi atelier. Asistenta de serviciu l-a introdus imediat la „doctora“ care nu s-a sfiit să-i spună din prima că o consultaţie costă fix 40 de lei. Bătrânul s-a conformat, altfel madama nu se uita în ochii lui. Nici cu aparatele ei ultimul răcnet, nici fără.
După 10 minute de investigaţii, tata a aflat că va trebui să vadă lumea cu dioptrii mai mari. A luat reţeta, a mulţumit, a dat săru'-mâna şi a ieşit în acelaşi hol anticameră-magazin de prezentare-atelier, unde a fost luat în primire de aceeaşi asistentă de serviciu care l-a anunţat că peste trei zile poate să vină după ochelarii cei noi.
Ajuns acasă, îmi povesteşte entuziasmat despre „aventura“ lui. „Şi ţi-a dat chitanţă?“, îl întreb eu la sfârşit. Mă priveşte tâmp: „Chitanţă? Pentru ce?“. „Pentru ăia 40 de lei. De unde ştii tu că-i onorariu? Avea afişat pe undeva tariful?“. „Ei, scria....“, îmi răspunde el.
Păi....bun aşa.
Nu e prima oară când o ia în freză. Acum 2-3 ani, s-a dus la orelist. Nu la noi, ci la Spitalul Judeţean. Instituţie publică de data asta. N-auzea bine omul şi s-a gândit să se ducă la doctoriţa care o făcuse bine şi pe mama, în anii 90, când se căptuşise cu o otită puternică.
Când a intrat în cabinet, ce-i spune duduia: „Să ştiţi că tariful meu este 100 de mii“(de lei vechi)! Parcă-i aud comentariul de după: „Păi chiar atât aveam de gând să-i dau, dacă era deşteaptă şi deschidea gura o secundă mai târziu!“
În plus, la începutul fiecărei luni, merge la medicul de familie căruia, în schimbul reţetei compensate, îi pune pe masă câte 10 lei. Individul deja s-a obişnuit cu filodorma, automat prescrie şi medicamentele, pentru că sunt mereu aceleaşi.
Rezultatele?

1. Deşi poartă de mai multe zile ochelarii cei noi, tata vede din ce în ce mai prost şi intenţionează să se programeze la alt oftalmolog. Nu înainte de a-i cere socoteală madamei la care a avut proasta inspiraţie de a se duce înainte(nu cred că va obţine ceva de la ea, dar e dreptul lui să încerce);
2. Deşi a respectat întocmai tratamentul prescris de orelistă, avea toate şansele să-şi piardă auzul(oricum a rămas cu sechele);
3. Deşi „cotizează“ lunar la medicul de familie, acesta nu e în stare să acorde nicio consultaţie ca lumea. Pentru că vine mereu nelămurit de la el, tata s-a apucat să citească despre toate bolile care-l interesează. Nu m-ar mira ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, să devină pacientul-doctor(fără portofoliu)!

PS: Şi nu am spus nimic despre fostul chirurg din oraşul meu care, în primăvara lui 1992, mi-a operat mama de apendicită după patru zile de la internare, deşi fusese adusă la spital cu dureri abdominale puternice, pentru „simplul“ motiv că nu-i strecurasem banii în buzunar! În plus, anestezia a fost făcută de mântuială şi biata mama a simţit aproape toate durerile. După intervenţie, a fost expediată în salon fără nicio recomandare, deşi un asistent mi-a spus că exista riscul de infecţie post-operatorie, pentru că, dacă dacă se mai întârzia mult, apendicele se spărgea. În momentul acela, am alergat după chirurg, l-am prins la intrarea în cabinet, i-am băgat banii în buzunar şi l-am întrebat ce e cu mama. În loc de răspuns, a început să strige după o asistentă: „Dragă, urgent, du-te în salonul .... şi ai grijă de doamna ....! Să-i administrezi .... din trei în trei ore şi mâine dimineaţă să-mi spui cum evoluează!“
....dar, despre morţi, numai de bine!
Niciodată Singură
Aceasta este melodia serii în familia mea. Bucuraţi-vă de iubire!




Niciodată Singură
M-au părăsit 3 (sau, poate, 4, nu ştiu exact) persoane care îmi urmăreau blogul.
Nu ştiu dacă trebuie să regret sau să mă bucur. Nu merg pe ideea „cine nu te vrea, nu te merită“. Ar fi absurd să mă supăr pe cineva din cauză că m-a lăsat baltă înainte de a se convinge că, aici, pe blog, nu am dat tot ce-i mai bun din mine. Nici nu mi-am propus aşa ceva. Chiar m-a surprins faptul că, în primele zile de „bloguit“, mai mult de 10 inşi hotărâseră să treacă zilnic pe aici, ca să arunce o privire peste rîndurile mele.
Cei care mi-au zis „nu“ au făcut-o în această ultimă perioadă în care nu am mai avut timp pentru blog.
Ce am învăţat din chestia asta?
În primul rând, că nu-s Mircea Badea, care
a rămas „tăticul“ blogger-ilor, deşi nu a postat nimic vreo 20 de zile.
În al doilea rând, ca să rămân „always in top“-ul celor care s-au lovit (şi) de mine pe-aici, trebuie să postez zilnic, altfel mi se închide uşa-n nas, definitiv şi irevocabil. La faza asta, chiar au dreptate. Dacă nu spun nimic, de ce să fiu căutată?
În al treilea rând, ca să captez atenţia, îmi trebuie subiecte care să surprindă, or, se pare că eu reinventez apa caldă.

Adevărul e că treaba cu Trafic Ranking chiar mă amuză, deoarece, la „valoarea“ mea, nici n-ar trebui să-mi monitorizeze cineva pagina. Dar mi se pare interesant să ştiu de unde sunt cei care mă citesc, nu şi câţi o fac.
Când am creat blogul, eram hotărâtă să postez ceea ce nu-mi intră la ziar sau ceea ce observ, aflu, dar ştiu că n-aş putea scrie într-un articol. N-am reuşit, nici măcar pe jumătate chestia asta. Şi nu pentru că nu aş avea subiecte. Ci pentru că nu am dovedit că am atât sânge în nas cât să spun cine sunt, unde trăiesc şi care sunt locurile ori persoanele care mă inspiră. Am văzut că, nu demult, un student a avut probleme din cauză că a dezvăluit pe blogul personal anumite lucruri pe care le fac mai marii universităţii. Cred că nu-s prgătită să înfrunt o asemenea situaţie, deşi îmi doresc, mai mult decât orice, să prezint şi partea mai puţin frumoasă ori cea mai puţin plăcută a lucrurilor. Teamă? Laşitate? Poate amândouă, poate niciuna. Încă nu ştiu.
Recunosc, nu pot scrie dacă nu simt că e momentul s-o fac. Mă impresionează, plăcut sau neplăcut, o mulţime de chestii, dar când ele se referă la cei foarte apropiaţi mie, îmi este foarte greu să fac dezvăluiri. De exemplu, soţul meu nu vrea să apară pe aici deşi, dacă numai el ar constitui sursa mea de inspiraţie, l-aş concura un pic pe Badea :)
Nu pot scrie mai mult decât am făcut-o până acum despre prietena mea, deşi aş vrea să ştiu cât de îndreptăţită sunt să nu vorbesc cu ea de o lună şi jumătate.
Şi exemplele ar putea continua.
Regret că mi-am dezamăgit „vecinii“ din blogosferă care au considerat că, până la urmă, au pierdut vremea cu mine.
Asta-s eu: simplă, sentimentală, cuminte. Când voi simţi că e cazul să mă schimb, cu siguranţă că o voi face.

PS: „Ce nu te omoară....“ :)

PPS: Iubiţi-vă mult (nu numai, dar şi) de Dragobete!



Niciodată Singură
M-am pomenit fredonând refrenul ăsta, cu regretul că nici în seara asta n-am timp să citesc toate blogurile pe care le urmăresc şi nici să scriu şi eu ceva pentru sufletul meu.
De abia mi-am terminat articolul, sigur şefa va face spume că i l-am trimis târziu, dar dacă vrea ca mâine ştirea să apară numai la concurenţă, e problema ei cum îşi gestionează nervii. Eu sunt obosită şi flămîndă după ce am stat două ore şi jumătate în hărmălaie şi frig, şi după alte două de redactat un text.
Mâine nu ştiu ce mă aşteaptă, sunt din nou la mâna imprevizibilului.
Şi mai e şi luni, ziua în care nici iarba nu creşte :)
C'este la vie!
Niciodată Singură
Am fost ocupată.
Îmi place să fiu ocupată, activă, să nu mă plâng că am timpi morţi.
Dar totul are un preţ...
Toată săptămâna am avut de rezolvat multe probleme, atât de serviciu, cât şi casnice, contra cronometru. Au fost şi zile în care am fost nevoită să trag de mine ca să nu-mi las treburile neterminate, pentru că ştiam că mai târziu avea să fie prea târziu.
Nici ziua mea n-am simtit-o ziua mea decât după ce am dat send pe e-mail articolului pentru care a trebuit să mă deplasez 7 kilometri(şi era să rămân şi pe acolo, dacă nu mă iubea Dumnezeu-încă o dată am avut convingerea că-s norocoasă!).
Aşa că...am obosit!
De două zile, mă culc odată cu găinile, iar în toiul nopţii mă trezesc, butonez telecomanda sau intru pe net. Mai nou, în această dimineaţă, la 5.20, aveam cafeaua făcută şi îmi serveam micul dejun în semi-întuneric, pentru că nu era frumos să-i scol pe toţi ai casei.
Peste şase ore şi jumătate merg pe teren(lucru care mi se întâmplă foarte rar, în ultimii 3-4 ani, duminica), iar după-amiază o să trebuiască să scriu iar contra cronometru, pentru că, de regulă, ziarul se închide mai devreme.
Nici de blog nu mai am timp, deşi îmi doresc să scriu şi pentru mine, nu numai pentru alţii.
Asta e. Tot ziceam eu că-mi place să fiu ocupată...:)

Niciodată Singură
O blogger-iţă, care se mai laudă că e şi profesoară, scrie azi, negru pe alb, că Valentine's-ul este o „sărbătoare idioată“. Că nu ne era suficientă numai asta, „acum avem şi una naţională“: Dragobetele.
Eu nu-s anti Valentine's Day.
În general nu-s împotriva sărbătorilor importate. Dacă ele sunt dedicate iubirii, cu atât mai bine!
Pentru că ador toată „nebunia“ asta, cu inimioare de pluş ori de ciocolată, cu momente unice, de răsfăţ cu pupicei (şi nu numai!) şi şampanie în lumina lumânărilor parfumate! Mă simt tânără. Fericită. Împlinită. IUBITĂ!!!!
Ce poate fi mai frumos?

PS: Oare doamna profesoară se numeşte...Cucu?


Niciodată Singură
Urăsc ziua de luni(am zis şi de ce într-unul din posturile mele de început).
Nici ziua de azi n-a făcut excepţie, pentru că a venit după un weekend încărcat de DRAGOSTE (cel puţin, aşa au stat lucrurile în familia noastră).
La prima oră, am luat startul cu stângul, deşi am coborât din pat cu dreptul(întâmplare, nu superstiţie).
Am întârziat la muncă pentru că orologiul de la computer arăta cu jumătate de oră mai puţin decât trebuia. La prânz, nu l-am mai găsit la birou pe edilul-şef, iar pentru vineri, când speram să n-am prea multe obligaţii profesionale(o dată pe an e ziua mea, nu?), mi-am înscris în agendă inaugurarea unui centru de informare şi documnetare(tot la ţară!!!)
După-amiază m-am crezut Napoleon şi m-am apucat de redactat articol şi de gătit. Evident că, la 4.30 p.m. nu era gata nici textul, nici mâncarea. Norocul meu e că am un soţ mai mult decât înţelegător şi am terminat împreună. Mâncarea :))
Mai înainte, mă pregăteam să fug la spălatul vaselor, dar le-am lăsat (în) baltă după ce l-am văzut la UTv pe Bernard. Ursul. Mi s-a părut atât de haios, am râs atât de mult, că m-am apucat să caut pe net şi alte filmuleţe cu el şi să le descarc în calculator. Îmi rezerv plăcerea de a le „savura“ înainte de culcare.
PS: Până la urmă, n-a fost o zi atât de rea, nu?

Niciodată Singură

Cum vă spuneam ceva mai devreme, nu a fost chiar „Conferinţa lu’ Peşte“. Pentru mine a fost neaşteptat de bine, în sensul că m-am bucurat de atenţie sporită, care n-a avut nicio legătură cu faptul că reprezentam un ziar(de obicei, lumea mă mai complimentează, ca să dea bine, chipurile, în pagină mai târziu!).

În urmă cu mai bine de 30 de ani, în comuna cu trei sferturi din drumuri neasfaltate, al meu tată a fost cadru didactic. Firesc, acolo şi-a făcut şi mulţi amici, cu care incingea, destul de des, chefuri(doar erau cu toţii tineri şi năbădăioşi). Cu unul dintre aceştia m-am întâlnit chiar în biroul primarului, unde am poposit înainte de evenimentul la care fusesem invitată. Bineînţeles că nu am ştiut de la început cine este bătrânelul care tocmai se lăuda că iese la pensie. La un moment dat, omul şi-a amintit că a avut cunoştinţe prin media locală şi când a auzit că sunt de la ziar, i s-a aprins beculeţul: „Aaaa, eşti fata lu’….!!!!“. „Exact, fata lu’...“, am zis eu.

Şi a început distracţia. Juma’ de oră am ţinut-o numai într-o evocare a amintirilor cu aromă de vin şi ţuică din tinereţea individului. Unde mai pui că omul, încântat de faptul că-i dau atâta atenţie, mai dispărea din când în când şi revenea cu câte un angajat căruia mă prezenta cu mândrie: „Uite, e fata unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei....şi e jurnalistă!“. („Şi nu erai udă?“ m-ar întreba o prietenă de-a mea cunoscută pentru vorbele-i de duh).

Conferinţa de presă s-a ţinut la căminul cultural. Când am intrat şi am văzut mesele cu atâtea bunătăţi frumos aşezate în platouri, am crezut că nimerisem la nuntă şi am dat să ies. M-a împins înapoi primarul: „Aşa-i la noi, nu vă speriaţi“. Să mă sperii? Cu atâţia muşchiuleţi, pastrame, şunculite presate? Ca să nu mai spun de vinişorul veritabil, procurat direct din butoiu’ micului producător. Eu crezusem că am nimerit în Rai şi mă gândeam că la păcatele vieţii mele nu-l meritam....:))

Partea bună e că întârzierea cu care a început conferinţa de presă s-a încadrat în sfertul academic. Primarul l-a aşteptat şi pe celalălt reprezentant al presei scrise care fusese invitat, dar cum acesta nu se arăta, s-a gândit că n-avea rost să piardă timpul.

Partea şi mai bună a fost că era vorba despre bilanţul şi nu despre lansarea unui proiect.

EXCELENT a fost că organizatorii şi-au învăţat foarte bine lecţia înainte şi că au terminat prezentarea inainte ca saliva invitaţilor (angajaţi ai primăriei şi vreo doi-trei consilieri locali) să nu atingă cote alarmante din cauza mirosului răspîndit de mâncare :))

Nu e cazul să spun că bunătaţile au dispărut din platori într-un timp record!

Celalălt reprezentant al presei a ajuns taman când lumea ar fi avut chef şi de un dans. Că, uitai să va spun: căminu’ cultural are în dotare, pe lângă teveu’ cu satelit, la care a rulat, pe tot parcursul conferinţei, o prezentare de ridicător de sâni şi de cremă anticelulitică masată cu simţ de răspundere pe fesele unor dudui cu popou bombat, şi o staţie audio, la care s-au putut asculta hituri din toate timpurile!

Înainte de a pleca, m-am dus cu primarul să trag în poză nişte utilaje(deh, trebuia să mă ocup şi de partea asta!). Calea întoarsă spre oraş nu am mai făcut-o împreună cu el, ci cu secretara primăriei(nu a primarului!), o tânără juristă în vârstă de 23 de ani, fata amicului din tinereţe al tatălui meu, tipă cu care m-am întreţinut la masă.

Deci, am scăpat de vizita la psiholog.

Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea mea!

PS: Happy Valentine's Day! (Pentru că mâine nu-s pe-aci!)

Niciodată Singură
Hai că a fost bine. De abia am sosit. Acum mă ocup de versiunea oficială a articolului. „Cronica cârcotaşilor“, mai pe seară. :))
Niciodată Singură
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Şi, dacă tot se apropie Ziua Îndrăgostiţilor, vin şi eu cu nişte idei: http://www.doodie.com/relationship_breakup_e.php

Mai multe amănunte
aici


Niciodată Singură
„Auzi? Vezi că mâine, la 12, este o conferinţă de presă la....“, sunt anunţată din redacţie, pe la 3 jumate, în după-amiaza asta.

Să mori tu? Conferinţă de presă? La...? În comuna aia, pentru care asfaltul se (re)inventează o dată la patru ani, în campania electorală?
M-a umflat râsul. După aia, plânsul. În mine.
De fapt, îmi venea să urlu! Pentru că, 99,99% dintre întâlnirile de genul ăsta sunt doar nişte monoloage de doi bani ale organizatorului (de regulă, primarul) în care se anunţă lansarea vreunui obiectiv de investiţii cu un nume atât de complicat, că nici el nu-l înţelege.
Am înţeles că aşa e moda acum: toate proiectele se mediatizează. Fiecare unde vrea şi/sau unde poate. De obicei, în publicaţia sau la postul TV a cărui orientare politică este identică cu cea a partidului reprezentat de edil. Din acest motiv, mai mult ca sigur, mâine voi primi locul de onoare(ar trebui să fiu mândră, dar ... je m'en fiche)! De altfel, cine m-a anunţat de conferinţă(cu câtă greutate asociez cuvântul ăsta la ceea ce va avea loc mâine!), mi-a dat asigurări că primarul cu pricina îmi trimite maşina la scară(pentru că nu am autoturism şi nici nu cred că mi-l pot permite în viaţa asta), cu condiţia să-l sun şi să stabilim împreună amănuntele. Şi le-am stabilit de ne-am rupt în paişpe: prima dată am dat peste un ton de ocupat, a doua oară omul mi-a respins apelul, iar acum vreo oră nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă. Prin urmare, mă voi descurca singură. Sper să merite efortul măcar cafeaua, carbogazoasa şi fursecurile(care sper să nu fie de post sau expirate, că s-au mai întâlnit cazuri!) care ni se pun în faţă cu asemenea ocazii!

În orăşeul meu, primele conferinţe de presă au fost inaugurate în primăvara anului trecut. Prima dată, pentru întâlnirea cu edilul pus pe fapte mari, şi-au făcut timp toţi reprezentanţii presei locale. La sfârşit, am fost invitaţi chiar şi la o pizza(ehei, ce vremuri :)) ). După aceea, n-a mai venit nimeni. În afară de mine, care mă bucuram că pot umple o pagină fără să-mi fac norma de trei texte pe zi! :))
De fapt, nici nu mai aveau la ce să vină. În comunicatele de presă pe care le primeam cu o zi înainte pe mail erau precizate toate temele de discuţie. Dacă dădeai ştirea imediat, a doua zi n-avea rost să baţi drumul până la conferinţă pentru că nu aflai nimic în plus. Până şi şefii mei m-au întrebat la un moment dat: „Băi, aia de la voi au înnebunit? Ce dracu', pentru acelaşi lucru fac 10 conferinţe de presă?“. Dacă pe mine nu vor niciodată să mă creadă pe cuvânt....
Cea mai enervantă chestie a fost aia cu pubelele. Din august şi până aproape de alegerile din 30 noiembrie m-au tâmpit cu conferinţele de presă în care au prezentat un proiect referitor la colectarea selectivă a gunoiului. Am scris de nu ştiu câte ori, că mi-era şi ruşine să ies pe stradă, să nu mă ia lumea la mişto că, până la sfârşitul lui 2008, fiecare familie va primi mai multe pubele colorate, în care vom arunca cu toţii gunoiul pe categorii. Suntem la jumătatea lui februarie 2009 şi nici vorbă de pubele. Am întrebat zilele trecute de ele şi mi s-a răspuns cu un zâmbet de genul: „Fă, eşti proastă sau...?“

De aia zic: dacă şi primarul lu' Peşte are mâine un proiect similar, cred că tre să-mi fac programare la psiholog!

PS: Promit să nu vă povestesc cum a fost.

Later edit: Într-un târziu, m-a sunat edilu'. Îi şoptise-un păsăroi că eu mă dădusem de ceasu' morţii, căutându-l. Aşa că, stabilirăm şi amănuntele alea(de n-ar mai fi fost !!!! )



Niciodată Singură
Cine nu te înţelege ar trebui să-ţi ştie de frică?
Niciodată Singură
O femeie îşi întreabă soţul ce ar vrea pentru micul dejun:
- Nişte ochiuri cu şuncă? Suc de grapefruit şi o ceaşcă de cafea?
El refuză:
- Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.
La prânz, ea îl întreabă din nou:
- O ciorbică de burtă? Un grătar cu cartofi prăjiţi? Niste berici?
El refuză:
- Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.

Seara la cină, ea vine din nou cu oferta:
- O slăninuţă bună cu ceapă roşie? Un pic de telemea cu roşii? Nişte vinuţ?
El refuză:
- Nimic, cred că de la Viagra mi-am pierdut pofta de mâncare.
Ea explodează:
- Atunci, dă-te un pic jos de pe mine, că mor dracului de foame!!!

(Primită pe Mess)

Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Am primit-o pe Mess. E veche, dar tot am râs citind-o:

Un poliţist opreşte un şofer şi-l anunţă că, pentru că purta centura de siguranţă, a câştigat 5.000
$ la un concurs de siguranţă la volan.
„Ce vei face cu banii de la premiu?" întreabă ofiţerul.
Bărbatul răspunde: „Cred că o să fac şcoala de şoferi, ca să-mi iau carnetul.“
În acel moment, soţia sa, care stătea lângă el, spune : „Domnule ofiţer, nu-l ascultaţi. Face pe deşteptul doar când e beat!“
Conversaţia îl trezeşte pe un tip din spate, care, când îl vede pe poliţist, spune supărat: „Ştiam eu că n-o să ajungem departe cu maşina asta furată!“
Tot atunci, cineva din rulotă bate în geam şi o voce întreabă: „- Am trecut deja graniţa?“
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Tocmai am citit pe un site local că ITM-ul a fost sesizat cu privire la faptul că, în judeţul respectiv, şi angajatorii de pe piaţa media practică munca la negru!
Mare lucru! Dacă n-aş şti, n-aş povesti!
Mă laud şi eu cu experienţa asta!
Am intrat la ziar în iunie şi mi s-a spus că sunt în probe.
Şi iulie tot în probe m-a găsit. În ultima zi a lunii, redactorul-şef a convocat o şedinţă în care ne-a anunţat pe noi, „bobocii“, că am trecut cu brio toate testele şi că de la 1 august urma să semnăm contractele de muncă. „Tot ce aveţi de făcut este să scrieţi, pentru că veţi fi bine plătiţi!“, a ţinut el să sublinieze.
Am intrat în „Gustar“ şi nu mi-a pus nimeni sub nas contractul. Nici în prima, nici în a doua, nici în ultima zi.
Trebuie să spun că, în toate aceste trei luni, perioadă care a inclus şi câteva săptămâni de navetă pentru mine, nu am primit NICI UN LEU! Norocul meu că am avut părinţi care mi-au înţeles pasiunea pentru meserie şi loialitatea faţă de echipa în care intrasem!
De abia când am intrat în septembrie mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am cerut drepturile, pe motiv de „foame-n gât“! M-am dus la adjuncta redactorului-şef şi am întrebat-o când îmi pot încasa primul salariu. În primul moment, s-a uitat la mine de parcă aş fi vorbit cursiv chineza. Apoi, a dat semne că înţelege şi, în final, a bâlbâit ceva de genul: „Păi, încă nu se dau banii, dar îţi reamintesc faptul că trebuie să te ţii de norma de trei texte pe zi, altfel e posibil să se treacă la penalizări!“. I-am explicat intrasem în cea de-a patra lună de muncă şi că n-am de gând să fac voluntariat. De abia atunci m-a expediat la casierie. Unde am avut prima surpriză, evident, neplăcută(„c-aşa-i în tenis!“): din banii promişi am primit o nimica toată. În drum spre casă chiar m-am întrebat dacă merită să merg mai departe. Apoi, m-am hotărât să le mai dau o şansă :))
Contractul propriu-zis l-am semnat câteva zile mai târziu. Eram singură în redacţie(venisem cu treburi), a venit o doamnă de la personal sau de la contabilitate(nici acum nu ştiu exact de unde e, pentru că toate ocupă acelaşi birou!), mi-a pus pe masă o foaie, şi-a pus deştu' în josul paginii şi mi-a arătat linia punctată pe care trebuia să-mi scriu numele. Am semnat, a plecat.
That's all folks!
Update:
1. În prezent, adjuncta despre care am scris lucrează la o publicaţie economică din cadrul unui important trust de presă din Bucureşti(apare foarte des şi la TV).
2. Acum un an şi ceva, am reînnoit contractul de muncă(de data asta, avea două pagini!)
3. Nici după şase ani jumate nu am primit banii ăia mulţi, promişi. Dar le-am mai dat o şansă!!!!

Niciodată Singură
Tocmai am primit acest link pe Mess. Vă invit să-l folosiţi! :)

http://www.orasulcuratluna.ro/
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură


La 40 de ani era încă virgină.

Şi cred se mândrea cu asta. „Aşa am fost educată...“, se justifica ea, clipind...feciorelnic.

Dar nici nu minţea. Mama ei era o creştină ortodoxă practicantă. Nu m-aş mira să aflu într-o zi că i-ar fi zis fiică-si, încă din fragedă pruncie, că va arde în flăcările Iadului dacă pune mâna pe cocoşel înainte de noaptea nunţii....

O înzestrase Doamne-Doamne picioare, sâni, fund. Aspectul mai puţin comercial al feţei era compensat de o cultură generală solidă, căpătată de-a lungul anilor din cărţile bibliotecii bunicului(şi nu numai).

Per ansamblu, era considerată „bună“ (cunoscătorii ştiau de ce).

În timp, şi-a construit încet, dar sigur, o imagine de femeie inabordabilă.

Cine ajungea să o cunoască mai bine afla că, de fapt, fata era vulnerabilă şi timidă. Traumatizată de divorţul părinţilor, de lipsurile materiale din copilărie, de refuzul mamei de a nu-i remarca şi lăuda calităţile evidente, de sacrificiile pe care le-a făcut pentru fratele ei, când acesta era student. De faptul că, după Bacalaureat, a fost nevoită să se angajeze într-un loc despre care considera că nu o reprezintă şi în care sinţea că nu ar putea evolua. De relaţia nereuşită cu bărbatul de care s-a despărţit cu puţin înainte de nuntă pentru că aflase că a înşelat-o „cu o văduvioară“. De faptul că, în ultimii ani, i s-au pus în spate fel de fel de amantlâcuri, chiar şi cu bărbaţi însuraţi. Cireaşa pe tort a fost chiar presupusa relaţie cu un mascul din eşalonul secund al instituţiei în care lucrează, lucru pe care fata l-a aflat după ce bârfa circulase ani buni printre colegii ei.

Se refugia în serviciu. În prieteniile pe care şi le făcea acolo. În cărţi. Avea preferinţe pentru tot ce este vechi: muzică, filme, obiecte de artă. Era pasionată de istorie şi psihologie.

Şi se mândrea cu fratele ei, doctor în nu ştiu ce ştiinţe şi angajat al nu ştiu cărei firme de cercetare(sper să nu greşesc). Cu verii ei, în special cu cel mai mare care, după ce terminase un colegiu tehnic, în loc să-şi dea licenţa, a fugit la Cluj, unde a reuşit la Litere(„La Babeş-Bolyai“, ţinea ea întotdeauna să sublinieze). Cu bunicul autodidact, care lucrase secretar la nu ştiu care cancelarie. Cu un străbunic arhimandrit. Cu un unchi profesor universitar...

Dar nu se mândrea cu ea.

A fost tot timpul complexată de faptul că nu este frumoasă. Îşi ura nasul, pentru că era prea lung(se persifla zicându-şi Cleopatra). Făcea orice să-l „taie“ cu bretonul sau cu şuviţele de păr. Sau proptindu-şi ochelarii de vedere la jumătatea lui.

După despărţirea de cel cu care trebuia să se mărite le-a pus cruce bărbaţilor. Vreo şapte ani. Atît, spune ea, a durat suferinţa ei. Deşi nu el fusese cel care a dorit ruptura.

Obişnuia să spună că „trăieşte din poveştile altora“, pentru că, invariabil, mai toţi cei care îi treceau pragul, acasă ori la serviciu, îi povesteau bucuriile şi necazurile lor. Mai ales cele din dragoste.

În ultimii ani începuse să-şi reproşeze că începuse o facultate şi n-o terminase. Că nu se realizase profesional la fel de bine ca fratele idolatrizat de mamă.

Mai mult, începuse să vadă că, rând pe rând, prietenii îşi văd de vieţile lor, întemeindu-şi câte o familie.

Când şi una dintre ultimele amice, care nu era nici frumoasă, nici deşteaptă(după standardele ei) şi-a găsit un bărbat, ceva a început să se schimbe.

S-a înscris la facultate, alegându-şi un domeniu care o pasionează.

Apoi, a acceptat, deşi cu destulă neîncredere, dacă nu cu greutate, să cunoască şi bărbaţi. Nu s-a întâlnit cu mulţi, deşi ar fi putut s-o facă.

Nu i-a ieşit de la început pasienţa. De primul nu i-a plăcut, pentru că era de altă etnie. N-avea curajul să-i spună că nu poate fi nimic între ei şi l-a primit de câteva ori în casă(deh, cică săruta bine). În final, s-a ales cu nişte bani şi o carte lipsă. Le împrumutase de bună voie şi nu le-a mai văzut niciodată înapoi!

Nici cu al doilea nu i-a fost mai bine. Era şi mai tânăr, şi fostul soţ al unei concitadine. Omul pusese ochii pe ea încă de când era însurat şi, probabil, şi-o fi zis că o aventură cu „o găină bâtrână“ nu i-ar strica.

Până când a aflat că „găina“ e virgină.

A avut răbdare cu ea o săptămână. Când şi-a dat seama că fata vroia numai după nuntă, şi-a luat zborul. Fără s-o anunţe. Timp de trei zile, ea a suferit ca un câine bătut. L-a sunat, i-a trimis mesaje pe ambele telefoane. Şi-a rugat şi prietena să-i trimită un mesaj, ca fiind unul expediat greşit, doar ca să vadă dacă ei în răspunde(bineînţeles că NU i-a răspuns).

În cea de-a patra zi, el a recunoscut ceea ce ei îi spusese toată lumea: fusese la alta, pentru că „avea nevoie de sex adevărat“.

Lovitura, deşi previzibilă, a izbit-o din plin, pentru că virgina noastră chiar se îndrăgostise.

Cu rănile încă sângerând, s-a orientat către un tip care, deşi păruse de treabă de când îl cunoscuse, îl etichetase ca „ţăran“. Şi-i plăcea să cânte la nunţi. La tobe. „Ce să fac eu cu ăsta? Să mă duc cu el la nunţi?“, zicea ea. Pe atunci, omul muncea legal într-o ţară destul de exclusivistă, din Vest. „Cleanner“. Adică om de serviciu. A venit în ţară după jumătate de an ca s-o vadă şi să afle dacă vor trece testul. Adică dacă se plac. Pentru că, nu-i aşa, ea era virgină şi nu se admiteau şi alte planuri.

Şi l-au trecut.

După o săptămână, el s-a reîntors în Vest.

Ea a rămas în continuare virgină. Dar cu centura de castitate pusă :))

După trei luni, alte trei săptămâni petrecute împreună. De data asta, în calitate de logodnici. Pentru că, nu-i aşa, şi părinţii trebuiau să afle.

Bineînţeles, în toată perioada asta, centura a rămas la locul ei. Probabil mai puţin ferecată, dar la locul ei :))

„Marea schimbare“ era preconizată peste patru luni, când el urma să vină definitiv în ţară şi să se mute la ea.

Şi s-a mutat.

Vreo câteva săptămâni veştile s-au lăsat aşteptate, chiar dacă dovezile de momente pasionale între cei doi nu lipseau.

Până într-o zi.

„N-o făcurăm nici acum! Dar el s-a rugat să nu zic la nimeni, să nu-l ia lumea de prost!“


Râsu’-plânsu’.


După alte câteva săptâmâni: „Nu mai sunt verginicăăăăă!!!!

N-a dat de băut, dar părea că-l apucase pe Dumnezeu de un picior.

Înainte de nuntă.


Epilog:

La cinci luni de la „Marele Eveniment“, ex-virgina noastră a aflat că are sânii doldora de noduli. „Posibil beningni“. După încă o lună, şi l-a extirpat pe cel mai mare. Dintre noduli, nu dintre sâni :))

Pune totul pe seama hormonilor mult prea ţinuţi în frâu până la 40 de ani. De aceea, potrivit propriilor afirmaţii, încă neverificate până acum, „recuperează“ timpul pierdut în fiecare zi.

Poate se lasă şi cu un copil.

Să dea Domnul!!!


PS: Orice asemănare cu realitatea este (ne)întâmplătoare!

Niciodată Singură
Am revăzut, aseară, pe HBO Comedy, „Mumble-Happy Feet“.
Un film de animaţie excelent, cu personaje haioase şi situaţii amuzante, dar mai ales, cu o coloană sonoră de excepţie, care atrage atenţia unei probleme serioase: perturbarea lanţului trofic.
Îţi atinge cele mai sensibile corzi ale sufletului.


Niciodată Singură

Dieter Bohlen

Muzician, compozitor şi producător german. Între 1984-1987 şi între 1998-2003 a fost parte din duo-ul Modern Talking ca producător, compozitor şi cântăreţ. Între 1986-1989 Dieter a fost producătorul şi compozitorul lui C.C. Catch. După prima destrămare Modern Talking în 1987, a format grupul Blue System unde a participat ca interpret, compozitor şi producător. Dieter a compus de asemenea muzică pentru multe filme germane, difuzari, emisiuni şi multe seriale TV.

Profil

    Nume: Dieter Günther Bohlen
  • Pseudonime: Steve Benson, Ryan Simmons, Dee Bass, Joseph Cooley, Art Of Music, Countdown G. T. O., Fabrizio Bastino, Jennifer Blake, Howard Houston, Eric Styx, Michael von Drouffelaar
  • Locul şi data naşterii: Berne, aproape de Oldenburg, 7 Februarie 1954. Reşedinţă: Tötensen.
  • Educaţie: A studiat in cateva scoli (in Oldenburg, Goettingen, Hamburg), a terminat grammar scoala cu cele mai bune note si in final a luat o diploma de economist dupa ce a terminat studile in universitate. In general are o educatie in economie.
  • Înălţime: 183 cm
  • Ochi: Albastri
  • Păr: Blond, putin ondulat. La inceputul Modern Talking, Dieter avea par scurt ce ii cadea peste frunte, care a tot crescut si cand Dieter canta cu Blue System era lung - ii cadea peste umeri. In 1996 Dieter si-a taiat parul. De atunci are parul scurt.
  • Voce: Ragusita, groasa. La inceputul carierei Dieter avea o voce mult mai subtire. Cateodata se poate auzi un accent german cand vorbeste engleza.
  • Părinţi: Edith si Hans (nascut in 1929) Bohlen. Tatal lui Dieter era inginer hidraulic si era proprietarul unei firme de constructii. Visul lui a fost ca Dieter sa-l urmeze la conducerea firmei.
  • Fraţi: Un frate mai tanar, Uwe, nascut in 27 Ianuarie 1955.
  • Prietene şi soţii: Dieter a avut doua sotii: Erika Sauerland (divortati dupa 17 ani) si Verona Feldbusch (divortati dupa 4 saptamani).
    Si doua prietene: Nadja "Naddel" Abd El Farrag si Estefania Küster. Prietena lui in prezent este Fatma Carina.
  • Copii: 3 cu Erika:
    Marc, nascut in 09 Iulie 1985
    Marvin Benjamin, nascut in 21 Decembrie 1988
    Marielin, nascuta in 23 Februarie 1990. 1 cu Estefania:
    Maurice Cassian, nascut in 07 Iulie 2005
  • Hobby-uri: Ii plac scufundarile si inotul, ski nautic, tenis, golf, fitness, automobile, motociclete si caii.
  • Artă: Dieter este aproape neinteresat de arta inafara de muzica, si chiar si aici il intereseaza doar Modern Talking, Blue System si celelalte proiecte ale lui. Dieter e doar o persoana foarte ocupata.

Hit-uri nr. 1 in Germania

  • "You're My Heart, You're My Soul" - Modern Talking, 1985
  • "You Can Win if You Want" - Modern Talking, 1985
  • "Cheri Cheri Lady" - Modern Talking, 1985
  • "Brother Louie" - Modern Talking, 1986
  • "Atlantis Is Calling (S.O.S. for Love)" - Modern Talking, 1986
  • "Midnight Lady" - Chris Norman, 1986
  • "We Have a Dream" - Deutschland sucht den Superstar, 2003
  • "Take Me Tonight" - Alexander, 2003
  • "You Drive Me Crazy" - Daniel K., 2003
  • "Für dich" - Yvonne Catterfeld, 2003
  • "Free Like the Wind" - Alexander, 2003
  • "Du hast mein Herz gebrochen" - Yvonne Catterfeld, 2004
  • "Now Or Never" - Mark Medlock, 2007
  • "You Can Get It" - Mark Medlock, 2007
  • "Summer Love" - Mark Medlock, 2008.

Productii

  • Achim Thiele
  • Ady's Keyboard Selection
  • Al Martino
  • Alexander Klaws
  • Ann Turner
  • Atisha
  • beFour
  • Bernd Clüver
  • Bernhard Brink
  • Bernie Paul
  • Bino
  • Blue System
  • BoA
  • Bonnie Tyler
  • C.C. Catch
  • Cheyenne
  • Chris Norman
  • Chrissy
  • Christian Schwarz
  • Christine Lenz
  • Christopher John Band
  • Cinderella
  • Conny & Jean
  • Cool Cut
  • Conny & Jean
  • Countdown G.T.O.
  • Dallah Lavi
  • Daniel Küblböck
  • Debbie Hold
  • Die Wildecker Herzbuben
  • Double Trouble
  • Deutschland sucht den Superstar
  • Ellisabeth Erl (Elli)
  • Elmar Gunsch
  • Engelbert Humperdinck
  • Errol Brown
  • Fancy
  • G-Traxx
  • Gino Castelli
  • Geff Harrison
  • Groove Gangster
  • Hannes Schöner
  • Headliner
  • Heaven Knows
  • Helmut Frey
  • Hit The Floor
  • Holger Hoffmann
  • Howard Carpendale
  • Indian '94
  • Indiggo
  • Isabel
  • John Christian
  • Jürgen Berger
  • Jürgen Drews
  • Katja Ebstein
  • Les McKeown
  • Lift Up
  • Lory "Bonnie" Bianco
  • Love Collection starring Jean Sharon
  • Lucas Cordalis
  • Lutz Wollersen
  • Major T.
  • Mamis Lieblinge
  • Marc Harris
  • Marcel
  • Marcel Mardello
  • Marianne Rosenberg
  • Mark Medlock
  • Mary Ross
  • Mayfair
  • Millane Fernandez
  • Modern Talking
  • Monza
  • Moving Heroes
  • Nathalie Tineo
  • Nino De Angelo
  • Norman Sanders
  • Patrick Dewayne
  • Penny McLean
  • Peter Alexander
  • Pier 21
  • Rene d'Angelo
  • Rex Gildo
  • Ricardo Marinello
  • Richie West
  • Ricky King
  • Ricky Shayne
  • Roger Witthaker
  • Roland Kaiser
  • Roy Black
  • Ryan Simmons
  • Secret Star
  • Sheree
  • Smokie
  • Steve Benson
  • Stevie
  • Sunday
  • Susan & Chris
  • Tanja Stein
  • The Nash
  • The Teens
  • Thomas Anders
  • Thomas Forstner
  • TNT
  • Tom Astor
  • Tommy Gold
  • Tommy Steiner
  • Tony Holiday
  • Tony Wegas
  • Touché
  • Ute Schönherr
  • Wolff Gerhard
  • Yvonne Catterfeld.
Mai multe amănunte aici


....şi un cântec frumos, la aniversarea lui (Blue System, Albumul „Here I Am“-1997)

Niciodată Singură

Am găsit-o aici
Niciodată Singură

Nu fac un secret din faptul că sunt dependentă de Internet.

Prima parte a poveştii începe în decembrie 2004, când mi-am cumpărat calculator. Evident, la mâna a doua, pentru că atât mi-am permis (buzunarul ziaristului de provincie nu e plin de bani). Nu mai contează că, după vreo juma' de an, când l-am cunscut pe cel care mi-a devenit, între timp, soţ, acesta mi-a spus că, deşi are o configuraţie bună, computerul nu merita banii.
Vreau să spun că, în momentul în care l-am cumpărat, calculatorul era o necesitate. Eram de doi ani şi cinci luni la ziar şi renunţasem să-mi mai trimit articolele prin fax la redacţie. Era greu atât pentru mine, pentru că trebuia să mă milogesc pe la câte un şef de unitate să-mi permită să-i folosesc telefonul (poşta desfiinţase demult serviciul public de transmitere prin fax), cât şi pentru colegii mei, care nu întotdeauna, la copiere, îmi înţelegeau scrisul şi apăreau multe greşeli.
O vreme, am folosit calculatoarele unicului Internet-Cafe din oraş. N-a fost deloc o experienţă plăcută. Puteam scrie în linişte doar până la prânz, când ieşeau de la cursuri elevii din ciclul primar. Hărmălaia lor era înlocuită de cea a liceenilor, care apăreau imediat după orele 14.00.
De multe ori, eram primul client al sălii, mă cunoşteau operatorii ca pe un popă tuns(unde mai pui că erau rudele patronului, care avea preferinţe politice total opuse ziarului la care lucrez!). Duminica, la 12.00, fie ger, căldură sau ploaie, îi aşteptam „să deschidă prăvălia“. Dacă nu ajungeam la timp şi nu găseam niciun calculator liber, aşteptam cuminte în fumul de ţigară pe care puteam să-l tai cu cuţitul.
Conexiunea la Internet era atât de proastă, că de nenumărate ori mi-am pierdut textele şi am fost nevoită să le scriu din nou! Până mi-a spus şeful să folosesc word-ul şi să nu mai scriu direct în căsuţa de e-mail(doar am zis că eu sunt grea de cap :)) ).
Prin 2004, primăria s-a conectat şi ea la Internet(mult timp i-a mai trebuit pentru asta!), aşa că edilul-şef, pentru că-i eram simpatică, mi-a permis să folosesc „la orice oră din zi şi din noapte“(l-am citat întocmai) unul din calculatoarele instituţiei. La început, totul a fost bine şi frumos, pentru că exista conexiune doar la şeful de cabinet şi puteam folosi calculatorul lui doar când omul mergea în pauza de masă. Din cauza asta, trebuia să scriu contra cronometru. Când m-am obişnuit cu situaţia, a fost realizată reţeaua pentru toată primăria. Tot de atunci, şeful de cabinet a devenit, dintr-o dată, foarte ocupat(doar el mi-a arătat cum se intră pe chat!!!) şi am început să iau la rând toate birourile în căutarea unui calculator liber.
Şi iar mi-a mers o vreme. Până când au aflat oamenii ce înseamnă chat-ul, Mess-ul, trivia şi site-urile cu bancuri. Din acel moment, şi ei au devenit, brusc, ocupaţi.
Pentru că era clar că aşa nu mai puteam continua, cu ajutorul părinţilor, mi-am luat calculatorul de care aminteam la început. Îmi scriam textele acasă şi le trimiteam de la primărie. Era mai simplu să le spun oamenilor că le răpesc doar două minute din chat-uit, mă rog, din muncă, decât să le ocup biroul câte o oră.
Şi iar a fost bine şi frumos. Până când nimeni nu mai vroia să lase „munca“. Nici măcar în pauza de masă.
Atunci, amicul care-mi vânduse calculatorul mi-a spus că acesta avea modem incorporat şi că pot folosi dial-up-ul! A venit la mine ca să-mi arate cum pot intra pe net şi de atunci am intrat şi eu în normalitate.
O „normalitate“ care, în prima lună, m-a uşurat de 2,5 milioane de lei. Romtelecom-ul ştie de ce! ;)
Dar asta n-a ţinut mult. Cred că m-a iubit Dumnezeu. Şi-o fi zis că m-am plătit destul „vămile“ şi atunci i-a inspirat pe cei de la Cablu să introducă în pachetul de servicii şi Internetul. Am fost printre primii din oraş care şi-a făcut abonament. Bucuria că aveam Internet fără restricţii a acoperit neajunsurile conexiunii. Vreun an şi ceva, până au introdus şi ei fibra optică, propteam căte un băţ ca să susţin cu succes netul!

A doua parte a poveştii începe în martie 2005.
Eram în biroul „şefului de cabinet“. Îmi trimisesem textele şi stăteam pe net. Bineînţeles, pe chat. Obişnuiam să intru cu un nickname care atrăgea(n-o să-l spun!). În ziua la care fac referire nu mai ţin minte dacă eu am intrat în chat room-ul lui sau el a intrat la mine. Nick-ul tipului spunea câti ani are şi de unde e, dar nu eram sigură că şi numele ataşat reprezenta numele real. Nu asta mă interesa, ci dacă e sau nu însurat(deh, aveam şi eu interesele mele!). Când am aflat că nu, i-am notat datele în agendă, împreună cu e-mail-ul, promiţând că-i voi scrie când voi avea timp.
Câţi nu promitem asta şi de câte ori nu ne ţinem de cuvânt?
Nici eu nu mi-am ţinut promisiunea. Până într-o seară, când m-am pomenit că-i scriu necunoscutului de pe chat. Am copiat epistola pe o dischetă şi a doua zi am expediat-o din primărie.
Am reuşit să-l surprind. Normal, întotdeauna am excelat la scris, nu la vorbit! Glumesc! Adevărul e că acolo am scris, ca şi aici, ceea ce simţeam. Răspunsul lui a fost peste aşteptările mele. Nu-mi propun să-mi fac publică povestea de dragoste pe net, din respect pentru cel de care mi-a devenit soţ după trei ani şi jumătate de iubire. Dar ce vreau să spun este că de la el am prins microbul Internetului. Când am folosit prima dată dial-up-ul, am aflat şi cum se foloseşte Messenger-ul. Cum nu ştiam multe ID-uri de Yahoo, primul care mi-a venit în minte a fost cel al băiatului de pe chat. I-am lăsat un offline(nici ăla nu ştiam ce e) şi seara mi-a răspuns. Era în Vinerea Mare. Am vorbit şi a doua zi. Apoi, în Noaptea Învierii, ne-am dăruit unul altuia Lumină. Tot pe Mess.
Stăteam de vorbă cu orele. Noapte, zi, nu conta. De aceea am zis că Romtelecom-ul a făcut atunci avere cu banii mei.
După ce ne-am cunoscut şi în realitate, el „mi-a făcut cunoştinţă“ cu mIRC-ul şi trivia. Ulterior, am început să folosesc Internetul şi pentru a-mi procura informaţiile de care aveam nevoie, am descoperit site-uri interesante şi, uite-aşa, m-am transformat într-un navigator perfect...dependent.
La scurtă vreme după ce ne-am mutat împreună, (pe atunci) iubitul meu şi-a adus la mine şi calculatorul lui. Vreun an, al meu a rămas abandonat într-o cutie, dar când am realizat că niciunul nu poate sta prea mult timp departe de computer, l-am scos de acolo şi ne-am făcut reţea. Acum, nimeni nu mai „suferă“ :)

Partea a treia(şi, probabil, ultima) a poveştii datează din primăvara lui 2006, când, în sfârşit, prietena mea şi-a călcat pe suflet şi şi-a băgat şi ea net. Vreun an şi ceva, ne-am distrat amândouă pe mIRC de intrase omul meu la idei. Bine, eu nu am ajus niciodată la „performanţa“ de a sta de vorbă cu peste 300 şi ceva de inşi, ale căror ID-uri să le introduc şi în lista de Mess, cum a făcut prietena mea, dar era evident de ce nu mă interesa şi partea asta. Tot în perioada aia m-au atras şi jocurile online(cele de tip puzzle şi arcade). Când m-am săturat de ele, am început să descarc muzică. Anul trecut mi-am făcut şi o colecţie bunicică de filme(torrentele să trăiască!). Şi am descoperit blogul...altora.
Iar anul ăsta l-am început cu propriul meu blog.
Mi-a trebuit ceva timp ca să „evoluez“, nu? :))







Niciodată Singură
Cred că nu-s normală.
Când toată lumea vorbeşte de criză, de bani puţini, de concedieri în masă, de miniştri demisionari, de bolnavi decedaţi din cauza medicilor incompetenţi, jafuri armate etc., eu scriu despre muzică, sarmale şi şobolani. :))
Ca să nu mă dezmint, în seara asta o să dezvălui faptul că mama unui membru marcant din Guvernul Boc mi-a fost profesoară de istorie în gimnaziu.
Şi ne era tare dragă.
Pentru că nu era niciodată atentă când ne asculta şi căsca tot timpul.
Pentru că nu se ridica deloc de la catedra pe care îşi odihnea în permanenţă sânii cât lubeniţele.
Pentru că, în timpul tezei, se posta mereu în spatele clasei, ca să vadă cine încearcă să copieze, dar nu şi-a dat niciodată seama că o copiam cu „materialul informativ“ ascuns chiar printre filele caietului de teză.
Pentru că, în loc de Lucius Cornelius SULLA, a citit Lucius Cornelius SILLA, ca să nu ne cocoşăm de râs(dar nu i-a reuşit!!).
Pentru că era foarte citită, dar nu se omora să demonstreze acest lucru!
A ieşit demult la pensie, dar trecerea timpului nu a lăsat o amprentă urâtă pe chipul ei. Deşi era mamă de ministru (fiul ei a făcut parte şi din Guvernul Adrian Năstase), nu a făcut niciodată caz de asta.
O văd rar şi numai la zile mari. Ştiu că-mi citeşte articolele din ziar. Sper că nu şi blogul.
Altfel, nu ne-om mai pupa pe fixativ.
Sau... da?






Niciodată Singură
Într-un templu din Deshnok, India, şobolanii sunt divinizaţi. Ei sunt protejaţi, au dreptul de a circula liber şi sunt hrăniţi chiar de cei care vin să (li) se închine.

Update:

În India există un templu al şobolanilor!

Neobişnuitul templu este situat în statul Rajastan, la 20 km de oraşul Bikanera. El este închinat uneia dintre încarnatiile lui Shakty - Karniji, cinstită în tot Rajastanul. Acest templu este numit Templul Şobolanilor. Totuşi, închinarea în acest templu nu se aduce şobolanilor, ci lui Karniji, deşi nimeni nu vine acolo fară mâncare sau lapte anume pentru şobolani. În templu, chiar şi în altar, unde se află statuia zeităaţii, e plin de şobolani.
Potrivit legendei, încă în timpul vieţii lui Karniji a murit un copil din comunitatea din care ea făcea parte. Oamenii s-au adresat ei cu rugămintea să-i întoarcă copilului viaţa, dar Stăpânul Morţii reuşise de acum să ia sufletul copilului şi să-l bage într-un şobolan. Karniji l-a înştiinţat pe Stăpânul Morţii că el de acum nu mai are putere asupra comunitaţii ei şi de atunci, pentru a pune capăt ciclului naşterilor şi a morţilor toţi membrii comunităţii după moarte se vor încarna în şobolani şi vor trăi alături de ea în biserica ei.
Dupa tradiţie, preoţtii templului se aleg doar dintre membrii comunităţii din care a făcut parte Karniji. Ei se îngrijesc ca şobolanii să aibă întotdeauna mâncare şi lapte din destul şi cred că după moarte şi faţă de ei vor arăta aceeaşi grijă. Este considerat un semn rău dacă cineva calcă pe un şobolan. Un astfel de om trebuie să aducă neapărat jertfă zeiţei în chipul unui şobolan de aur sau de argint.
Cei care vor să fie şobolani în viaţa viitoare trebuie să se înscrie din timp, pentru a nu da bătaie de cap zeiţei Karniji.

Sursa: http://www.geocities.com/argumentp/articole/2/india.htm




Niciodată Singură
Azi am făcut sărmăluţe.
N-am de gând să trec în revistă meniul zilei, ci doar să spun că, atunci când îmi propun să fac sărmăluţe, se ştie că în casa mea se poate muri de foame.
Până-s gata. Ele, nu eu :)
Pentru că „procesul tehnologic“ durează vreo 3 ore jumate(două la „învelit“ aluatu-n frunză, restul e treaba aragazului). Demn de Cartea Recordurilor! Aşa e la mine! Şi nu pricep de ce! Nu-s vreo mocăită, sunt obişnuită cu cratiţa şi am depăşit demult etapa „ochiuri cu cartofi prăjiţi“! Cele o sută de kile ale soţului meu pot confirma asta!
Bine că, de data asta, nu le-am terminat la miezul nopţii, iar Puiul meu s-a putut înfrupta din delicatesa culinară fără teama că va merge la culcare cu stomacul plin.
Şi nici nu riscă să viziteze baia, prea des, la noapte!
„Sweet About Me“ :)




Niciodată Singură
Enigma-TNT For The Brain



Enigma-Silent Warrior




Enigma-Between Mind & Heart



Niciodată Singură
Sandra-Forever



Sandra-One More Night



Sandra-Loreen




Sandra-Don't Cry


Niciodată Singură
Întotdeauna am fost „un fan cuminte“.
N-am leşinat la concerte, nu mi-am aşteptat artistul preferat la scara avionului, nu am alergat după un autograf şi nu m-am dat de ceasul morţii dacă nu puneam mâna pe cel mai recent album.
Dar era şi greu să fac toate astea.

....Era prin '77, deci aveam vreo 5 anişori, când am auzit pentru prima dată de ABBA. Pe vremea aceea, părinţii mei erau profesori suplinitori şi, deseori, erau nevoiţi să mă lase singură acasă după orele de grădiniţă. În lipsa lor, n-am avut niciodată tendinţa de a cotrobăi prin dulapuri, să probez hainele mamei sau, Doamne fereşte, să dau foc la perdele :))
Mi-au plăcut ziarele, revistele „Cinema“ şi...radioul. Părinţii mi-l lăsau întotdeauna deschis, ca să-mi ţină de urât. Dar oricum nu le simţeam lipsa. Eram atât de atrasă de publicaţiile cu poze, încât mai mereu ai mei mă găseau adormită peste ele.
Pânâ într-o zi, când i-am întâmpinat topăind: „Am ascultat ABBA!“
Atunci am devenit fan ABBA.


...Prin clasa a VI-a, dacă nu mă înşel, tata mi-a adus acasă un magnetofon, ZK-147. N-am cum să mă înşel asupra mărcii, pentru că îl mai am şi azi, deşi nu-l mai folosesc de la Revoluţie.


Îmi plăcea să înregistrez toată muzica difuzată la radio, pe Programul 1, cum se numea atunci România Actualităţi şi pe Programul 3, actualul Radio 3. Treptat, mi-au atras atenţia Al Bano & Romina Power, Ricchi e Poveri, Toto Cutugno.
Atunci am devenit fanul muzicii italiene.


...În ultimul trimestru din clasa a VIII-a (acest lucru se petrecea în primăvara anului 1986) le-am ascultat prima melodie. Şi, pentru că sound-ul era diferit de tot ceea ce ascultasem până atunci, mi-a plăcut. Apoi, am întrebat cine cântă. „Cum, nu ştii? Sunt Modern Talking, fată!“, mă lămureşte prietena mea(de atunci), Mirela.
Atunci am devenit fan Modern Talking!


Până în 22 decembrie 1989, mai toate informaţiile privind muzica „de afară“ le aflam de la Radio Europa Liberă. Nu scăpam niciodată „Top 20“ cu Andrei Voiculescu. Era hrana mea spirituală de fiecare sâmbătă. Acolo am auzit multe dintre hit-urile care au început să se difuzeze şi la noi din ianuarie 1990. Chiar şi „Lambada“ :))



Nu mi-au scăpat: Italo-Disco (Den Harrow, Silent Circle, Grant Miller, Ken Laszlo, Radioramma, Sabrina şi mulţi, mulţi alţii), Tina Turner, Madonna, Michael Jackson, Richard Marx, Roxette, A-HA, Gazebo..........
Tot atunci în liceu, am descoperit cât de frumoasă e muzica anilor '50-'60 -'70, îi iubeam pe Beatles-i, pe Elvis, Tom Jones, Frank Sinatra...

După '90, pentru că prietenului meu îi plăcea Sandra, am devenit fan Sandra!




Doamne, câtă muzică am ascultat în perioada aia!

Mi-au plăcut şi îmi plac atât de mulţi, încât nici nu-mi vin acum în minte.

...dar inima mea a rămas la muzica aceea care mi se părea că sună ALTFEL.
Deşi foarte mulţi m-au luat în râs pentru asta: „Cum să-ţi placă Dieter Bohlen?“
Uite-aşa.
Dar nu el îmi place, ci muzica lui. Tot ce este legat de numele lui: Modern Talking, C.C. Catch, Blue System, Systems In Blue.
Când eram studentă în Bucureşti, în 1993, am cunoscut un tip, Octavian. Înfiinţase un fan club. Am aderat la el, dar a fost singurul pas în această direcţie. Primeam casete, mini-broşuri şi postere. Până într-o zi, când individul a dat ţeapă tuturor celor care îl crezuseră în stare să-l aducă pe Bohlen în România.
De atunci, nu m-am mai înscris în niciun fan club.
Mi-am procurat singură muzica preferată, cărţile şi afişele.
Şi, cum vă spuneam,
n-am leşinat niciodată la concerte, nu mi-am aşteptat artistul preferat la scara avionului, nu am alergat după un autograf şi nu m-am dat de ceasul morţii dacă nu puneam mâna pe cel mai recent album.

Dar era şi greu să fac toate astea!!!