Niciodată Singură

Nu fac un secret din faptul că sunt dependentă de Internet.

Prima parte a poveştii începe în decembrie 2004, când mi-am cumpărat calculator. Evident, la mâna a doua, pentru că atât mi-am permis (buzunarul ziaristului de provincie nu e plin de bani). Nu mai contează că, după vreo juma' de an, când l-am cunscut pe cel care mi-a devenit, între timp, soţ, acesta mi-a spus că, deşi are o configuraţie bună, computerul nu merita banii.
Vreau să spun că, în momentul în care l-am cumpărat, calculatorul era o necesitate. Eram de doi ani şi cinci luni la ziar şi renunţasem să-mi mai trimit articolele prin fax la redacţie. Era greu atât pentru mine, pentru că trebuia să mă milogesc pe la câte un şef de unitate să-mi permită să-i folosesc telefonul (poşta desfiinţase demult serviciul public de transmitere prin fax), cât şi pentru colegii mei, care nu întotdeauna, la copiere, îmi înţelegeau scrisul şi apăreau multe greşeli.
O vreme, am folosit calculatoarele unicului Internet-Cafe din oraş. N-a fost deloc o experienţă plăcută. Puteam scrie în linişte doar până la prânz, când ieşeau de la cursuri elevii din ciclul primar. Hărmălaia lor era înlocuită de cea a liceenilor, care apăreau imediat după orele 14.00.
De multe ori, eram primul client al sălii, mă cunoşteau operatorii ca pe un popă tuns(unde mai pui că erau rudele patronului, care avea preferinţe politice total opuse ziarului la care lucrez!). Duminica, la 12.00, fie ger, căldură sau ploaie, îi aşteptam „să deschidă prăvălia“. Dacă nu ajungeam la timp şi nu găseam niciun calculator liber, aşteptam cuminte în fumul de ţigară pe care puteam să-l tai cu cuţitul.
Conexiunea la Internet era atât de proastă, că de nenumărate ori mi-am pierdut textele şi am fost nevoită să le scriu din nou! Până mi-a spus şeful să folosesc word-ul şi să nu mai scriu direct în căsuţa de e-mail(doar am zis că eu sunt grea de cap :)) ).
Prin 2004, primăria s-a conectat şi ea la Internet(mult timp i-a mai trebuit pentru asta!), aşa că edilul-şef, pentru că-i eram simpatică, mi-a permis să folosesc „la orice oră din zi şi din noapte“(l-am citat întocmai) unul din calculatoarele instituţiei. La început, totul a fost bine şi frumos, pentru că exista conexiune doar la şeful de cabinet şi puteam folosi calculatorul lui doar când omul mergea în pauza de masă. Din cauza asta, trebuia să scriu contra cronometru. Când m-am obişnuit cu situaţia, a fost realizată reţeaua pentru toată primăria. Tot de atunci, şeful de cabinet a devenit, dintr-o dată, foarte ocupat(doar el mi-a arătat cum se intră pe chat!!!) şi am început să iau la rând toate birourile în căutarea unui calculator liber.
Şi iar mi-a mers o vreme. Până când au aflat oamenii ce înseamnă chat-ul, Mess-ul, trivia şi site-urile cu bancuri. Din acel moment, şi ei au devenit, brusc, ocupaţi.
Pentru că era clar că aşa nu mai puteam continua, cu ajutorul părinţilor, mi-am luat calculatorul de care aminteam la început. Îmi scriam textele acasă şi le trimiteam de la primărie. Era mai simplu să le spun oamenilor că le răpesc doar două minute din chat-uit, mă rog, din muncă, decât să le ocup biroul câte o oră.
Şi iar a fost bine şi frumos. Până când nimeni nu mai vroia să lase „munca“. Nici măcar în pauza de masă.
Atunci, amicul care-mi vânduse calculatorul mi-a spus că acesta avea modem incorporat şi că pot folosi dial-up-ul! A venit la mine ca să-mi arate cum pot intra pe net şi de atunci am intrat şi eu în normalitate.
O „normalitate“ care, în prima lună, m-a uşurat de 2,5 milioane de lei. Romtelecom-ul ştie de ce! ;)
Dar asta n-a ţinut mult. Cred că m-a iubit Dumnezeu. Şi-o fi zis că m-am plătit destul „vămile“ şi atunci i-a inspirat pe cei de la Cablu să introducă în pachetul de servicii şi Internetul. Am fost printre primii din oraş care şi-a făcut abonament. Bucuria că aveam Internet fără restricţii a acoperit neajunsurile conexiunii. Vreun an şi ceva, până au introdus şi ei fibra optică, propteam căte un băţ ca să susţin cu succes netul!

A doua parte a poveştii începe în martie 2005.
Eram în biroul „şefului de cabinet“. Îmi trimisesem textele şi stăteam pe net. Bineînţeles, pe chat. Obişnuiam să intru cu un nickname care atrăgea(n-o să-l spun!). În ziua la care fac referire nu mai ţin minte dacă eu am intrat în chat room-ul lui sau el a intrat la mine. Nick-ul tipului spunea câti ani are şi de unde e, dar nu eram sigură că şi numele ataşat reprezenta numele real. Nu asta mă interesa, ci dacă e sau nu însurat(deh, aveam şi eu interesele mele!). Când am aflat că nu, i-am notat datele în agendă, împreună cu e-mail-ul, promiţând că-i voi scrie când voi avea timp.
Câţi nu promitem asta şi de câte ori nu ne ţinem de cuvânt?
Nici eu nu mi-am ţinut promisiunea. Până într-o seară, când m-am pomenit că-i scriu necunoscutului de pe chat. Am copiat epistola pe o dischetă şi a doua zi am expediat-o din primărie.
Am reuşit să-l surprind. Normal, întotdeauna am excelat la scris, nu la vorbit! Glumesc! Adevărul e că acolo am scris, ca şi aici, ceea ce simţeam. Răspunsul lui a fost peste aşteptările mele. Nu-mi propun să-mi fac publică povestea de dragoste pe net, din respect pentru cel de care mi-a devenit soţ după trei ani şi jumătate de iubire. Dar ce vreau să spun este că de la el am prins microbul Internetului. Când am folosit prima dată dial-up-ul, am aflat şi cum se foloseşte Messenger-ul. Cum nu ştiam multe ID-uri de Yahoo, primul care mi-a venit în minte a fost cel al băiatului de pe chat. I-am lăsat un offline(nici ăla nu ştiam ce e) şi seara mi-a răspuns. Era în Vinerea Mare. Am vorbit şi a doua zi. Apoi, în Noaptea Învierii, ne-am dăruit unul altuia Lumină. Tot pe Mess.
Stăteam de vorbă cu orele. Noapte, zi, nu conta. De aceea am zis că Romtelecom-ul a făcut atunci avere cu banii mei.
După ce ne-am cunoscut şi în realitate, el „mi-a făcut cunoştinţă“ cu mIRC-ul şi trivia. Ulterior, am început să folosesc Internetul şi pentru a-mi procura informaţiile de care aveam nevoie, am descoperit site-uri interesante şi, uite-aşa, m-am transformat într-un navigator perfect...dependent.
La scurtă vreme după ce ne-am mutat împreună, (pe atunci) iubitul meu şi-a adus la mine şi calculatorul lui. Vreun an, al meu a rămas abandonat într-o cutie, dar când am realizat că niciunul nu poate sta prea mult timp departe de computer, l-am scos de acolo şi ne-am făcut reţea. Acum, nimeni nu mai „suferă“ :)

Partea a treia(şi, probabil, ultima) a poveştii datează din primăvara lui 2006, când, în sfârşit, prietena mea şi-a călcat pe suflet şi şi-a băgat şi ea net. Vreun an şi ceva, ne-am distrat amândouă pe mIRC de intrase omul meu la idei. Bine, eu nu am ajus niciodată la „performanţa“ de a sta de vorbă cu peste 300 şi ceva de inşi, ale căror ID-uri să le introduc şi în lista de Mess, cum a făcut prietena mea, dar era evident de ce nu mă interesa şi partea asta. Tot în perioada aia m-au atras şi jocurile online(cele de tip puzzle şi arcade). Când m-am săturat de ele, am început să descarc muzică. Anul trecut mi-am făcut şi o colecţie bunicică de filme(torrentele să trăiască!). Şi am descoperit blogul...altora.
Iar anul ăsta l-am început cu propriul meu blog.
Mi-a trebuit ceva timp ca să „evoluez“, nu? :))







Etichete: edit post
1 Response
  1. ana Says:

    :)
    frumoasa poveste
    si eu ma declar dependenta de internet, am trecut prin fazele descrise mai sus, mai mult sau mai putin prin toate...dar peste toate si peste ani, sunt convinsa ca fara de el nu se poate, cel putin eu nu pot...

    sa ne mai scrii :)


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu