Niciodată Singură

Motto:

„Nu vreau, tată, casieră, mie-mi place artele“

(„Rodica“-Ştefan Bănică-jr)


Aşa şi eu. Credeam că voi deveni artistă, nu mă vedeam făcând altceva. Mi-au trebuit 30 de ani să-mi descopăr „talentul“…


Când eram mică, îmi plăceau toate: muzica, dansul, desenul. Mai puţin cartea. Dar eram „fata lu’ tata“, adică a tovarăşului învăţător, aşa că, moartă-coaptă trebuia s-o deschid. Cică nu dădea bine dacă nu luam permiul I cu coroniţă la sfârşitul anului, deşi mie mi se rupea-n paişpe dacă aş fi fost mereu ultima din clasă.


La grădiniţă, îmi plăcea să modelez plastilină. Aveam imaginaţie. Ţin minte că educatoarea îmi admira minute-n şir „capodoperele“. Într-un târziu, îndrăznea: „Şi ce reprezintă?“.
La dansurile populare, eu executam figuri de dans modern. Întotdeauna, partenerul meu, Octavian (plecat prematur dintre noi, înainte de a absolvi şcoala, din cauza unui accident rutier…), era derutat. Totul intra în normal după ce, cu eforturi aproape supraomeneşti, aceeaşi educatoare mă învăţa toate figurile. Pe care le uitam imediat după fiecare serbare.


Îmi plăcea pe scenă. Deşi mereu îmi doream să cânt, întotdeauna recitam. Dar textele erau întotdeauna stupide, cu floricele, fluturaşi, muşte şi alte insecte. Toate vorbeau, toate cântau, toate erau utile. Ajunsesem să mă întreb de ce nu erau şi ele oameni!
Când eram în grupa mare, mi s-a dat acasă o poezie pe care trebuia s-o învăţ în 24 de ore. Era atît de tâmpită, încât nici tata nu i-a putut descifra mesajul, deşi vorbea despre minunata viaţă de decreţel. Ca să nu mă fac de râs la repetiţii, m-a învăţat altceva. Şi, a doua zi, am turtuit:


„Ca şoimu-n falnicul lui zbor

Pornesc spre viaţă-ncrezător

N-am aripi ca să pot zbura

Dar merg în pas cu ţara mea!

Merg mai încet, dar merg frumos

Muncesc să-i pot fi de folos…“


…bla-bla, bla-bla, bla-bla…că n-o mai ştiu.


Ţin minte că, săraca educatoare, nu mai contenea căutând prin foi. Căci eu, drac de copil, deşi ştiam că tata încropise textul, susţineam că ea mi-l dăduse.


În clasele primare, după ce am descoperit casetofonul Star, am început să dau spectacole în faţa părinţilor. Dansam pe ABBA de-mi sfârâiau călcâiele şi nu mă lăsam până nu eram recompesată cu „aplauze furtunoase“.


Printr-a V-a, m-am înscris la cercul de dans modern de la Casa Pionierilor. Visam să ajung pe scenă cu trupa de 15-20 de fete dincare făceam parte. Pregătirea s-a făcut pe cântecul „Don’t Kill The World“(Boney M). După ce am învăţat (de data asta, cu uşurinţă!) toate mişcările, la repetiţia finală, instructoarea m-a plasat în ultimul rând, motivând că sunt prea înaltă. M-am supărat: „Cine o să se uite la mine dacă stau în spate?“. Pe loc, m-am hotărât să plec. După ce am asistat la debutul fetelor, n-am regretat nicio secundă pasul. În clipa aia mi-am dat seama că toată coregrafia aia era jalnică. Fostele mele colege păreau nişte capre scăpate de la balamuc. Toate ţopăiau în contratimp. Când una ridica piciorul, alta îl cobora. Totuşi, trupa a rezitat până în clasa a VIII-a. Şi toate apariţiile scenice s-au produs pe „Don’t Kill The World“…


Tot prin gimnaziu, începusem să cred că am faţă de cântăreaţă. De fiecare dată când rămâneam singură acasă, îmi imaginam că sunt interpretă de muzică uşoară. Aveam un adevărat „ritual“. Mai întâi, îmbrăcam hainele cele mai fistichii pe care le aveam prin dulap. Apoi, mă dădeam cu rujurile mamei şi îmi puneam cerceii ei cu sclipici, pe care-i purta doar la ocazii. În final, dădeam drumul la muzică, mă postam în faţa oglinzii şi „cântam“. Nu ştiam că se numeşte „playback“, dar îmi plăcea că sunt ca Angela, Corina, Mirabela…
Tot în perioada aceea am descoperit, pe canalul 1 al Televiziunii Ruse, un program cu exerciţii de aerobic. Mi-am cumpărat şi eu costum, jambiere (roşii, cu dungi albe, le ţin minte şi acum) şi, în fiecare joi, eram „la program“. Mai târziu am înţeles de ce eu nu puneam un gram de grăsime pe mine, în timp ce majoritatea colegelor mele de clasă se plângeau din cauza kilogramelor în plus…


În liceu, prin clasa a IX-a, am decoperit teatrul. Întâi, pe cel radiofonic. Niciodată nu-mi făceam program în serile de luni, când postul naţional difuza câte o dramatizare, începând cu orele 20.00. Aveam chiar şi un carneţel în care îmi notam fiecare piesă. Dacă era făcută după un roman, în perioada imediat următoare îl căutam la bibliotecă.
Tot atunci, am interpretat şi eu, pentru prima(şi ultima) dată, un rol principal. Prin clasa a VIII-a fusesem doar figurantă, chestie care mi-a reaminitit de faza cu dansurile de la Casa Pionierilor. La liceu, însă, plăcerea de a juca a fost mare pentru că toate rolurile erau interpretate de cei din gaşcă. Când n-aveam chef de ore sau de PTAP-uri(Pregătirea tinerilor pentru apărarea patriei!), ne refugiam într-o încăpere din şcoala generală(care avea curte comună cu liceul) şi repetam.


În studenţie nu mi-am mai exersat niciun „talent“, dar asta nu a însemnat că m-am cuminţit.
Bucureştiul nu s-a potrivit niciodată cu firea mea calmă şi liniştită. Nu-mi plăcea să ies, decât la filme(şi pentru ele mă trezeam, de cele mai multe ori, cu noaptea-n cap, ca să prind un bilet la matinal), spectacole(de orice gen) şi plimbări. În rest…corespondam cu cei de vârsta mea, din ţară(pe atunci nu era Internetul, Mess-ul, chat-ul etc).


Dar apăruse televiziunea prin cablu! Prin anii II-III, eram fan MTV, îi înnebunisem pe ai mei cu muzica şi topurile de orice fel, pentru care aveam condicuţe!
Nu scăpam niciun Festival Mamaia(şi acum păstrez cronicuţele personale!) sau vreun Cerb de Aur şi eram fan Eurovision(până m-am prins cum e cu votingul şi interesele politice).


Prin ’95 am descoperit emisiunea lui Titus Andrei, „Oriunde ai fi, nu regreta această noapte!“, pe Radio România Actualităţi“. Se difuza o dată la două săptămâni, sâmbăta, de la miezul nopţii. Prima dată, am scris acolo dintr-o joacă. Pentru că am primit răspuns în direct, am trimis şi a doua scrisoare. Şi tot aşa, vreun an şi jumătate. La un moment dat, am reuşit să intru şi în direct, însă nu pentru dedicaţii, ci pentru comentarii.


Până în noaptea de 4/5 mai 1996, când am ajuns în studio, unde am prezentat un program 100% conceput de mine(la „Ora prietenilor“). Am petrecut 7 ore petrecute în sediul Radiodifuziunii, făcând naveta între biroul lui Titus Andrei(în paranteză fie spus, îmi place să cred că, între timp, locaţia a beneficiat de modernizări, pentru că atunci arăta groaznic) şi regia de emisie, unde am răspuns şi la câteva telefoane, preluând mesaje de la ascultători. Tot atunci, l-am cunoscut şi pe Aurel Moldoveanu(care nu mi-a plăcut deloc).


A rămas o experienţă unică.
Dar ea mi-a descoperit adevărata vocaţie.


Timp de 6 ani nu m-a luat nimeni în serios: „Ce-i asta, presă?“, mă întreba mama.
Mi-ar fi plăcut să fac radio, dar nu m-ar fi ajutat vocea. În plus, ar fi trebuit să lupt cu tracul.
Televiziunea nu m-a atras niciodată. Întotdeauna am fost de părere că sunt alţii potriviţi pentru asta.
Dar mi-a plăcut să scriu. Şi asta m-a ajutat să intru la ziar.

Unde mai rezist.


Încă!!!

Etichete: edit post
6 Responses
  1. un'A'mic Says:

    frumoasa poveste, pe bune! Radioul este, de departe, cea mai frumoasa calatorie in cabina micuta plina de aparate. Cum spunea unul din fostii mei colegi de radio, C. Ignea "o plimbare pe aleile muzicii fara varsta" in fiecare seara. Doamne, ce de-a amintiri mi-ai trezit. E frumoasa si presa scrisa, insa prea trebuie sa verifici textul de 100 de ori si parca la un moment dat pierzi legatura cu cititorii. Nu te supara, am facut si presa scrisa. Da am IUBIT radioul. Pacat ca nu m-a iubit seful. :) Si stim cu totii ca faci lucrurile mai bine daca le faci cu drag! Multumesc ca m-ai facut sa-mi amintesc de o anumita varsta!


  2. Şi eu îţi mulţumesc...pentru aprecieri.
    Ei, lasă, că nu pe toţi ne-au iubit sau ne iubesc şefii! Unul dintre foştii mei redactori-şefi mi-a zis în faţă că-s proastă, că mai bine mă duc să lucrez în confecţii decât să scriu si că o să-mi ia din salariu, în fiecare zi, câte 100 de mii(vechi), până scriu cum vrea el! S-a potolit de abia după ce l-am întrebat ce părere are directorul despre treaba asta(am dedus că omul nici nu ştia). Aproape toţi foştii mei colegi care au plecat de la ziar(au migrat spre alte publicaţii locale ori au ieşit din sistem) au făcut-o din cauza acelui redactor-şef(se purta mizerabil cu ei, atât în şedinţa de sumar, cât şi pe parcursul zilei). Dar i s-a înfundat şi lui într-o zi, când a fost invitat să-şi dea demisia de onaoare. Sincer, nu m-am bucurat, pentru că era un profesionist. Dar n-avea caracter...


  3. calatorul Says:

    Buna postare .Persevereaza !Profu'



  4. Mi-a placut tot ce ai scris! Uneori pasiunea este mai presus de toate si daca nu o hranim la tine, ea se ascunde cuminte intr-un colt si acolo ramane.


  5. Mulţumesc! Da, am marele noroc de a face exact ceea ce-mi place. Sunt convinsă că m-a iubit Dumnezeu, deoarece am descoperit la timp ceea ce mi se potrivea. Mai târziu ar fi fost prea târziu...


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu