Niciodată Singură

N-am niciun Gheorghe, Gică, Georgică, .... în familie, dar cunosc mulţi oameni cu acest nume.
Simbolic, pentru toţi, un sincer La mulţi ani!
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură

Anul acesta, nu m-am omorât să trimit felicitări virtuale şi sms-uri cu urări de Paşte.

Ca să fiu, totuşi, în „trend“, am expediat câte un pps adecvat, evident, copiat de pe net.

Urmarea?

Trei mi-au trimis mulţumiri via e-mail, de la altul am găsit un offline pe mess, iar ultimul mi-a scris sms. Cel mai mult m-a amuzat acesta din urmă care, probabil, luat cu treburi, nu şi-a dat seama că-mi trimisese sms-ul de anul trecut!!!

Aşa am ajuns şi eu la concluzia celor care, zilele astea, au scris pe blog că felicitările virtuale nu mai au nicio valoare. Că le trimitem aşa, doar ca să dea bine la imagine, să nu ne trezim cu reproşuri de la unii sau alţii că nu ne-am gândit şi la ei de sărbători.

Nici urmă de emoţie iar de aşa-numita „atitudine evlavioasă“ nici nu mai amintesc.

Că e aşa o arată atât faptul că nu mi-au întors urările nici măcar cei cărora le-am scris, cât şi faptul că am primit sms-uri de la persoane pentru care chiar nu reprezint mare lucru (s-au folosit de funcţia „send to all“).

În plus, cine a fost supărat pe mine înainte de Paşte, la fel a rămas şi după, deşi i-am dat de înţeles că am îngropat securea războiului.

Pe vremea când nu aveam la îndemână nici telefonul mobil, nici internetul, dacă vroiam să felicit pe cineva, de aniversare, de Anul Nou sau de Paşte cumpăram de la poştă felicitări. Le trimiteam cu multe zile înainte, pentru că dura ceva până ajungeau la destinaţie. În special iarna. Dar îmi plăcea să-mi storc creierii până îmi ieşeau nişte urări frumoase şi ştiu că oamenii simţeau ce vroiam să le transmit.

Acum...e simplu: copy/paste şi gata, ai scăpat de obligaţii.

La început, mi-a fost greu să adopt şi eu „obiceiul“. Din bun-simţ, am mai adaptat, pe ici, pe colo, urările postate de alţii pe net, dar mereu m-a urmărit un sentiment de vinovăţie.

S-a terminat!

De acum înainte, nu mai trimit niciun e-mail şi niciun sms de sărbători. Nu mă mai mint că aşa e frumos. Dacă simt că o persoană merită, pur şi simplu o sun, o invit la mine sau o vizitez. Dacă nu i-a plăcut, asta e. Nu va mai exista „next time“.

Simplu, nu?

Niciodată Singură

Am alergie la mitocani.

Pur şi simplu, nu-i suport, dar nu ştiu cum naiba reuşesc să dau de ei la orice pas!

Am grijă să mă ţin departe de mediul lor care, din păcate, se află în permanentă expansiune. Simt că am păşit în arealul mitocanilor doar atunci când sunt prea multe exemplare din „rasa“ lor pe metrul pătrat.

Nu-i recunosc după figură pentru că, nu-i aşa, aparenţele (ne mai) înşeală. Dar îmi pot da seama că sunt ei după gesturi, comportament şi, mai ales, limbaj.

Când mitocanul ocupă o poziţie socială importantă şi face greşeala de a se considera şef şi peste cei care n-au nicio treabă cu el, este duşmanul meu declarat.

Măcar mitocanul prost şi fără carte mai are dreptul la circumstanţe atenuante(„de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere!“). Dar mitocanului cu patalama, care frecventează mediile elitiste, care are beneficiază, în fiecare moment, de şansa de a evolua spiritual, nu-i iert nici limbajul ca la uşa cortului şi nici tupeul cu care îmi caracterizează munca.

Să vorbească aşa cu mă-sa, sor-sa ori nevastă-sa: dacă ele îi permit, e problema lor. Atât timp cât eu îmi văd de treaba mea, pentru a-mi câştiga cinstit salariul pe care nu mi-l plăteşte el, din buzunarul propriu, nu-i permit mitocanului să-mi spună ce ar trebui să fac şi nici să mi se adreseze ca şi cum aş fi sluga lui, doar pentru că ne cunoaştem de câţiva ani şi vrea să obţin ceva pentru el.

Mi se rupe-n paişpe de legăturile lui sus-puse. Asta nu-l face mai puţin mitocan.

„Cine seamănă, se-adună....“

Niciodată Singură
Ştiu că a trecut demult Crăciunul, că melodia nu se potriveşte cu Paştele, dar e o voce care nu merită uitată.
Anca Parghel - Silent Night


Niciodată Singură

N-am fost niciodată (nici n-aş fi avut vreun motiv!) şi nici nu voi fi un fan Monica Columbeanu.

Nu m-a împresionat nici pe vremea când se numea Gabor, nu mi-a plăcut nici după ce s-a măritat cu miliardarul din Izvorani.

Pentru mine, duduia a ieşit definitv din anonimat în dimineaţa în care mi-a vorbit despre ea un avocat cu care fac schimb de impresii atunci când merg la Judecătorie.

Omul era pe jumătate amuzat, pe jumătate scandalizat de noul cuplu care se formase în lumea mondenă bucureşteană. Evident, ciuca miştourilor nu era tânăra domnişoară, ci tataia de 1,50 m, care se credea Don Juan de România.

Domnul avocat nu le dădea viaţă lungă împreună. Dar uite că omul s-a înşelat: cei doi au făcut nuntă, un copil, un botez, chiar şi o partidă de sex oral în restaurant, toate în faţa camerelor de luat vederi!

Peste noapte, viaţa lor a devenit subiect de reality show, transmis în prime-time de o televiziune care, în căutare disperată de rating şi aflată în criză de bani, a învăţat să pupe părţile moi ale Columbeanului.

Probabil, admiratorii cuplului (ştiu că există şi se manifestă ca atare!), mă vor acuza că nu remarc dorinţa doamnei Columbeanu de a deveni o femeie respectată, educată, de a avea o carieră, de a fi o mămică responsabilă.

Eu le voi spune că nu-i contest calităţile, dar numai în măsura în care acestea sunt evidente.

Îmi este foarte clar că dama joacă un rol pentru care trebuie să poate în permanenţă o mască. Din când în când, aceasta mai cade, moment în care adevăratul caracter al al Cenuşăresei de Bacău ni se prezintă în toată „splendoarea“ lui.

Aşa s-a întâmplat duminică seară, la ediţia specială de Paşte a emisiunii „Cireaşa de pe tort“. Atunci, fiţele şi figurile care au făcut-o celebră pe Moni au pălit în faţa răutăţii patologice pe care n-a mai vrut sau n-a mai avut cum s-o ascundă.

Columbeanca a făcut tot posibilul să-l desfiinţeze pe Horia Vârlan. Carismaticul bucătar a avut parte numai de ironii şi critici absolut gratuite. Chiar şi la masă, madam Columbeanu nu s-a putut abţine să nu-şi dea aere, criticând nu numai preparatele culinare, ci şi modul în care au fost servite. A inventat până şi firul de păr lung şi negru despre care a pretins că l-a găsit chiar pe şerveţelul pregătit special pentru ea.

La început, nu i-am înţeles atitudinea. Bănuiam că e ceva personal, iar aseară am primit şi confirmarea. Horia Vârlan o făcuse varză în emisiunea în care ea gătise pentru invitaţi. S-a văzut clar că Moni n-a scăpat ocazia de a se răzbuna. Culmea, a făcut-o exact într-o emisiune despre care ştia că va fi difuzată într-o zi în care oamenii au tendinţa de a fi mai buni, mai toleranţi.

Mi-am dat seama că, pentru ea, e duşman de moarte cel care îndrăzneşte să-i scoată în evidenţă defectele, să i le facă publice.

Pripăşită, printr-un mare noroc, în viloaca de la Izvorani, după numai 2-3 ani de viaţă de huzur, se consideră îndreptăţită să-i jignească, să-i facă praf pe cei care o critică.

Dă lecţii de comportament, când ea însăşi se poartă execrabil cu cei din jur, în special cu angajaţii, care nu au voie s-o contrazică, nici chiar atunci când nu are dreptate.

Odată, spunea că nu are prieteni din cauza distanţei care o desparte de Capitală. Dar cine ar putea să-şi bea cafeaua liniştit în compania unei persoane căreia mirosul şi culoarea banilor au metamorfozat-o din ţărăncuţa modestă, cu urme de iarbă şi humă între degetele de la picioare, într-o snoabă scăpată la oala cu caviar?

În timp, am tratat-o cu o oarecare indiferenţă pe această duduie.

De duminică însă, m-am săturat de ea.

Când văd câtă atenţie i se acordă în fiecare segment media, când observ câţi o pupă-n dos, doar de dragul banilor unui tataie, virgin întârziat, cu grave probleme la mansardă, mi se face o greaţă care nu poate fi tăiată nici măcar cu o tonă de lămâi.

Cineva drag mă sfătuia să-i urăsc defectele şi să mă rog ca fata să se schimbe.

N-am de ce s-o fac. Mi-aş consuma degeaba energia.

Dacă voi auzi, într-o zi, că a schimbat ceva în lume, poate că voi fi printre cei care vor scrie despre asta.

Până atunci, pentru mine, Monica Columbeanu rămâne „persona non grata“.

Niciodată Singură
Azi, cred că am supărat pe cineva. Am comentat pe blogul lui şi mi-a închis uşa în nas. Nu mai am voie să-i citesc postările.
Cine-i şef pe domeniul lui, face exact ceea ce vrea.
Eu îi las, în continuare, uşa deschisă. Poate se răzgândeşte şi el!
Niciodată Singură
În această dimineaţă am revăzut, pe Pro TV, un film de animaţie, „Spirit: Stallion of The Cimarron“.
O poveste emoţionantă.
O coloană sonoră minunată.
Să-l vedeţi, nu veţi regreta.





Niciodată Singură
Niciodată Singură
Niciodată n-am înţeles agitaţia asta din preajma sărbătorilor, fie că e vorba de Crăciun, fie că e vorba de Paşte.
De ce trebuie alergi prin supermarket sau prin piaţă, cu ditamai coşul după tine, cu liste kilometrice în mână, să cauţi până înnebuneşti cine ştie ce produse? De ce trebuie să dai în brânci la bucătarie ca să prepari tot felul de mâncăruri?
Eu nu m-am agitat deloc. Mi-am făcut o listă mică de cumpărături, una la fel cu meniul de Paşte, în după-amiaza asta mi-am făcut aproape toată treaba, mâine nu am mare lucru de făcut, la Înviere nu ştiu dacă mă duc...
Sunt liniştită şi sper să rămân aşa şi în cele două zile libere pe care le am.
Important e că sunt sănătoasă şi cu cine îmi este drag.
PS: Uite că „minunea“ s-a produs şi mămăile din Vadu Roşca pot dormi liniştite la noapte: Jiji e „free“.

Niciodată Singură




În buric de târg, tocmai la Bucale,
Un’ se fac anchete, cercetări penale,
Plânge şi suspină latifundiaru’,
Că acum se strânge funia cu paru’.
Avocaţi celebri, tocmiţi pe bani grei,
Au dat chix cu toţii ca nişte căţei,
Scheunând cu toţii, lacrimi, pledoarii,
Au fost puşi la colţuri, ca nişte copii,
N-au putut să-l scoată, n-a fost loc de pile,
Face-acum ţambaluri o lună de zile...
***
Ceasul cu cuc sună cinci şi jumătate
La uşa celulei gardianu’ bate,
-Scoală bre nea Gigi, treci la vorbitor,
Au venit prieteni, cu necaz şi dor,
Giovani cu Victor şi cu Cancelaru’,
Ţi-au adus o tablă, să poţi să baţi zaru’,
Mai e pe la poartă Vali Argaseală,
Cu Bănel şi Lovin, zău, nu e vrăjeală!
***
Gigi se deşteaptă, şi nu e un vis,
E tot la pârnaie, este tot închis,
Zeghea-n dungi alb-negre trupul îi incinge,
Cătuşa cu bila, nemiloasa chinge,
Îşi mai freacă ochii şi ofteaz-adânc,
Spune-o rugăciune, suduie cu tâlc,
Îşi scoate săpunul, peria de dinţi,
Pieptănu’ de plastic, icoana cu sfinţi,
Păşeste mărunt înspre vorbitor,
Pupă pe Giovanni, pupă pe Victor,
Ia brânză şi lapte, umplându-şi paharu’,
Şi cu glasul stins îşi strigă Cancelaru’:
-Veniţi toţi la mine, adu-l pe Bănel,
Argăseală, Lovin, mi-e dor şi de el,
Hai cu toţi la mine, să nu treacă clipa,
Să vă spun de jocuri, să vă fac echipa:
Lovin o repriză, Bănel titular,
Îl vreau şi pe Toja, e bun, are har,
Dayro şi Semedo, Litu şi cu Petre,
Merge şi Zapata ca nuca-n perete,
Am visat un înger şi un sfânt părinte,
Să jucaţi cu totii cu mingi înainte,
Cu centrări plouate, să n-o bubuiţi,
Şi-o s-avem trei puncte, vrăjmaşii striviţi!
***
Argatul Valeriu stă şi ia notiţe,
Din ungher ascultă şi nu face fiţe,
Ridicând privirea, cu un ton smerit,
Întreabă stăpânul, pe Preafericit:
-Aoleu patroane, chiar matale eşti?
Esti alb ca o pânză, mă înnebuneşti!
Supărat şi palid ca o lumânare,
Trăieşti zile negre, greutăţi amare,
Dar dau sfoară-n ţară, strig în Zăbrăuţi,
Deştept Bolintinu’, adun oameni mulţi,
Umplu stadionu’, tribune, sectoare,
Să strige cu toţii pentru ‘liberare,
Le dăm şi tricouri, Fri Gigi sloganu’,
Ca să ţipe tare, tre’ să le dăm banu’,
Nu lăsăm să urle, şi nu vreau s-acuze,
Vagabonţii, hoţii, pegra din peluze,
Vrem o unitate, vrem un stadion,
Să strige Fri Gigi, toţi pentru patron!
***
Gigi stă, ascultă, luminat zâmbeşte,
Şi pocneste aprig, PAC, PAC,PAC, din deshte,
Ia un bot de brânză şi musca cu satz
Se simte mai liber, a uitat de latz,
Râde, hohoteşte şi dă indicaţii,
Valeriu aprobă ca să-i intre-n gratzii:
-Să vă văd cu toţii luni la tribunal,
Marţi nu jucaţi ţurca, să jucaţi fotbal!
***
Gardianu’ ascultă, lipit de fereastră,
Spunandu-şi în barbă: "Vai de Steaua noastră... "

Sursa text: aici
Foto: mediafaxfoto.ro

Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Ceva frumos aici
Niciodată Singură

Am şi eu „tarantula“ mea!

De fapt, este un păianjen pe care l-am descoperit zilele trecute, în bucătărie, pe una dintre părţile laterale ale măştii de la chiuvetă.

În general, nu suport gângăniile, indiferent ce nume poartă: ţânţari, muşte, gândaci. Nici păianjenii nu fac excepţie. De câte ori văd un exemplar, îl pocnesc cu papucul sau îi dau cu flit.

Cu păianjenul ăsta, în schimb, e altceva.

Când l-am văzut prima oară, nu l-am omorât. A profitat de ocazie şi a dispărut, iar eu am uitat de el…până a doua zi când l-am revăzut, de data asta în coşul cu cartofi. Iar nu înţeleg de ce nu i-am tras una-n cap. Evident, „lighioana“ iarăşi a profitat de clemenţa mea şi a şters-o din nou.

De atunci, îmi tot apare în faţa ochilor în aceeaşi zonă, din preajma chiuvetei. Când e pe faianţă, când e pe mască.

Azi, când mă pregăteam să spăl vasele, l-am (re)găsit pe marginea chiuvetei (a avut mai mult tupeu!). Deoarece se părea că o să alunece înăuntru, l-am agăţat cu buretele şi l-am pus, bineînţeles, pe aceeaşi parte laterală a măştii de la chiuvetă!

Cât timp m-am învârtit prin încăpere, mi-a stat prin preajmă, dar nu şi-a părăsit teritorul :))

La un moment dat, s-a căţărat pe mănuşile mele de menaj. N-am rezistat şi l-am tras în poză :)

Nu ştiu ce specie de păianjen e, nu m-am priceput niciodată la chestii din astea. Dar îmi aminteşte de tarantula lui Kevin din „Home Alone“!

Se pare că sunt singura din casă căreia i s-a arătat până acum(„dragoste mare“ :)) ), de aceea m-am hotărât să nu-l lovesc cu papucul şi nici să-i dau cu flit.

Dar nu sunt la fel de sigură că va avea acelaşi noroc dacă-i va ieşi altcuiva în cale :))

Niciodată Singură

Ori de câte ori trăim momente neplăcute în viaţă, obişnuim să ne întrebăm: „De ce acum? De ce eu?“.

Suntem convinşi că Dumnezeu şi-a întors faţa de la noi sau că nu ne este sortit să ne bucurăm până la capăt de ceea ce ne este drag.

Oare de ce nu ne trece niciodată prin minte gândul că, exact acele momente, pe care noi le considerăm mai puţin faste, ar putea fi printre cele mai bune lucruri care ni se întâmplă? Că, tocmai atunci, Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât oricând, că nu ne ia ceea ce ne este drag, ci ne protejează de ceea ce poate deveni, într-o zi, un rău pe care nu l-am fi putut anticipa?

Scriam, zilele trecute, despre faptul că Internetul m-a ajutat să-l regăsesc pe cel cu care, în urmă cu exact 20 de ani, am început prima relaţie serioasă din viaţa mea. Ne-am despărţit după aproape 2 ani, pentru că aşa a vrut el. Nu ne-am certat, nu ne-am spus cuvinte urâte. Pur şi simplu, nu mai puteam continua.

O vreme, am suferit. Am plâns. Şi m-am întrebat: de ce? De ce tocmai eu?

Când ne-am despărţit, el nu mi-a oferit nicio explicaţie. Din această cauză, de-a lungul anilor, când îmi aminteam de povestea noastră, eram cuprinsă de un puternic sentiment de vinovăţie. Am crezut, întotdeauna, că eu am fost aceea care a provocat ruptura. Dar nu ştiam, nu înţelegeam când? Şi cum?

Ani la rând, ori de câte ori trenul cu care călătoream se oprea în gara în care ne despărţisem, speram să-l revăd pe un peron.

Uneori, mi-l imaginam în camera lui, singur, citind sau ascultând melodiile pe care le iubeam amândoi. Alteori, tot cu ochii minţii, îl vedeam cum se îndreaptă spre locul de muncă pe care nu ajunsesem niciodată să-l văd.

Periodic, îi reciteam scrisorile, în speranţa că voi reuşi să găsesc în ele adevăratul motiv pentru care povestea noastră s-a terminat când nu mă aşteptam. Îi scriam, din dorinţa de a mă elibera de gânduri, de frustrări, dar nu i-am trimis niciodată epistolele.

Viaţa şi-a urmat cursul ei.

Cu timpul, m-am vindecat, dar nu am uitat.

Când Internetul a pătruns în viaţa mea, mi-a venit ideea de a-l căuta. Şi am făcut-o, în funcţie de inspiraţie şi de site-urile pe care îmi creasem conturi. Ştiu că aveam la îndemână modalităţi mai simple, dar n-am vrut să forţez lucrurile. Mi-am spus că, dacă îmi este scris să-l găsesc, să vorbesc din nou cu el, acest lucru se va întâmpla, cu siguranţă.

Mă bazam foarte mult pe instinct. Ştiam, SIMŢEAM că este mult mai aproape de mine decât cred.

Şi nu m-am înşelat.

Acum trei săptămâni, am încercat o căutare pe un site destul de popular în România. Am scris exact numele lui şi mi-au apărut 6-7 profiluri. Le-am luat la rând. Niciunul nu părea a fi contul lui...

Până când am ajuns la ultimul. Şi am ştiut că l-am găsit.

I-am trimis un mesaj privat, de pe un cont pe care aveam indentitate de...bărbat! I-am dat de înţeles că pot fi un fost camarad de armată.

Mi-a răspuns după vreo 5 zile. Confirma că el este persoana pe care o caut şi mă întreba cine sunt. I-am scris din nou, i-am spus că nu este o farsă şi că doresc foarte mult să vorbim, motiv pentru care i-am cerut un ID de Mess.

Mi l-a dat imediat. Mai mult, chiar el a fost primul care m-a introdus în lista prietenilor virtuali.

El chiar credea că sunt un coleg de arme şi încerca să mă convingă de asta, spunându-mi cine fusese comandantul :)

Atunci, am îndrăznit şi mi-am dezvăluit identitatea. „Îmi asum riscul, chiar dacă, în următoarea secundă, m-aş putea alege cu ignore“, i-am zis eu.

Nu mi-a dat ignore. Evident, nu se aştepta să fiu eu. „E cea mai bună dovadă că destinele oamenilor nu sunt ca şinele de tren, se mai intersectează uneori“, a spus el.

În mai puţin de un sfert de oră, am aflat tot ceea ce, timp de 18 de ani, mi-am dorit să aflu despre el. E căsătorit de 10 ani, are un băieţel de 6 ani şi jumătate, s-a mutat din localitatea natală în reşedinţa de judeţ, dar şi-a păstrat locul de muncă pe care îl ştiam. Casa părintească s-a transformat, între timp, într-o vilă construită de fratele mijlociu, ajuns om de afaceri. Fratele cel mare şi soţia lui, preferaţii mei de odinioară, îşi păstraseră şi ei serviciul pe care îl aveau acum aproapre două decenii.

La a doua discuţie cu el, au venit şi explicaţiile. „La vremea aceea, te-ai dovedit mult mai matură decât mine. Eu nu eram pregătit să-mi asum anumite responsabilităţi. Din păcate, ai apărut prea devreme în viaţa mea“, mi-a mărturisit el.

Mi-a mai spus că, la câtva timp după ce ne-am despărţit, a realizat cât rău îmi făcuse, dar nu mai putea repara nimic. „De ce să te simţi TU vinovată? În cazul ăsta, eu ar fi trebuit să mă simt!“, m-a liniştit el.

M-a asigurat că nu va dispărea din nou, că vom mai putea vorbi de acum înainte fără probleme lucru pe care, de altfel, îl şi facem, chiar dacă nu zilnic.

În cele aproape trei săptămâni de la „reîntâlnirea“ noastră am înţeles că, deşi ar fi putut avea loc oricând în aceşti 18 ani, ea s-a petrecut exact atunci când trebuia. Când amândoi am fost pregătiţi pentru asta. Când amândoi am putut vorbi deschis despre un trecut care nu ne-ar influenţa în niciun fel prezentul.

Sunt bucuroasă că l-am găsit. Sunt liniştită acum, când ştiu că nu eu am fost de vină că ne-am despărţit.

Şi am înţeles că, atunci, Dumnezeu nu mi-a luat ceea ce-mi era drag, că nu mi-a refuzat dreptul la iubire şi fericire, ci mi-a deschis drumul care ducea spre cel care, astăzi, îmi este alături, la bine şi la greu, chiar dacă, până la gara terminus, am mai oprit prin câteva halte.

Mi-am dat seama că, încă de acum 18 ani, Dumnezeu îmi rezervase cel mai bun om din lume şi că, până l-am găsit, am evoluat, deşi niciodată nu am crezut cu adevărat acest lucru.

Am realizat că iubitul meu de acum 20 de ani nu era cel care credeam că este şi că, deşi s-a schimbat în perioada în care nu am ştiut nimic despre el, dacă l-aş fi cunoscut ACUM, nu ar fi avut cu ce să mă impresioneze şi nu ştiu dacă l-aş mai fi iubit la fel....

Îmi pare bine că ne putem saluta şi discuta ca doi vechi amici.

Şi ştiu că, dacă el va alege, din nou, să nu mai vorbim, voi putea închide, pentru totdeauna, acest capitol din viaţa mea.

Niciodată Singură

Pentru mine, „acasă“ înseamnă locul unde mă simt bine.

Întâmplător sau nu, acest spaţiu a fost, întotdeauna, casa în care am locuit împreună cu cei dragi mie: mai întâi, părinţii şi, de trei ani încoace, soţul.

În 37 de ani, n-am schimbat prea multe locaţii.

De primul domiciliu nu-mi amintesc, îl ştiu doar din fotografiile făcute de părinţi. Ei mi-au spus că, pe vremea aceea, locuiau cu chirie la „Mama Anica“, o băbuţă care, din când în când, îmi era şi bonă. Nu prea „strălucită“, din păcate(ai mei mă găseau întotdeauna murdară şi cu muci la nas).

A doua noastră casă, a fost tot una închiriată. Proprietăreasa era o fostă bogătaşă a oraşului. Îi spuneam „Bunica“. Nici de aici nu am foarte multe amintiri. Ştiu doar că „Bunica“ era mereu nemulţumită că-i rup florile.

Mai ţin minte că, odată, ai mei m-au lăsat dormind şi au plecat să-şi rezolve nişte treburi. Erau convinşi că, până se întorc, nu mă voi trezi. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, puiul de om, care eram eu, s-a trezit speriat de zgomotul pe care stropii de ploaie îl făceau pe acoperiş. Nu ştiu cum am reuşit să ies din casă, probabil pe uşa din spate, căci pe aceea din faţă ai mei o încuiau întotdeauna. Se întunecase, dar nu era târziu. La doi paşi de casă, m-a întâlnit un vecin care m-a dus, în braţe, la „Bunica“. Ea le-a spus alor mei, când s-au întors, că omul fusese impresionat de imaginea copilului în pijamale şi şosete, care-şi căuta, prin ploaie, părinţii...

Apoi, ar mai fi momentul de ... sinceritate, pe care l-am avut faţă de alt vecin, învăţător renumit în acea perioadă. Era într-o zi de vară, cînd îmi scosesem afară, pe scări, ca la expoziţie, toate jucăriile. Trecând prin faţa porţii, omul s-a gândit să schimbe două vorbe cu mine. „Ce mai faci, păpuşică?“, m-a întrebat el. Răspunsul meu a fost şocant(nu numai pentru el, ci pentru toată lumea care a aflat, ulterior, povestea): „Balamutule!“.

„Aşa o ruşine, n-am păţit în viaţa mea!“, le-a spus el, părinţilor mei care, din câte am înţeles, nu m-au pedepsit niciodată pentru gestul meu.

Bineînţeles, în casa „Bunicii“ am prins şi cutremurul din '77. Dar, despre asta, am mai scris…

Timp de 23 de ani, începând cu toamna anului 1978, am locuit la bloc. Practic, aici am petrecut cei mai mulţi şi, poate, cei mai frumoşi ani din viaţa mea. Nu mi-a plăcut să plec de acasă pentru mult timp. Întotdeauna m-am simţit bine numai în camera mea, printre lucrurile mele, în care ai mei nu umblau, deoarece ştiau că făceam un scandal monstru.

În anii studenţiei, nu rezistam în Bucureşti mai mult de două săptămâni, fără să nu-mi revăd casa, camera, părinţii şi pisica pe care o primisem de la mama la 19 ani.

Mi-a plăcut la bloc, în pofida problemelor pe care le aveam cu vecinii: ţiganii de deasupra tăiau lemnele în casă, la 6 dimineaţa; cei de la etajul 4 turnau apă pe lângă ţeava de calorifer, ca să-i oftice pe cei de sub ei, dar se umezea şi peretele sufrageriei noastre; cei care locuiau perete-n perete cu noi dădeau muzica prea tare etc.

Dar nu am regretat când m-am mutat la casă, chiar dacă, aici, nu am livada sau liniştea mult visată. Am luat-o de la capăt, într-un loc nou, cu vecini noi, mai puţini decât la bloc şi, din fericire, nu atât de răi ca ei J

Aici mi-a mers bine. În mai puţin de un an, mi-am găsit un serviciu bun, mi-am făcut prieteni noi şi, nu în ultimul rând, m-am măritat. S-a potrivit zicala „Schimbi locul, schimbi norocul“ J

Cu alte cuvinte, „acasă“ este locul unde mă simt eu însămi, locul în care nimeni nu mă respinge şi locul în care, fără niciun dubiu, mă încarc pozitiv ori de câte ori simt nevoia de acest lucru.

Îmi dau seama de toate aceste lucruri ori de câte ori plec, indiferent unde şi pentru cât timp.

Oricât de bine mi-ar fi oriunde în lumea asta, nicăieri nu-i mai bine, mai frumos decât...ACASĂ!

Niciodată Singură

Sunt o floare, dar nu sunt un crin...sunt o Camelie şi, pentru azi e sărbătoarea Floriilor, este şi ziua mea!
...şi a celui drag sufletului meu: soţul meu!

La mulţi ani tuturor celor care poartă nume de flori!
Niciodată Singură
Niciodată Singură

„Îmi plac oamenii punctuali, pentru că ştiu să aştepte“.
Cu siguranţă, zicala nu-i este necunoscută judecătoarei din oraşul meu.
Zilnic, şedinţele instanţei ar trebui să înceapă la 8.30 dar completul de judecată nu intră niciodată mai devreme de 9.
Doamna noatră-i mai cu motz(cu tz). Intră „când vrea muşchii ei“. Adică, undeva în intervalul orar 9.30-10.00.
De obicei, are multe dosare de instrumentat.
Pentru justiţiabili, cel mai greu este iarna. Ei sunt nevoiţi s-o aştepte pe „madam“ mai bine de o oră în ger, ninsoare sau viscol, pentru „simplul“ motiv că sala nu poate fi deschisă ca nu cumva oamenii să se năpustească asupra dispozitivelor de înregistrare a cauzelor penale.
Acum, că a venit, în sfârşit, căldura, pentru bieţii oameni care-s nevoiţi să-şi rezolve problemele în justiţie, e mai simplu să stea ca muştele-n soare până când judecătoarea lu
’ Peşte prăjit catadicseşte să vină la muncă, să-şi bea cafeaua în birou şi de abia după aia să ajungă în sală.
Când încep audierile, începe şi ea cu refrenul: „Hai, nene, mai repede, că mai avem şi altă treabă azi!“
Probabil, vrea să dea brânci la dosarele pentru care amână pronunţările câte o săptămână, că n-are timp să le rezolve în timpul programului. Din cauză „dă şedinţă“, „dă cafea“ etc.
Alo, „madam“, cât salariu ziceai că primeşti?

Sursa foto: www.infolegal.ro

Niciodată Singură

Azi, în sala de şedinţe a judecătoriei din urbea mea, un justiţiabil stătea, cuminte, pe băncuţa din ultimul rând, cu pruncu-i în braţe.

La un moment dat...poc!

Omul a căzut pe spate, un pic în...cap!

Prima reacţie a asistenţei: ha-ha-ha-ha....! După care: „Săracu’!“. Feţe serioase. Şi iar: ha-ha-ha-ha....!

Omul s-a ridicat(copilul nu păţise nimic), s-a scuturat de praf şi s-a uitat la public: „Ce-i?“

În loc de răspuns, toată lumea şi-a întors privirea de la el şi şi-a înfundat bine capul între umeri.

„Şi-am încălecat pe-o şa...“

Sursa foto: cadourihaioase.ro


Niciodată Singură

Azi dimineaţă, când mă îndreptam către o instituţie unde aveam niscaiva treabă, în faţa mea a apărut, deodată, ea. VACA!
N-am nimic (personal) cu animalul cuminte, cu
ochişorii blânzi, care ne dă lapte şi (cu sacrificiul suprem!) carne şi care nu umblă decât foarte rar aiurea pe stradă. Ca ea, cea care a nimerit azi, în faţa mea. „VACA!“
Era imensă, se zguduia pământul sub ea când păş(t)ea. O arătare care ocupa, singură, un trotuar, fără să-şi imagineze că, pe stradă, mai sunt şi alţii care vor să ajungă undeva şi că ea, VACA, merge taman pe mijlocul caldarâmului îngust.
Mai era şi surdă, n-auzea că altcineva păşeşte exact în spatele ei şi n-a întors nici măcar o clipă capul fixat pe gâtul ăla gros ca să vadă cum mă chinuiam s-o depăşesc, fără să calc pe spaţiul verde.
Dacă VACA ar fi fost o maşină, iar eu un şofer (din altă maşină), scăpam de ea printr-un singur claxon.
Dar VACA de care povestesc avea senzaţia că e unică: pe stradă, în oraş, în ţară, pe continent, pe planetă, în UNIVERS! Ocupa cu nesimţire trotuarul cu fundul ei cât autobuzul.
Când eram pe punctul de a o trimite de origini, s-a dat, brusc, la o parte. Şi atunci i-am văzut faţa cu expresie tâmpă, care mi-a tăiat orice chef.
Şi n-am mai înjurat-o. Dar, cine ştie, poate că altul n-o va ierta!

Sursa foto: www.replicahd.ro

Niciodată Singură
Deși aș avea ceva de scris, mai mult ca sigur azi nu voi posta nimic „din cauză de computer“, cum ar zice unii :))
Mai precis, calculatorul meu intră în revizie tehnică, drept urmare, voi lua o pauză. Scurtă, sper :)
Dar...I'll be back!
Niciodată Singură
O clonă nereuşită aici

Originalul
aici




Niciodată Singură
Vaai, nu mai pooot!!! Pe toate canalele, în toate ziarele dau peste el, peste Becali. Gigi Becali! Toţi îşi dau cu părerea, toţi au ceva de spus, toţi se bagă-n seamă. Ca la români: circ în toată regula!
De parcă nu se mai întâmplă nimic în ţara asta...