Niciodată Singură


Ştiu că se vor găsi mulţi care să mă contrazică dar, pentru mine, cel mai frumos oraş din lume e Oneşti!

Deşi l-am văzut pentru prima dată când eram prin clasa a VI-a sau a VII-a (de fapt, l-am tranzitat, în drum spre Braşov), m-am îndrăgostit (zic eu) iremediabil şi pe viaţă de el în urmă cu patru ani, când am avut ocazia să-l străbat la pas.

Adevărul e că, „ocazia” la care tocmai m-am referit are un nume: soţul meu. Sunt convinsă că, dacă nu l-aş fi cunoscut, n-aş fi ajuns să (re)văd Oneştiul în vara anului 2005! Foarte important este de menţionat şi faptul că, tot atunci, am considerat, pentru prima dată de când mă angajasem la ziar, că trebuie să-mi iau concediu şi să-mi mai văd şi de viaţa mea :)

Îmi place Oneştiul pentru că este curat şi cochet. Pentru că acolo sunt oameni buni şi multe locuri frumoase.

Dacă m-ar întreba cineva ce iubesc mai mult şi mai mult în Oneşti(în afară de soţul meu, care e UNIC!), aş răspunde, fără să ezit: parcul. Este locul unde ţin să merg ori de câte ori ajung în oraş, pentru că, de fiecare dată, îl văd ALTFEL. N-aş putea spune, cu exactitate, ce-mi place mai mult acolo: lacul cu nuferi, înconjurat de sălcii, fântâna arteziană, foişorul...

Îmi place să mă plimb pe aleile lui, de acolo să admir Perchiul pe care, tot acum patru ani, l-am urcat cu inima-n gât, ca să ajung la crucea aceea frumoasă şi luminată...

Când merg la Oneşti, de abia aştept să-mi iau un hamburger şi plăcinte ieftine, dar delicioase, de la o patiserie din apropierea bazarului din care nu-mi achizitionez (aproape) niciodată nimic, dar prin care nu uit să dau o raită!

Îmi place se mă duc la Mall, în toate magazinele de electronice şi electrocansnice, să casc ochii la toate vitrinele, să intru în librăria de pe Oituz, unde îmi petrec o grămadă de vreme (spre disperarea Puiului meu), dar fără să-mi cumpăr nimic!

Mi-am dorit mereu, în ultimii ani, să ajung acolo când înfloresc castanii, când se deschid nuferii din parc, dar...

Mi-e atât de dor de Oneşti! Îl revăd din ce în ce mai rar, din cauza activităţii mele zilnice, care mă împiedică să-mi fac planuri „de evadare”.

Sper, totuşi, să-mi revăd oraşul preferat peste două săptămâni. Când vor fi trecut alegerile, se va fi terminat anul şcolar şi, în general, obligaţiile mele profesionale se vor rări....

Niciodată Singură

Dacă nu aş mai scrie la gazetă, cred că mi-ar plăcea să fotografiez sau să filmez.

Am prins gustul fotografiei acum vreo 13 ani, când mi-am cumpărat un aparat clasic, din acela cu film, cu care puteam realiza maxim 36 de poze.

Când am venit cu el acasă, am „consumat” filmul în mai puţin de o oră, timp în care mi-am tras în poze tot familionul, înclusiv cele două pisici pe care le aveam.

Pentru că mi-au ieşit bine toate imaginile, în anii care au urmat, am continuat să fac poze oriunde şi oricui.

Acum doi ani mi-am cumpărat camera video despre care ieri scriam că s-a înecat în bere. Atunci am descoperit că-mi place să filmez. Chiar a fost o perioadă în care, mai mult ca sigur, am reuşit să-i enervez pe toţi cei din jur din cauza obiceiului de a-i filma când le era lumea mai dragă (chiar şi atunci când ieşeau de la toaletă!).

În fine, primăvara trecută, mi-am achiziţionat şi un aparat foto digital. Aveam nevoie de el, deoarece începea campania electorală pentru locale. E drept, nu este un aparat cu caracteristici deosebite, l-am ales în funcţie de buget, dar e bun, îmi fac treaba cu el, cum se spune.

De când am cameră video şi aparat foto, nu plec nicăieri fără unul dintre ele. Filmez tot ce-mi place ori îmi atrage atenţia, la un moment dat.

De multe ori, mă filmez şi singură. Nu că aş fi eu „Miss Univers”, dar îmi place, din când în când, să fiu un mic VIP(măcar în familie!).

Nu m-au fascinat dintotdeana imaginile, statice ori în mişcare. De câtva timp, obişnuiesc să privesc la televizor cu sonorul dat la minim, chiar pe mute. Nu contează dacă, în acel moment, se transmite un film, sunt şiri sau e vreun talk-show. Îmi place să privesc feţe, să le surprind reacţiile, să văd DACĂ TRANSMIT CEVA! E un exerciţiu interesant. În funcţie de rezultat, rămân în faţa ecranului ori îmi găsesc altceva mai bun de făcut.

Nu mă plictisesc niciodată în faţa imaginilor cu copii. Sunt cei mai expresivi şi cei mai sinceri. La fel, imaginile din natură, îmi dau o stare de bine şi de linişte.

Din acest motiv, foarte multe din fotografiile personale surprind flori, copaci sau animale. Mai puţin oameni. Cei care apar în pozele mele sunt doar cei din familie, cunoştinţele(mai nou, obişnuiesc să spun că nu am prieteni) şi, cel mult, persoanele care mă amuză(nu i-am pus la socoteală pe cei fotografiaţi în interes de serviciu).

Îmi place să dau zoom pe câte o fotografie sau imagine filmată şi să studiez fiecare detaliu. De fiecare dată, descopăr amănunte extrem de interesante. O privire, un gest, o anumită poziţionare în spaţiu pot spune mai mult decât un cuvânt.

Dacă n-aş fi, în pofida meseriei, o timidă, cred că mi-ar plăcea să fiu operator de televiziune.

Însă, mai mult, mi-ar plăcea să pot face filmuleţe. Să montez imagini, să le editez aşa cum vreau, în funcţie de inspiraţie şi de ceea ce intenţionez să transmit.

Poate voi reuşi asta într-o zi, cu tot materialul pe care l-am strâns şi care se tot adună...

Dacă n-aş mai scrie pentru ziar, mi-ar mai plăcea (să-mi pot permite) să lucrez ca voluntar într-o clinică veterinară. Una modernă, aşa cum sunt cele prezentate pe Animal Planet. Îmi plac foarte mult câinii şi pisicile, dar şi păsările, nu neapărat cele de curte, deşi aş putea spune şi asta. Am avut trei găini şi toate au murit de bătrâneţe. Cât au trăit, au fost, în permanenţă, o sursă de ouă proaspete. Ultima dintre galinacee a prins şi perioada cu aviara, dar a scăpat de gazare (oricum am fi ascuns-o, n-am fi acceptat să fie omorâtă că aşa ar fi vrut nişte imbecili). S-a dus cu amintiri frumoase „dincolo”. Sper să nu ne fi uitat şi că pune o vorbă bună la Doamne-Doamne pentru noi!

Am fost, sunt şi voi rămâne o apărătoare a drepturilor necuvântătoarelor. Întotdeauna am spus că, cine e iubitor de animale, e prietenul meu cel mai bun, iar cine dă cu bâta în ele, să nu mă întrebe de sănătate!

E drept că, dacă mă gândesc bine, niciunul din aceste hobby-uri ale mele, transformate în activităţi zilnice, nu mi-ar aduce mai mulţi bani decât gazetăria.

Dar, pur şi simplu, asta aş face dacă n-aş mai scrie la ziar.


Niciodată Singură

Aceştia sunt cei trei motănei ai mei (împreună cu mămica lor). Vineri au împlinit patru săptămâni.
Niciodată Singură
N-am zis eu că toate mi se întâmplă doar în weekend?
De data asta, mi-au pus capac şocurile de curent, din noaptea de vineri spre sâmbătă, care m-au lăsat două zile fără net!
Pentru cineva care locuieşte într-un orăşel cu 9 mii de locuitori (în acte, pentru că, în realitate, au rămas vreo 6 mii, restul fiind pe afară, la cules căpşuni, în Spania sau la spălat podele prin „Cizmă”), care nu beneficiază de o bază sportivă, de un ştrand sau vreun loc mai acatării în care să faci un grătar ca lumea(tre să ieşi din oraş nu ştiu câţi kilometri ca să ajungi la aer curat, pădure etc), a rămâne fără conexiune la net este ca şi cum ai lăsa un alcoolic fără băutură.
De ce mă duse gândul tocmai la alcoolici şi băutură? Pentru că de la o bere care s-a scurs, ca nesimţita, din cutie, mi se strică bunătate de cameră video. E drept, era una fără pretenţii, fără hard disk, dar care îmi era utilă. Ei bine, ieri nu avea la ce să-mi folosească, dar am luat-o la mine, la o întrunire electorală. N-am să insist asupra împrejurărilor(deşi sunt de tot râsul!), dar fapt este că juma’ de cutie de Ursus se vărsă peste camera mea. Chiar dacă am observat la timp şi am scos-o din băltoacă, lichidul a pătruns în interior. Urmarea? Ore bune, camera nu s-a deschis. Apoi, când s-a deschis, prima grijă a fost să scot caseta, pe care s-ar putea să nu o mai pot viziona (şi era cu vacanţa din Grecia!).
Azi, am remarcat că e praf ecranul LCD, însă pot vedea prin vizor (nu ştiu dacă aşa se numeşte chestia aia prin care mă uit prin lentilă, că la tehnică sunt varză!). Nu pot intra în meniu, ceea ce înseamnă că toate circuitele au intrat în comă alcoolică :))
Probabil, o să merg cu camera la service-ul autorizat din reşedinţa de judeţ şi până atunci o să filmez cu camera foto(deşi nu-i acelaşi lucru!).
Aşadar, neavând net, n-am scris pe blog. Am însoţit, însă, un deputat şi un vice de partid, filială judeţeană, pe uliţe de sat, în campanie electorală. Lăsând la o parte incidentul cu camera video, de care numai eu îs vinovată, totul a fost OK, am luat totul ca pe o excursie şi am încercat să văd jumătatea plină a paharului. La întoarcere, am scris fără bătăi de cap, dar fără nicio şansă de a-mi expedia articolul, din cauza lipsei netului...
Azi, era cât pe-aci să fac infarct: monitorul LCD, de 22”, de la primul calculator(al soţului) nu pornea! De fapt, şi hard disk-ul scotea sunete ciudate. Numai „lucruri bune”, de luni, ca să înecpem „bine” săptămâna!
Se pare, însă, că Dumnezeu încă ne iubeşte, nu ştiu pe cine, mai mult, pe mine sau pe soţ, dar nu contează, important e că, nici monitorul nu s-a ars şi nici hrd disk-ul nu e stricat. Dovadă că, în momentul ăsta, fiecare dintre stăm la computerul personal!
Totuşi, în aceste zile în care n-am avut net, am avut parte şi de momente frumoase.
Sâmbătă, am fost invitată la un concurs de artă populară şi am fost plăcut surprinsă de talentul participanţilor, copii din trei judeţe din Moldova. Aceştia au cântat, dar mai ales au dansat hore şi sârbe, încât am crezut că nimerisem la o nuntă tradiţională! În plus, am admirat peste 300 de lucrări (tapiserii, desene, icoane pe lemn şi pe sticlă), care au intrat în concursul de arte vizuale.
Mâine, e spectacol de teatru, tot pentru copii. Doar se apropie 1 Iunie! Când iar am de muncă. La noi, ziua copilului se sărbătoreşte pe 31 mai. Adică duminică. În weekend.
Pentru că, nu-i aşa, toate (mi) se întâmplă doar în weekend! :))

Niciodată Singură
Ştie cineva dacă se mai poate repara o cameră video (cu casetă) peste care a curs bere?
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură

Cândva-să tot fie vreo 15 ani de atunci-scriam în jurnalul meu (citez din memorie) „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Ieri nu m-am admirat. Preţ de câteva ore, am fost îngenuncheată de vorbele unei persoane care m-a jignit în cel mai perfid mod cu putinţă: scriindu-mi pe mail şi semnându-se...anonim!

Interesant este faptul că respectivul mail este scris în urmă cu exact o jumătate de an, dar eu l-am descoperit de abia ieri, pentru că nu am avut acces la acea adresă până acum.

Interesant mai e şi faptul că persoana mi s-a adresat tot în campania electorală (atunci era cea pentru parlamentare, acum e cea pentru europarlamentare).

Totul pleca de la un articol de-al meu, evident, cu subiect electoral. Individul/a a făcut referire de cele două persoane din poza ataşată (de redacţie, nu de mine) la respectivul text. În mai puţin de 10 fraze, acestea au fost desfiinţate.

Nu acest lucru m-a deranjat(cred în dreptul de opinie liber exprimată), ci faptul că, pe lângă ele, am fost şi eu pusă la zid. Mi s-a spus direct că nu sunt dotată cu prea mulţi neuroni şi că trăiesc pe altă planetă. Că mai bine nu semnez asemenea articole, ca să nu creadă lumea că-s absurdă(„nu că nu ai fi, dar totuşi lasă-i pe unii să creadă că ai ceva în capul ăla”).

Pe lângă toate astea, au fost şi câteva atacuri directe la persoană, pe care nu le voi expune, deoerece mi-au creat destulă indispoziţie în momentul când le-am citit.

Recunosc, am fost extrem de şocată.

Am recitit scrisoarea de câteva ori, ca să mă conving că e reală(tot mai credeam că sunt în mijlocul unui vis urât). Într-un final, am izbucnit în plâns...

Nu era durere. Era ciudă şi neputinţă.

Mi-am dat seama că, oricât aş încerca să respect toate regulile deontologiei profesionale, oricât de frumos m-aş comporta cu cei din jur(surse sau potenţiale surse), oricât de mult m-aş strădui să-i mulţumesc pe cei din jur, niciodată nu voi reuşi acest lucru.

Am realizat că port acea etichetă de care am fugit încă de când am păşit pentru prima oară în redacţie şi mi-a fost ciudă că, în şapte ani, n-am găsit cea mai potrivită metodă de a demonstra nu că sunt altfel decât colegii mei, ci că nu mă complac în (ne)regulile lor!

Am fost acuzată că pup în dos persoanele dintr-un anumit partid, când toată lumea ştie că în judeţul nostru TOATE publicaţiile, chiar şi cele care se declară independente, răspund unor interese de partid.

Probabil, individul/a care mi-a scris acele rânduri otrăvite îşi imaginează că am un statut social de invidiat, că dorm pe un munte de bani, iar viaţa mea şi a familiei mele este un huzur perpetuu. Că stau la aceeaşi masă cu mai marii urbei ori ai judeţului şi că mă înfrupt cu nesaţ din ciolanul puterii.

Ei bine, NU!

Ceea ce nu înţelege anonimul/a şi, sunt convinsă, ca el/ea sunt sute, este faptul că sunt un om NORMAL, că-mi fac doar meseria (care-mi place) acolo unde am reuşit să acced, profesional vorbind şi că, pentru acest lucru nu am plătit nimănui un leu. Nu m-a ţinut nimeni în braţe, pentru fiecare text am bătut toate coclaurile şi instituţiile publice, unde nu întotdeauna am găsit oameni dispuşi să stea de vorbă cu mine, dar pe care i-am convins de corectitudinea mea.

Cel/cea care mi-a pus sub semnul întrebării vocaţia de ziarist, fie şi de la o gazetă, mai mult sau mai puţin obscură, nu ştie ce înseamnă să fii ameninţat de procese de calomnie, dar de care să scapi fără a te compromite moral şi fără a-ţi trăda echipa.

M-am simţit(repet, doar preţ de câteva ore!) înfrântă de semnatarul anonim al scrisorii tocmai pentru că nu-i puteam vedea faţa, nu ştiam care este meseria lui, cu ce se ocupă atunci când nu scrie mail-uri persoanelor pe care le judecă fără să le cunoască! Aş fi vrut să ştiu ce a realizat în viaţă, dacă a schimbat ceva pe planeta asta.

AŞ FI VRUT SĂ-L/O VĂD PE CEL/CEA CARE M-A PUS LA ZID! Să-l/o pot privi în ochi! Nu să-i sparg faţa, deşi, poate, ar fi meritat. Ci să mă conving dacă, face-to-face, ar fi manifestat acelaşi curaj pe care i l-a dat anonimatul!

Cu un minim efort, i-am aflat IP-ul şi, astfel, am descoperit de unde mi-a expediat e-mail-ul.

Evident, bănuiam că e din zonă (nu din oraşul meu). După ce am avut confirmarea, gândul m-a dus imediat la o persoană care, după aproximativ 10 zile de la e-mail-ul despre care am povestit, mi-a scris pe altă adresă (pe care a găsit-o în ziar) pentru a mă întreba de ce scriu la ziarul meu. Chiar îmi reproşa chestia asta! Individul s-a vrut a fi...anonim, deşi a precizat că am fost colegi de liceu. L-am ghicit din prima, din cauza numelui cu care s-a înregistrat pe yahoo când şi-a creat ID-ul :))

La vremea respectivă, nu ştiam de mail-ul care m-a bulversat aseară. Dar, după ce l-am recitit şi pe cel al colegului de liceu, am realizat că el e autorul. Ştiu, poate fi o simplă coincidenţă, dar alte e-mail-uri, cu conţinut aproape identic(„tonul” diferă), trimise cam în aceeaşi perioadă, nu am mai primit.

Ştiu, oameni care să-mi facă aceleaşi reproşuri, să-mi aducă aceleaşi acuzaţii există şi, probabil, se vor manifesta faţă de mine ca atare, mai devreme sau mai târziu.

Dar instinctul îmi spune(şi rareori m-a înşelat, cei care mă cunosc foarte bine pot confirma asta) că anonima a fost trimisă de fostul meu coleg. Ghinionul lui a fost că nu am citit-o atunci, pentru că, repet, până acum nu am avut acces la acea adresă. Probabil, văzând că nu-i răspund, a încercat de pe adresa...nevestei(asta l-a dat de gol: ID-ul este o combinaţie a prenumelor lor!!!). Evident, de data asta i-am răspuns şi chiar l-am invitat la un suc. Mai trebuie să spun că n-a venit şi că de atunci n-a mai dat niciun semn de viaţă?

Dacă aseară m-am culcat plângînd şi m-am acuzat că sunt prea bună, prea corectă, prea principială, prea...naivă, azi mi-am dat seama că individul nu a meritat lacrimile astea.

Da, a reuşit, aşa cum scriam la început, să mă îngenuncheze, dar nu m-a înfrânt, pentru că ştiu cum sunt şi ştiu că nu voi abdica niciodată de la regulile care mi-au călăuzit paşii, atât în viaţa personală, cât şi în profesie.

Şi am curajul să-i spun individului acest lucru. Privindu-l în ochi, fără să clipesc. Şi ştiu cine ar pleca privirea, în secunda a doua...

Dacă aş mai avea jurnalul de acum 15 ani, aş scrie din nou: „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Dar e ca şi cum aş fi făcut-o deja.

Niciodată Singură
Click aici
Niciodată Singură

Deşi promisesem că voi reveni cu impresii din excursia de la Orăştie, am hotărât să amân momentul.

Cauza? Campania electorală!

Nu demult, scriam că urăsc această perioadă.

Era cât pe-aci să revin asupra cuvintelor mele, pentru că, exceptând câteva întruniri electorale din judeţ, cu care n-am avut treabă „de nicio culoare” pentru că n-au fost în zona mea, iată că-mi veni şi mie rândul!

Şi când credeţi? DUMINICĂ! „Mare adunare populară” a numit-o primarul din „Comuna lu′ Peşte”, când m-a sunat! Credea, probabil, c-o să cad pe spate, de fericire că, la adunarea cu pricina, o să fie prezent şi un domn′ ministru, originar din partea locului. Cel mult, puteam să-i sar la beregată(edilulului, nu ministrului, ca să se înţeleagă bine şi să n-avem vorbe la proces) dar am preferat să rămân calmă(n-am chef să mă ridez înainte de vreme)!

Şi, uite-aşa, iarăşi am sfârşitul de săptămână plin, din punct de vedere profesional. Se confirmă încă o dată faptul că, aproape toată săptămâna trag mâţa de coadă, de cele mai multe ori n-am nimic interesant de scris şi nu ştiu cum să-mi mai storc creierul, doar-doar mi-o veni vreo idee, iar sâmbăta-duminica se îngrămădesc toate: concursuri, adunări etc.

Acum două săptămâni, tot sâmbătă-duminică, mi-am pierdut vremea la două sfinţiri: o biserică şi un schit. Am zis că mor acolo, pur şi simplu NU SUPORT asemenea evenimente, fonfăiala preoţilor şi babele care nu mai pot de credincioase ce sunt!

Vinerea trecută, în (mini)vacanţă fiind, cu învoire de la şefi, m-am trezit, aproape de Orăştie, sunată în disperare de colegul de la sport care, cu siguranţă, vroia din nou poze de la meciul echipei locale. Chiar dacă eram acasă nu mă mai duceam iar pe stadion. La câte înjurături am auzit acolo, aş putea scrie o carte...porno!

O zi mai târziu, când am intrat pe mess de la pensiune, găsesc un offline în care eram chemată la un concurs interşcolar de limbă engleză. Plus că, în căsuţa de mail, era o scrisoare în care unul îmi povestea despre problemele lui...până am realizat că, de fapt, era (tot) o chestie cu iz electoral, motiv pentru care m-am făcut că plouă.

Pentru că NU SUPORT să fiu portavocea unor indivizi care se folosesc de voturile pulimii, pardon, prostimii ca să ajungă în funcţii înalte.

Iar ăla care-mi scrisese pe mail avea un nume curios de identic cu cel al unui primar din zonă. Omul îmi sugera să scriu un articol despre cineva cu greutate(şi la propriu, şi la figurat), din urbe. Motivul nu era greu de înţeles: respectivul a intrat în dizgraţia partidului pe care l-a susţinut până anul trecut şi foştii colegi vor să se răzbune. Ei bine, cu mine li s-a înfundat. Fără dovezi la acuzaţii nu scriu un cuvânt, dar să-l mai trimit la tipar! Să-l văd şi eu pe ăla care-mi aduce, ulterior, portocale la bulău!

În weekend-ul ăsta o iau de la capăt. Sâmbătă, toată dimineaţa sunt la un concurs de artă şi tradiţii populare, pentru că atât de mult a tras de mine organizatoarea, încât n-am putut s-o refuz(adevărul e că îmi este şi foarte dragă), iar duminică, de la 15.30, adunarea asta, poPULAră!

Joi, de (aşa-zisa) Înălţare, ar trebui „să sufăr” de ubicuitate şi să fiu în cel puţin două locaţii la aceeaşi oră, căci, nu-i aşa, eroii neamului sunt comemoraţi peste tot(o să scriu cu altă ocazie ce cred oamenii de rând despre momentele astea....). Plus că, la o aruncătură de băţ, într-o altă comună, o zi mai târziu, se organizează ... ziua localităţii (cum naiba toate „zilele” astea au loc numai în campania electorală?). Numai că acolo n-am fost invitată (ziarul meu nu se mu..lează pe politica aleşilor comunei) :-D

Pe 30 mai, deci tot DUMINICĂ, o să fie mare hărmălaie în oraş. (Neoficial, sau „pe surse” cum se spune, mai nou) Am aflat că or să-i scoată din casă pe copiii din toate instituţiile de învăţământ, de la preşcolari la liceeni, pentru a sărbători 1 Iunie. „O să fie şi un spectacol-surprză, în aer liber, organizat de Primărie”, mi-a „şoptit”...sursa. Ei, tocmai de asta îmi era teamă, că n-o să fie spectacol. Pot să pun pariu că tot atunci or să ni se spună şi unde să punem ştampila, pe 7 iunie.

Oricum, am ajuns să-l citez pe Mircea Badea: nu mă duc, nene, la votare! De fapt, ţin să precizez că, de acum înainte, NU MĂ MAI DUC LA NICIO VOTARE! Deci, orice campanie s-ar face, în orice mod, orice mi s-ar promite, nimeni nu mă mai poate împinge la urnă!

Pe 7 iunie, o să fiu doar un reporter şi atât.

Mai am de suportat doar două săptămâni. Două weekend-uri în care e posibil să mai stau pe poziţii la cine ştie ce miting.

Dar şi după aia...! O să vină şi vremea mea! Atunci să te ţii!!!

Niciodată Singură
În acest weekend sunt în vacanţă. Am ajuns tocmai la Orăştie.
Altă viaţă!
Impresii, la întoarcere!
Niciodată Singură
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură
A început campania electorală! Adică perioada aia pe care eu, ca aşa-zis ziarist, o urăsc, pentru că-s nevoită să scriu tot felul de chestii în care nici ăla care le debitează, în speranţa că lumea îl va vota, nu le crede!
E drept că, în comunitatea din care provin, europarlamentarele nu mai au aceeaşi importanţă ca localele. Prin urmare, sper ca şi propaganda care se va face în următoarele trei săptămâni nu va fi atât de supărătoare ca aceea de anul trecut.
Nu ştiu cum e prin alte părţi, dar în zona mea, aspiranţii la funcţii înalte sunt într-o continuă campanie electorală încă din toamna lui 2007.
Întâi, au fost cei care s-au (z)bătut să ocupe fotoliul de primar. Bătălia a început în Consiliul Local, unde circul a fost total: scandaluri, jigniri, proiecte de hotărâri blocate etc.
Au venit la rând candidaţii. Şi-au umflat muşchii în conferinţe şi comunicate de presă, mitinguri electorale şi în ziarele de partid. Au împărţit pixuri, şepci, sacoşe, steguleţe, calendare, au mângâiat pe creştet pruncii, au pişcat de fund câte-o duduie, au promis şi ne-au chemat la vot.
Cine a câştigat, şi-a aşezat posteriorul pe fotoliul moale, a scris pe uşă „Do not distrurb“ şi s-a scos până în 2012.
N-a durat decât o vară...liniştea mult dorită. Din septembrie a început, bineînţeles, neoficial, campania pentru parlamentare. În colegiul meu au candidat nume sonore din politica românească, motiv pentru care, chiar dacă greul a fost dus de colegii de la centru, a trebuit să fiu şi eu cu ochii-n patru sau să urmăresc şi să prelucrez toate comunicatele de presă care priveau candidaţii.
M-au stresat la maximum şi zilele în care s-a votat. În circumscripţia mea, în anii anteriori, când nu eram la ziar, întotdeauna, cu ocazia alegerilor, au fost scandaluri şi bătăi.
Eu am prins doar campaniile din 2004 şi 2008.
În prima, şefii nu m-au implicat foarte mult, pentru că nu aveam experienţă, dar cea de anul trecut mi-a marcat enorm psihicul şi viaţa personală, deşi nici acum nu pot spune că mi-au fost exploatate la maxim resursele profesionale. N-am să detaliez, pentru că mi-am propus ca această (neplăcută) experienţă să fie cunoscută doar de cei dragi mie, care mi-au suportat nervii şi izbucnirile.
Am avut marele noroc de a nu prinde niciun incident la votare, nici în 2004, nici în 2008. Dar tot nu mi-a plăcut să intru în toate secţiile de votare, să întreb electoratul ce simte şi ce aşteaptă de la viitorii aleşi(parcă eu n-aş şti ce vor oamenii?)
Am intrat în concediu imediat după alegerile din noiembrie. Eram atât de obosită şi de scârbită de ceea ce trăisem timp de un an, încât m-am rupt total de restul lumii până în ianuarie.
Odată întoarsă la muncă, am simţit din nou mirosul campaniei electorale, astfel că, în mai puţin de o lună, deja îmi doream un alt concediu.
De vreo două-trei săptămâni, tot văd cum se agită politicienii locali, cum încearcă ei să le facă reclamă candidaţilor partidului din care fac parte. Oare ei n-au aflat ce vorbeşte lumea-n târg, că NIMENI n-are chef de alegerile astea, că NIMENI nu crede că, dacă vom avea reprezentanţi în Parlamentul European, viaţa românului se va schimba?
Mai rău e că, la mine, oficial, campania electorală pentru europarlamentare începe cu...sfinţiri de schituri şi biserici. Mă apucă din nou durerile de cap: de când face politică Dumnezeu?




Niciodată Singură




...aveam 14 ani, eram în clasa a VIII-a şi îmi plăcea fotbalul;

...aveam un caiet în care consemnam toate rezultatele meciurilor din Divizia A;

...eram stelistă, pentru că tata era stelist şi colecţionam poze cu toţi jucătorii echipei;

...eram fan Belodedici;

...colega mea de bancă avea un motan care se numea Piţurcă;

...am văzut finala de la Sevilla sub masa din sufragerie...


Sursa foto: aici


Niciodată Singură

După (aproape) patru luni de „blogger“-it, am devenit un cititor, nu un scriitor de blog.

Aş putea pune asta pe seama activităţii mele zilnice (scriu pentru un ziar), dar (m-)aş minţi.

Adevărul e că sunt în perioada în care mai mult îmi place să citesc ceea ce scriu alţii, „vecini“ de blog şi nu numai. Şi, foarte important, m-am hotărât să postez câte ceva doar în momentul în care, cel puţin din punctul MEU de vedere, am ce spune.

Fiind un jurnal personal virtual şi nu un site de analiză, în paginile acestui blog se regăsesc doar întâmplări şi impresii din viaţa mea. Astfel, după patru luni, mi-am dat seama că nu pot scrie despre tot ce se petrece în imediata mea apropiere deoarece, inevitabil, acest lucru i-ar implica şi pe cei dragi mie or, ei îşi doresc să rămână anonimi.

În plus, dacă aş consemna CHIAR TOT ce-mi trece prin cap, nu cred că aş atrage mai mulţi cititori decât cei care (încă!) mai trec pe aici (probabil, sperând că vor găsi, în sfârşit, o sclipire de inteligenţă şi la mine!).

Am rămas la ideea că nu e necesar să-mi postez articolele care îmi apar sau nu în ziar. În primul rând, nu le consider foarte importante. În al doilea rând, nu urmăresc să devin cunoscută în acest mod. Ca să fiu băgată-n seamă este suficient să comentez pe blogurile cu trafic mare. Se vor găsi destui care să-mi acceseze pagina.

De când hoinăresc prin blogosferă, am văzut că sunt mulţi oameni care merită mai mult decât un blog. Că sunt mai buni şi mai talentaţi decât mulţi ziarişti de la publicaţii cunoscute din România, dar nu şansa de a scrie acolo.

Aceşti oameni au opinii, impresii, puncte de vedere bine argumentate, care nu îşi pierd vremea cu lucruri mărunte aşa, ca mine.

În ultimul timp, m-am tot întrebat ce mai caut aici, dacă tot nu mai postez nimic notabil (asta în cazul în care a fost ceva notabil până acum!). Dacă nu ar fi bine să-mi strâng „jucăriile“ şi să închid magazinul.

De fiecare dată, am realizat că nu pot renunţa la blog. Că există ceva în interiorul meu care mă opreşte să fac acest lucru.

M-am obişnuit să intru aici zilnic, să văd ce au mai postat preferaţii mei, chiar dacă nu mereu le las şi câte un comentariu. Nu mai sunt la fel de critică, aşa cum eram la început. Îmi dau seama că oamenii scriu pentru că simt nevoia să se descarce, să comunice, să împărtăşească cu restul lumii trăirile lor, experienţa lor şi că fiecare face acest lucru cum se pricepe.

Pentru mine, blogosfera încă mai reprezintă un spaţiu fascinant, care poate şi merită a fi explorat. Deci, încă un motiv pentru care nu-l pot părăsi, chiar dacă postările mele vor fi din ce în ce mai rare....

Niciodată Singură
Etichete: 1 comentarii | edit post