Niciodată Singură

Cândva-să tot fie vreo 15 ani de atunci-scriam în jurnalul meu (citez din memorie) „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Ieri nu m-am admirat. Preţ de câteva ore, am fost îngenuncheată de vorbele unei persoane care m-a jignit în cel mai perfid mod cu putinţă: scriindu-mi pe mail şi semnându-se...anonim!

Interesant este faptul că respectivul mail este scris în urmă cu exact o jumătate de an, dar eu l-am descoperit de abia ieri, pentru că nu am avut acces la acea adresă până acum.

Interesant mai e şi faptul că persoana mi s-a adresat tot în campania electorală (atunci era cea pentru parlamentare, acum e cea pentru europarlamentare).

Totul pleca de la un articol de-al meu, evident, cu subiect electoral. Individul/a a făcut referire de cele două persoane din poza ataşată (de redacţie, nu de mine) la respectivul text. În mai puţin de 10 fraze, acestea au fost desfiinţate.

Nu acest lucru m-a deranjat(cred în dreptul de opinie liber exprimată), ci faptul că, pe lângă ele, am fost şi eu pusă la zid. Mi s-a spus direct că nu sunt dotată cu prea mulţi neuroni şi că trăiesc pe altă planetă. Că mai bine nu semnez asemenea articole, ca să nu creadă lumea că-s absurdă(„nu că nu ai fi, dar totuşi lasă-i pe unii să creadă că ai ceva în capul ăla”).

Pe lângă toate astea, au fost şi câteva atacuri directe la persoană, pe care nu le voi expune, deoerece mi-au creat destulă indispoziţie în momentul când le-am citit.

Recunosc, am fost extrem de şocată.

Am recitit scrisoarea de câteva ori, ca să mă conving că e reală(tot mai credeam că sunt în mijlocul unui vis urât). Într-un final, am izbucnit în plâns...

Nu era durere. Era ciudă şi neputinţă.

Mi-am dat seama că, oricât aş încerca să respect toate regulile deontologiei profesionale, oricât de frumos m-aş comporta cu cei din jur(surse sau potenţiale surse), oricât de mult m-aş strădui să-i mulţumesc pe cei din jur, niciodată nu voi reuşi acest lucru.

Am realizat că port acea etichetă de care am fugit încă de când am păşit pentru prima oară în redacţie şi mi-a fost ciudă că, în şapte ani, n-am găsit cea mai potrivită metodă de a demonstra nu că sunt altfel decât colegii mei, ci că nu mă complac în (ne)regulile lor!

Am fost acuzată că pup în dos persoanele dintr-un anumit partid, când toată lumea ştie că în judeţul nostru TOATE publicaţiile, chiar şi cele care se declară independente, răspund unor interese de partid.

Probabil, individul/a care mi-a scris acele rânduri otrăvite îşi imaginează că am un statut social de invidiat, că dorm pe un munte de bani, iar viaţa mea şi a familiei mele este un huzur perpetuu. Că stau la aceeaşi masă cu mai marii urbei ori ai judeţului şi că mă înfrupt cu nesaţ din ciolanul puterii.

Ei bine, NU!

Ceea ce nu înţelege anonimul/a şi, sunt convinsă, ca el/ea sunt sute, este faptul că sunt un om NORMAL, că-mi fac doar meseria (care-mi place) acolo unde am reuşit să acced, profesional vorbind şi că, pentru acest lucru nu am plătit nimănui un leu. Nu m-a ţinut nimeni în braţe, pentru fiecare text am bătut toate coclaurile şi instituţiile publice, unde nu întotdeauna am găsit oameni dispuşi să stea de vorbă cu mine, dar pe care i-am convins de corectitudinea mea.

Cel/cea care mi-a pus sub semnul întrebării vocaţia de ziarist, fie şi de la o gazetă, mai mult sau mai puţin obscură, nu ştie ce înseamnă să fii ameninţat de procese de calomnie, dar de care să scapi fără a te compromite moral şi fără a-ţi trăda echipa.

M-am simţit(repet, doar preţ de câteva ore!) înfrântă de semnatarul anonim al scrisorii tocmai pentru că nu-i puteam vedea faţa, nu ştiam care este meseria lui, cu ce se ocupă atunci când nu scrie mail-uri persoanelor pe care le judecă fără să le cunoască! Aş fi vrut să ştiu ce a realizat în viaţă, dacă a schimbat ceva pe planeta asta.

AŞ FI VRUT SĂ-L/O VĂD PE CEL/CEA CARE M-A PUS LA ZID! Să-l/o pot privi în ochi! Nu să-i sparg faţa, deşi, poate, ar fi meritat. Ci să mă conving dacă, face-to-face, ar fi manifestat acelaşi curaj pe care i l-a dat anonimatul!

Cu un minim efort, i-am aflat IP-ul şi, astfel, am descoperit de unde mi-a expediat e-mail-ul.

Evident, bănuiam că e din zonă (nu din oraşul meu). După ce am avut confirmarea, gândul m-a dus imediat la o persoană care, după aproximativ 10 zile de la e-mail-ul despre care am povestit, mi-a scris pe altă adresă (pe care a găsit-o în ziar) pentru a mă întreba de ce scriu la ziarul meu. Chiar îmi reproşa chestia asta! Individul s-a vrut a fi...anonim, deşi a precizat că am fost colegi de liceu. L-am ghicit din prima, din cauza numelui cu care s-a înregistrat pe yahoo când şi-a creat ID-ul :))

La vremea respectivă, nu ştiam de mail-ul care m-a bulversat aseară. Dar, după ce l-am recitit şi pe cel al colegului de liceu, am realizat că el e autorul. Ştiu, poate fi o simplă coincidenţă, dar alte e-mail-uri, cu conţinut aproape identic(„tonul” diferă), trimise cam în aceeaşi perioadă, nu am mai primit.

Ştiu, oameni care să-mi facă aceleaşi reproşuri, să-mi aducă aceleaşi acuzaţii există şi, probabil, se vor manifesta faţă de mine ca atare, mai devreme sau mai târziu.

Dar instinctul îmi spune(şi rareori m-a înşelat, cei care mă cunosc foarte bine pot confirma asta) că anonima a fost trimisă de fostul meu coleg. Ghinionul lui a fost că nu am citit-o atunci, pentru că, repet, până acum nu am avut acces la acea adresă. Probabil, văzând că nu-i răspund, a încercat de pe adresa...nevestei(asta l-a dat de gol: ID-ul este o combinaţie a prenumelor lor!!!). Evident, de data asta i-am răspuns şi chiar l-am invitat la un suc. Mai trebuie să spun că n-a venit şi că de atunci n-a mai dat niciun semn de viaţă?

Dacă aseară m-am culcat plângînd şi m-am acuzat că sunt prea bună, prea corectă, prea principială, prea...naivă, azi mi-am dat seama că individul nu a meritat lacrimile astea.

Da, a reuşit, aşa cum scriam la început, să mă îngenuncheze, dar nu m-a înfrânt, pentru că ştiu cum sunt şi ştiu că nu voi abdica niciodată de la regulile care mi-au călăuzit paşii, atât în viaţa personală, cât şi în profesie.

Şi am curajul să-i spun individului acest lucru. Privindu-l în ochi, fără să clipesc. Şi ştiu cine ar pleca privirea, în secunda a doua...

Dacă aş mai avea jurnalul de acum 15 ani, aş scrie din nou: „mă admir pentru faptul că am puterea de a mă ridica singură, de a trece peste toate greutăţile şi de a merge mai departe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat”.

Dar e ca şi cum aş fi făcut-o deja.

Etichete: edit post
1 Response
  1. Adrian Says:

    Nu crezi ca el sau ea e mai afectat/a ca tine? Daca ne gandim un pic, un om reactioneaza violent sau in alte moduri mai putin placute atunci cand nu are ceva ce si-a propus, o pozitie sociala mai buna, niste adevaruri dezvaluite care nu sunt tocmai frumoase...
    Ii dai planurile peste cap te ataca, daca era cineva indiferent de cauza sau nu era implicat in subiect nu se semna anonim, parerea mea
    PS Lasa oamenii acestia ca sunt niste lasi, tu vei fi mereu mai presus ca ei, pentru ca cel putin tu ai un nume, ei sunt un necunoscut...


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu