Niciodată Singură
Românul nu e niciodată în criză de idei.
Dovada aici
Niciodată Singură


Niciodată Singură
Astăzi m-am împăcat cu prietena mea.
După 5 luni şi jumătate.
N-am programat nimic. Stăteam la calculator, îmi scriam textul pentru ediţia de mâine a ziarului. La un moment dat, m-am întrebat: de ce m-am supărat? Merită să dau la spate ani buni de prietenie pentru o chestie măruntă? Ştiu, atunci când a apărut, chestia aia nu părea deloc măruntă dar, o dată cu trecerea timpului şi, mai ales, când am realizat că lunile trec fără să se schimbe nimic, am început să mă îndoiesc de faptul că trebuie să păstrez distanţa de prietena mea.
Am lăsat articolul şi încercat să-i scriu, intenţionând să-i trimit apoi un e-mail. N-am reuşit să termin, am început să plâng. Şi i-am spus soţului meu: „Vreau să mă împac cu ea!“.
Apoi, am sunat-o.
Restul...nu contează.
Important este că ne-am împăcat.
După 5 luni şi jumătate.
Niciodată Singură

”Dacă nu e lumină, atunci e întuneric”


Mai nou, la mine în oraş nu mai funcţionează iluminatul public.

Aseară a fost iluminat doar Centrul.

Simt nevoia să precizez că, la noi, noţiunea de Centru e cel puţin hilară, pentru că, de fapt, „centru” este tot oraşul! Aici se îngrămădesc majoritatea blocurilor ridicate în perioada ceauşistă şi vreo două ANL-uri construite în ultimii 5 ani, cele mai importante magazine şi filialele băncilor care au reprezentanţă în capitala de judeţ.

Din drumul principal (zis şi judeţean) care străbate Centrul, se desprind câteva străduţe pe care sunt tot nişte blocuri cu magazine la parter. În timp, oamenii au asimilat centrului şi aceste străzi pentru că: pe una se află Primăria, pe alta Poliţia şi tot aşa.

În rest...ne mai „lăudăm” cu 5 cartiere dar, şi ele, în realitate, sunt nişte sătucuri (nici comune suburbane nu le pot numi). Bine măcar că ele n-au „pretenţia” că se află în Centru :))

Cum spuneam, aseară era iluminat doar Centrul. De fapt, o parte din el: ceea ce numeam, anterior, drum principal. În calitatea mea de jurnalist local, prima grijă, în această dimineaţă, a fost să chestionez oficialităţile cu privire la lipsa luminii de pe străzi. „Pană”, a fost răspunsul primit. De vultur? „Se remediază”, m-a asigurat oficialul înainte să-şi continue conversaţia începută anterior...cu altcineva.

Chestia cu „se remediază” sau „se rezolvă” o tot aud, în ultimul timp, şi de la administratorul reţelei de internet. Ea echivalează cu „se rezolvă....în zilele următoare”, care, de regulă, sunt de la două în sus.

În ultimele trei săptămâni, ori de câte ori plouă, tună şi fulgeră, cade conexiunea la net. Deşi sunăm imediat unde şi la cine trebuie, problema nu-şi găseşte rezolvarea în următoarele ore, ci zile. Însă „refrenul” e acelaşi mereu: „OK, se rezolvă”.

Acum, sunt curioasă dacă şi cu iluminatul public „se rezolvă” azi sau tot în următoarele două-trei zile. Sau DACĂ se rezolvă. Pentru că este cunoscut faptul că numai datoriile către Electrica au condus la situaţii de acest gen. O „pană” nu este provocată decât de un trăznet, dar nici într-un astfel de caz nu cade curentul în tot oraşul şi rămâne luminat doar Centrul (mă rog, o parte din el). Este adevărat, ieri dimineaţă a şi plouat, a şi trăznit, dar, dacă era vreo problemă cu energia electrică, nu cred că ar fi apărut doar la iluminatul public.

Mai rău este că, atunci când nu este lumină pe străzi, mai ales la orele mici, când nici trafic nu e, este atât de întuneric încât nici nu vezi pe unde calci. În plus, te poţi trezi oricând cu o lovitură de bâtă în cap sau tâlhărit şi să nu ştii cine a făcut-o! Pentru că patrulele de jandarmi şi poliţişti sunt însuficiente şi nu pot acoperi tot teritoriul, chiar dacă urbea e mică, iar Poliţia comunitară se află de cel puţin doi ani în stadiul de proiect (nu sunt bani destui pentru înfiinţarea ei).

În condiţiile în care, din ce în ce mai des nu avem net, acum nu mai funcţionează nici iluminatul public, mai lipseşte să ne taie apa. Că reţea de gaze naturale încă nu avem (nu este finalizată investiţia) şi încă folosim butelii de aragaz!

„Trăim în România....land of choice!”


Later edit:

Aceste rânduri au fost scrise la prânz, în condiţiile în care, bineînţeles, nu aveam conexiune la internet, deoarece (aţi ghicit!) a plouat, a tunat, a fulgerat etc.

De data asta, însă, nu au mai fost de vină echipamentele firmei, ci router-ul din casă, care a cedat nervos la un şoc de curent şi noi habar n-am avut.

Deci, alţi bani, altă "distracţie".


Niciodată Singură
Ce fac peştii când sunt mulţi?
Bancuri.

Cum găseşte un cioban o oaie în porumb?
Acceptabilă.

Cum se numesc dacii care gândesc?
Gândaci.

Care este antidotul la Viagra?
Coccolino. O face moale şi pufoasă.

Cum se numesc rudele Papei?
Paparude.

Cum se numesc naşii Papei?
Papanaşi.

Ce-i albă şi are 30 cm?
Nimic. Toata lumea ştie că, dacă are 30 cm, este neagră!

Cum se cheamă un câine fără picioare?
Nu se cheamă. Oricum nu vine.

Un american care trăieşte în Florida poate fi înmormântat la New York?
Nu, pentru că trăieşte.

Care a fost primul bărbat care a spus: "E nevoie de o femeie in casă!"?
Meşterul Manole.

Sursa: www.neogen.ro
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Etichete: 1 comentarii | edit post
Niciodată Singură


Potrivit informaţiilor furnizate de Live Traffic Feed, cineva a ajuns la mine după ce a tastat pe Google "reteta impotriva sobolanilor marin preda".
Îmi pare rău că nu l-am putut ajuta :))
Niciodată Singură

"Un câine nu-şi doreşte maşini luxoase, case mari sau haine de firmă.
Se mulţumeşte şi cu un băţ de aruncat.
Câinelui nu-i pasă dacă eşti bogat sau sărac. Harnic sau leneş. Deştept sau prost.
Dăruieşte-i inima ta iar el ţi-o va dărui pe a lui.
Despre câţi oameni poţi vorbi aşa?
Câţi oameni te pot face să te simţi unic
şi special ?
Câţi oameni te pot face să te simţi nemaipomenit?"


"Marley & Me"-un film pe care îl priveşti cu sufletul.
Nu e doar comedie. E o poveste de viaţă.
Când aveţi timp, să-l vedeţi. Nu veţi regreta!




Niciodată Singură

Motanul meu e bolnav.

Se numeşte Tică şi are 12 sau 13 ani (nu ştiu sigur, pentru că n-a văzut lumina zilei în ograda noastră). A apărut, numai el ştie de unde, în faţa blocului şi, preţ de câteva minute, a văzut moartea cu ochii, după ce, nişte copii răi l-au aruncat într-o gură de canal şi au început să arunce cu pietre în el.

N-a trecut în lumea drepţilor, pentru că s-a întâmplat ca mama să fie prin preajmă. I-a alungat pe „criminali”, a luat ghemotocul alb-roşcat şi a venit cu el sus (pe vremea aceea locuiam într-un apartament situat la etajul 3), unde mai ţineam, de vreo 5 ani, o pisică şi l-a spălat.

Nu l-am primit cu braţele deschise. Chiar i-am zis mamei să-l ducă în altă parte, unde nu-s copii ca să-l bată. În seara aia nu l-a dus, a dormit în bucătărie. A doua zi, l-a „transferat” provizoriu într-un spaţiu ce aparţinea firmei unde lucra ea, situat în spatele blocului nostru. Spera să-i găsească un stăpân, lucru care nu s-a întîmplat până seara, motiv pentru care cotoiul a revenit în apartament.

În următoarea zi, a rămas tot la noi, în bucătărie. Nu i-am mai închis uşa, pentru că părea să fie cuminte. Eram în camera mea, stăteam în pat când, la un moment dat, mă trezesc cu el pe pieptul meu. Am vrut să-l dau jos, dar n-am mai putut: ghemotocul de blăniţă alb-roşcat începuse să toarcă!

L-am adoptat şi pe el, deşi prima pisică, văzându-şi ameninţată poziţia de prinţesă a casei, nu se mai comporta la fel de frumos cu noi.

După câteva săptămâni, a realizat că motanul din canal, botezat de mama "Tică", nu va mai pleca şi şi-a reluat vechile obiceiuri „aristocratice” :)

Încă de la început, Ticuţă a fost liniştit şi cuminte. Îi plăcea mult să doarmă pe balcon sau pe pieptul mamei. Când a crescut, a devenit...stresul familiei. Ca orice motan cu „personalitate”, a început să-şi marcheze teritoriul şi prefera, cu precădere, perdelele!

În toamna lui 2001, când ne-am mutat la casă, i-am adus aici şi pe Tică, şi pe Tutu(„prinţesa”). I-am cărat într-o geantă cu fermoar în care s-au zbătut tot drumul.

În noua locuinţă, o perioadă i-am ţinut în casă. Pe urmă, primul care a vrut afară, în amintirea balconului de la bloc, a fost Tică. La început, ne era teamă că, dacă se va îndepărta prea mult, se va rătăci şi se va pierde, ori că poate fi călcat de vreo maşină. La un moment dat, chiar a dispărut şi ne luasem adio de la el. Dar s-a întors şi atunci ne-am dat seama că se învăţase cu locul şi că va reveni de fiecare dată.

Tică este „motanul mamei”, nu numai pentru că ea l-a adus în casă, ci mai ales pentru că ea a avut cea mai mare grijă de el. Chiar dacă mama este de aproape şase ani în Italia, tot motanul ei a rămas şi avem „misiunea” de a-l ţine în viaţă până va veni acasă!

Lucru foarte greu de realizat. Acum trei ani, Tică a fost sfâşiat de un câine (aşa presupunem noi, dar e posibil să fi fost şi vreun şobolan, cu care s-a luptat) şi zile în şir nu s-a arătat. L-a găsit tata, într-o dimineaţă, în curte, murdar, cu o rană cât casa în spatele urechii drepte. S-a dus la veterinar, i-a luat reţetă şi vreo două săptămâni l-a oblojit, timp în care motanul nu a ieşit afară.

Acum, Tică e iarăşi bolnav. Tuşeşte, îi curge nasul şi nu papă de ieri, de la prânz. Nu aş fi băgat de seamă, dacă nu aş fi văzut că nu poate înghiţi. Pentru că a mai trecut prin asta, ştiu că trebuie să-i dau ceai în care am dizolvat paracetamol sau fervex.

Aşa că, azi sunt pe post de veterinar. Că tot am zis eu că asta mi-ar mai plăcea să fac!

Niciodată Singură


Adrian Enache divorţează.
În sfârşit, s-a hotărât! După 14 de viaţă dublă, artistul alege să rămână cu "femeia prin care respiră": Iuliana Marciuc.
Îmi aduc aminte că, pe la mijlocul anilor 90, povestea de dragoste dintre cei doi ţinea prima pagină a presei mondene (eu citeam regulat revista VIP, condusă pe atunci de Cristi Brancu, căruia îi mai scriam din când în când şi de la care am avut norocul şi privilegiul să primesc răspuns, la "Poştalion"-rubrica de corespondenţă) şi ei negau mereu că sunt împreună.
Pe vremea aceea am avut ocazia să-l văd destul de des (recunosc, nu de foarte aproape) pe Enache-omul, nu vedeta. Graţie unei persoane care avea legături directe cu anturajul solistului, la un moment dat, am intrat în posesia unor fotografii realizate cu prilejul unor evenimente private. În ele, Adrian apărea mereu alături de Iuliana, pe atunci măritată cu Remus Posea. Se vorbea atunci despre o prietenie de familie, dar fotografiile pe care le-am văzut spuneau, fără cuvinte, că între cei doi este mult mai mult decât atât.
Nu ştiu dacă trebuie să regret sau să mă felicit pentru că nu am fost inspirată să copiez acele poze. Important este că le-am văzut şi că, încă din perioada aceea, nu am pus la îndoială relaţia dintre cei doi.
Nu ştiu câţi dintre cei din generaţia tânără ştiu că (încă) soţia lui Adrian Enache, Corina, este fiica lui Theodor Munteanu, un cântăreţ foarte cunoscut în anii 80 şi care a activat la Teatrul Muzical din Galaţi, oraşul de baştină al lui Enache. Când s-a căsătorit cu aceasta, mulţi au spus că a făcut-o pentru a pătrunde mai uşor în show-biz, folosindu-se de relaţiile socrului.
În urmă cu 18 ani, Corina era departe de a fi o femeie sexy. Era sobră şi distinsă. Am văzut-o la câteva spectacole susţinute de Enache în oraşul meu. Stătea mereu în primul rând. Nu puteai să nu observi contrastul: el-vulcanic, debordând de energie, ea-cuminte, discretă.
Mult timp am condamnat viaţa dublă a lui Adrian Enache, mai ales atunci când Iuliana i-a dăruit băieţelul. Pe urmă, mi-am dat seama că n-am dreptul să azvârl cu piatra, pentru că numai ei ştiu cum au trăit, au gândit şi au visat în aceşti 14 ani.
Nu spun că mă bucur că Adrian Enache divorţează. Un divorţ este, până la urmă, sfârşitul unei căsnicii. Rămân în urmă ani şi amintiri. Cineva suferă.
Dar e bine că a ales, chiar dacă ar fi trebuit să facă acest lucru mai demult. Chiar dacă aleasa nu e soţia.
A ales iubirea.
Sursa foto: aici şi aici

Niciodată Singură

Bosquito-Ocean

Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Să se facă abstracţie de simbolul electoral din final.
Se consideră valabil mesajul cântecului.
PS: 7 iunie a trecut. Degeaba!
Niciodată Singură

La festivitatea de absolvire
Niciodată Singură

Cu siguranţă, fiecare dintre noi am avut un banchet de absolvire.

Pe vremea mea (sună de parcă aş avea 100 de ani; totuşi, vorbesc de o altă perioadă!) se organiza un banchet la absolvirea gimnaziului şi altul înainte de Bacalaureat.

Între timp, tradiţia petrecerilor de gen a fost îmbogăţită cu banchetul de absolvire a ciclului primar. De ce să nu aibă şi copiii de clasa a IV-a un bairam? De ce să nu-şi ia rămas bun de la „doamna” după o masă din care nu lispsesc toate bunătăţile (majoritatea abundând în E-uri) şi dansând pe ritmuri de Coco Jambo?

Mai nou, am aflat că au banchet şi prichindeii care termină grădiniţa! Şi nu orice fel de banchet, ci unul organizat ca la carte, cu pizza şi grătar la iarbă verde!

Mă gândesc la faptul că, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, cineva îmi va spune că se organizează petrecere de absovire şi la creşă pentru că, nu-i aşa, lumea se schimbă!

Niciodată Singură
Astăzi este aniversarea Loredanei, motiv pentru care am postat cea mai cunoscută melodie interpretată de ea: Bună seara, iubito!
Etichete: 1 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Vadim, Becali şi EBA, europarlamentari.
Restul...mai contează?
Niciodată Singură
Este evident că politica nu (mai) interesează pe nimeni.
Am tras această concluzie după ce am observat că, la postările mele refertoare la alegeri, nu s-a înghesuit nimeni să comenteze.
Dar lumea s-a amuzat văzându-mi pisoii.
Mai bine candidau ei, aveau mai mult succes! :))
Niciodată Singură

Deşi am promis că nu voi merge azi la vot decât ca reporter, mi-am exercitat, până la urmă acest drept. De fapt, a votat toată familia mea, mai puţin mama, care e în Italia şi nu cred că e interesată de treaba asta :)

Hotărârea mea nu mi-a fost schimbată în ultima clipă de vreun discurs electoral care a trezit în mine conştiinţa civică. Pur şi simplu, am votat UN OM (nu şi partidul care l-a pus cap de listă pe bulentinul de vot) despre care eu şi soţul meu (mai mult el, eu doar am analizat opţiunea lui şi am ajuns la concluzia că e demnă de luat în seamă) am gândit că nu ne-ar face de râs la Bruxelles.

Ramura bătrână a familiei, adică tata, a avut o cu totul altă preferinţă, despre care nici nu vreau să aud, dar să mai vorbesc !!!

Oricum, în orăşelul meu, dezinteresul pentru europarlamentare este evident: până la ora asta, doar 2% din alegători au venit la urne.

Îmi place „optimismul” autorităţilor locale: „Eh, e prea devreme, oamenii-s la biserică, după ce ies de acolo, vor veni la vot!”

Oare?


Later edit:

Vorba soţului meu: "Mai aveai un pic şi spuneai cu cine ai votat!"

Am răspuns: "Nu, astăzi e secret, n-am voie să influenţez electoratul. Dar, mâine, promit să spun"


...dacă nu cumva uit. Deh, bătrâneţile...:))


Niciodată Singură
Mergeţi astăzi la vot?

Sursa foto: aici

Niciodată Singură
Pentru că am văzut că au admiratori, azi le ofer, cu drag, alte poze cu îngeraşii mei!








Niciodată Singură
Niciodată Singură

Trei maşini-o Dacie 1310 şi două Volkswagen Passat- au fost făcute scrum, azi-noapte, într-un incendiu. Deşi două dintre ele, Dacia şi un WV Passat aparţineau unui poliţist, se pare că focul a pus la maşina celuilalt proprietar de WV. Aşa a aflat şi omul că are "prieteni"!





Niciodată Singură
Un articol care mi-a plăcut aici
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură

Astăzi se împlinesc 7 ani de când mi-am început, timid, cariera de jurnalist de provincie!

Pe 3 iunie 2002, exact pe la ora asta, mă pregăteam să plec în oraşul reşedinţă de judeţ, pentru a participa la două interviuri de angajare la care fusesem programată. Unul era la ora 10, celălalt...dimineaţă. Ca să nu întârzii la niciunul şi, mai ales, pentru că oraşul nu-mi era foarte cunoscut, deşi prin 2000 făcusem nişte cursuri acolo, am plecat pe la ora 8.

Cu o maşină de ocazie, am ajuns în „oraşul tuturor posibilităţilor” o jumătate de oră mai târziu. După altă jumătate de oră, reperasem sediul agenţiei de asigurări unde interviul era la 10. Mi-am zis că e prea devreme să intru acolo, motiv pentru care am început să întreb, în stânga şi-n dreapta, unde e redacţia ziarului.

Ce mi-am zis? Merg întâi acolo, unde nu-mi dădeam absolut nicio şansă, deşi cel mai mare vis al meu, din perioada aceea, era să lucrez în presă şi, după ce scap de la ei, vin la ăştia cu asigurările.

„Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg”. Aşa s-a întâmplat la mine, în cel mai bun sens. Am nimerit la redacţie exact când se desfăşura prima şedinţă de sumar. După câteva minute de aşteptare pe hol, redactorul-şef de atunci m-a primit, a auzit ce vreau, a spus că nu poate să mă propună la angajare din prima, pentru că nu ştie dacă mă pricep la ceea ce urmează să fac, dar m-a întrebat: „Eşti pregătită să rămâi?”

Am mai scris despre acest episod. Îl repet deoarece, mai târziu, am realizat că atunci mi s-a dat prima şansă. Puteam să refuz, să spun că mai am un interviu de susţinut, că ăia mă aşteaptă...bla...bla... Dar, fiind pusă în faţa unei alegeri clare, n-am mai stat să mă gândesc, am mers pe instinct şi am răspuns afirmativ.

A doua şansă mi s-a dat atunci când am semnat contractul de muncă...două luni mai târziu. Când am fost, în sfârşit, sigură că trecusem toate testele şi că şefii îmi dăduseră OK-ul.

Sunt primii mei 7 ani petrecuţi în breaslă. Nu ştiu când au trecut. Am trăit şi bune, şi rele, de multe ori am vrut să renunţ, şi nu întotdeauna din cauza mea. Totuşi, nu mă văd făcând altceva în viaţă. Îmi place atât de mult meseria asta încât cred că nu voi renunţa la ea nici atunci când va renunţa ea la mine :)

3 iunie 2002 a fost într-o zi de luni. Început de lună, început de săptămână şi, pentru mine, un început de drum.

Şi, foarte interesant, o zi care a venit după o furtună, ca aceea de aseară....





Niciodată Singură

Ar trebui să mă obişnuiesc cu două lucruri: şocurile de curent şi lipsa netului. Ambele petrecute în weekend, exact în această ordine.

Duminică, pe la vreo patru după-amiază, exact când îmi scriam textele pentru luni, un şoc de curent a oprit calculatorul. Evident, când am avut iar curent nu am mai avut net.

Luni, soţul meu a sunat administratorul de reţea, care a promis că va remedia situaţia, citez: „în cursul zilei”, ceea ce, la el, a echivalat cu ziua de azi. Şi tot după ce a sunat soţul meu.

Nu cred că trebuie să insist asupra faptului că, două zile, cel mai înjurat individ de pe planetă a fost acest administrator de reţea pe care, bineînţeles, l-a durut la bascheţi că am stat ca proştii cu computerele deschise tot sperând că ne va reveni conexiunea.

Ei, şi cât timp n-am avut net, am muncit.

Duminică, la noi s-a sărbătorit în avans Ziua Copilului. Cu desene pe asfalt, programe artistice concepute cam în fuga calului turbat (deh, să fie acolo) şi (ţineţi-vă bine!) fanfară militară, majorete (cam grăsuţe şi fără ritm, dar nostime în felul lor), muzică populară şi...campanie electorală! Un europarlamentar în funcţie a venit să ceară votul (copiilor?) pentru un nou mandat, prilej cu care a „interpretat” (e drept, fără cusur) un discurs îndelung exersat pe drumurile patriei.

Dar a atmosfera a fost de sărbătoare şi copiii chiar s-au distrat. Nimeni nu spera acest lucru după ce toată noaptea a plouat de a rupt!

Ieri, prichindeii care n-au încăput pe scena mare, în aer liber, din cauza orgoliilor (politice ale) celor mari, au avut propria lor petrecere. Au recitat poezii şi au cântat...fiecare pe limba lui şi după dispoziţie. Unul căsca, celălalt stătea la poză, altul căuta prin ţărână...Dar toţi amuzanţi şi dulci!

Când am ajuns acasă, în bucătărie era şantier. Tata a instalat un boiler electric, ocazie cu care a băgat două ţevi şi la baie (care e perete-n perete cu bucătăria) şi toată mizeria făcută de instalator am cuăţat-o eu. Pe reprize: băgat rufe în maşină, măturat, dat cu mopul, scris text, plecat prin vecini să-l trimit (că n-aveam net), venit acasă, iar băgat rufe în maşină, iar măturat, iar mop...şi uite-aşa am dus-o până la pe 8 şi ceva p.m., când m-am apucat de gătit. Pentru tata!

Când am ajuns în pat, Puiul meu dormea dus. Am vrut s-o fac pe viteaza, să mă uit la Mircea Badea, dar somnul m-a doborât şi pe mine.

Azi...marţi, nu a fost 13, dar cât pe-aci să-mi meargă prost. Bine că nu-s superstiţioasă. A început să plouă exact când trebuia să plec de acasă. După ce am reuşit să încui poarta, cu umbrela-ntr-o mână şi poşeta în cealaltă, m-a întors din drum cineva care trebuia să-i lase ceva lui tata. N-am putut să refuz-persoană insistentă!-aşa că am făcut cale-ntoarsă (între timp, mi-am exersat cunoştinţele de înjurături, trecând în revistă toţi sfinţii şi Dumnezeii, ştiuţi sau inventaţi, precum şi originile persoanelor care m-au enervat în ultimul timp).

Când am ajuns acolo unde aveam treabă, uşile sălii erau ferecate cu mult simţ de răspundere. M-am alăturat celor care aşteptau, zgribuliţi şi plouaţi, sub un copac(în holul mic era prea aglomerat şi mirosea a oaie). Am stat aşa vreo 20 de minute, interval în care am luat de la capăt (de data asta, în gând) repertoriul cu înjurături.

Când am intrat, în sfârşit, am avut noroc să găsesc neocupat locul unde stau de obicei. În plus, n-a fost nevoie să stau mai mult de jumătate de oră ca să obţin informaţiile de care aveam nevoie.

În drum spre casă, m-am oprit la supermarket, unde am fost nevoită să trag de mine ca să nu pierd timpul pe la standul cu agende, caiete, pixuri, de unde plec mereu cu tolba plină(azi mi-am luat doar o agendă).

Ajunsă acasă, am constatat că tot nu venise netul, dar aveam speranţe de la administratorul cu care vorbise din nou soţul meu. De la 11, într-adevăr, am avut net. Ne-am repezit fiecare la computerul personal, să ne verificăm mailul, offline-urile, blogurile...

În sfârşit, lucrurile începeau să se aşeze.

Am citit presa, marea majoritate a postărilor de pe blogurile pe care le urmăresc (doar am lipsit trei zile!) şi am răspuns la leapşa Inkăi.

Normal, mi-am scris şi textele. Mmmm...tare-i bine când nu trebuie să bat din poartă-n ca să le trimit!

Mai e puţin din campanie (nu ştiu ce evenimente legate de ea mai sunt pe plan local, dar o să fiu anunţată, aşa că nu-mi bat mintea înainte), încep festivităţile de absolvire ale gimnaziştilor, liceenilor...şi perioada asta plină o să se cam ducă.

O să revin la zilele în care mă voi plânge că nu-s prea multe evenimente şi că nu prea voi avea ce scrie, dar sper să fie ceva mai multă linişte în jurul meu.

Şi să am timp pentru mine.

Niciodată Singură

Eu n-am voie acolo :))
Sursa: aici
Etichete: 0 comentarii | edit post