Niciodată Singură
Am aşteptat aproape toată vara ca instanţa din oraşul meu să-şi reia activitatea în prima zi a lunii septembrie. În urmă cu câteva minute, am aflat că şi magistraţii noştri vor participa la protestul celorlaţi colegi din ţară şi nu vor intra în şedinţă decât pentru cauzele cu arestaţii şi cele care se referă la plasamente ale copiilor. Mai mult, de mâine şi personalul auxiliar va refuza orice activitate cu publicul. De abia aştept să văd cum vor reacţiona, la prima oră, cei care au procese pe rol, pentru că pot să jur că vor fi mulţi cei din localităţile arondate care vor bate drumul până la instanţă!
Asta n-ar fi nimic, dar aflu tot din presa online că protestul din justiţie ar putea boicota alegerile prezidenţiale, pentru că judecătorii vor refuza să facă parte din componenţa birourilor electorale şi să soluţioneze contestaţiile!
Vaaai, ce frumos! Nu-i aşa?
Şi asta nu-i nimic! Aud că şi cadrele didactice se pregătesc să boicoteze începerea noului an de învăţământ şi să-şi ia „celebrul“ concediu fără plată de 10 zile impus de guvernanţii care cred că, astfel, vor scoate un picior al ţării din criză!
Semne „bune“ toamna are!
Niciodată Singură


Nu ştiu dacă aş fi fost bună de spion (înclin să cred că...NU!), dar îmi cam place să aflu singură cât mai multe amănunte despre anumite persoane cu care interferez la un moment dat.

De când cu internetul ăsta, fiecare dintre noi poate avea câte identităţi vrea, are posibilitatea să se manifeste şi să se exprime aşa cum nu are curajul să o facă în viaţa reală.

Cred că v-am mai spus că a fost o vreme în care mi-am creat atâtea id-uri de mess câte idei îmi apăreau în minte pentru ele. Pe unele le-am folosit un timp (foarte scurt), pe altele nu.

Tot aşa, mi-am făcut şi adrese pe diferite site-uri de socializare. Mi-am ales atât identităţi de femeie, cât şi de bărbat. E drept că, în acest din urmă caz n-am prea încercat să dau gata vreo damă, altfel m-aş fi ales cu un glonţ în cap, dar la conversaţii lejere m-am descurcat.

Cu timpul, am aflat că există programe de citit ip-uri şi că după ip-uri poţi să afli de unde e persoana cu care vorbeşti. Apoi, am descoperit şi acele buddy check-uri prin care puteam vedea care dintre cei care-mi populau lista de messenger se dădeau offline, când ei stăteau bine-merci pe invizibil sau chiar îmi dăsuseră permanent offline!

Nu ştiu când am dezvoltat această nevoie (nu e cazul s-o numesc manie, sună a boală) de a şti despre cineva mai multe decât îmi spune el. Chestia asta mi-a făcut şi rău, dar şi foarte mult bine, pentru că am învăţat să nu am încredere în toată lumea cu care discut (mai ales) pe net.

De foarte multe ori, o simplă căutare pe Google îmi furnizează toate datele care mă interesează şi pot să descopăr pe cineva în adevărata lui splendoare. Multe persoane aleg să folosească acelaşi pseudonim pe toate site-urile pe care se loghează (recunosc, şi eu mai fac greşeala asta), dar nu peste tot vorbesc sau se prezintă la fel. S-a întâmplat ca unii bloggeri să-mi placă foarte mult la prima vedere dar, în momentul în care le-am descoperit comentariile pe alte site-uri (repet, folosindu-mă doar de simplu search pe Google!), să mă dezamăgească profund. Pe blog păreau simpatici şi de treabă, dar odată ieşiţi din ograda proprie dovedeau un caracter infect. Din această cauză, rând pe rând le-am scos blogurile din lista site-urilor pe care le urmăresc (listă care nu are un caracter public...încă!).

Şi nu e vorba numai despre bloggeri. Aplic acelaşi crieteriu de selecţie şi pe celelalte site-uri pe care am adrese. Degeaba unii şi-au restricţionat accesul la profil („Această pagină poate fi văzută numai de prieteni. adaugă-l pe... la lista ta”). Dacă au cel puţin un alt profil public, folosindu-se de acelaşi nickname, pe un alt site, pot afla cine e. Sincer, unii o fac degeaba pe misterioşii.  Poate îşi imaginează că aşa îşi fac mai mulţi amici virtuali. Nu e treaba mea să-i judec şi nu la asta am vrut să mă refer!

Aşa-zisa mea curiozitate în această direcţie m-a ajutat să aflu şi cine îmi sunt, în realitate, „prietenii“. Acest  lucru s-a întâmplat recent, când cineva care mi-a fost foarte apropiat a ales să ne răfuim pe un site, ascunzându-se în spatele a două identităţi false (femeie/bărbat). Deşi am ştiut de la bun început cine e şi chiar am lăsat să se înţeleagă acest lucru, persoana nu s-a liniştit până nu a tastat ultimul cuvânt pe care, în viaţa reală, nu ar fi avut niciodată curajul să mi-l arunce în faţă! 

Poate că nu e atât de bine să scormonesc atât de mult în viaţa altora (uneori iau chestia asta ca o consecinţă a meseriei), dar uite că sunt situaţii când curiozitatea te şi ajută.

În plus, mai e şi vorba aia: „Cunoaşte adevărul şi adevărul te va face liber!”. Deci, am o scuză! (M-am scos :)) )

Niciodată Singură
Un cântec superb!

Dida Drăgan - Poveste fără final

Niciodată Singură
În urmă cu câteva săptămâni, când eram în sala de procese a Judecătoriei, s-a aşezat lângă mine o tanti trecută demult de prima tinereţe.
În primul moment, am crezut că numai rochia înflorată este piesa ei de rezistenţă. În secunda a doua, însă, mi-a picat faţa: un tatuaj ca de tractorist îi împodobea antebraţul! Iar pe picioare îi crescuse un mărar...


Niciodată Singură
Avionul lui Putin a nimerit într-un stâlp.
Incidentul a avut loc pe aeroportul din Gdansk (Polonia). Aeronova avea la bord staff-ul premierului rus care urmează să viziteze Polonia cu ocazia împlinirii, pe 1 septembrie, a şapte decenii de la declanşarea Celui de-al Doilea Război Mondial.
Încă nu se ştie ce a provocat accidentul.
Nici dacă pilotul consumase vodcă :))
Sursa: ziua.ro
Niciodată Singură
Nu e Madonna (dacă tot se vorbeşte despre ea în perioada asta), dar e o cântăreaţă pe care o admir, din multe puncte de vedere. 
Aseară am redescoperit-o şi reascultat-o pe eok.ro (se găsesc acolo şi cântecele ei din perioada Blondy). Mi-a plăcut :)


Niciodată Singură



Aseară am asistat la un mini-spectacol în care au evoluat copiii unui centru educaţional coordonat de o asociaţie a romilor din oraş.
Momentul artistic s-a încadrat într-un proiect pe care asociaţia îl derulează în parteneriat cu mai multe instituţii publice. 
Cine a hotărât să-şi lase baltă toate preocupările pentru a asista la spectacol, cu sigurnaţă că a plecat acasă dezamăgit. Asta, pentru că nu s-a precizat (vina organizatorilor) că pregătirea piesei de teatru în care au evoluat micuţii a urmărit realizarea unor obiective (socializare, muncă în echipă, împărţirea responsabilităţilor în grup etc) şi nu  să scoată în evidenţă talentul lor. 
Fie vorba între noi, pentru nivelul la care se află (mulţi dintre ei nu sunt şcolarizaţi şi nu ştiu să citească), copiii romi s-au descurcat foarte bine, n-au avut trac şi au primit cu entuziasm aplauzele din final.
Nu cred că mai trebuie să spun că majoritatea asistenţei era alcătuită din reprezentanţii etniei (părinţi, fraţi, cunoştinţe). Printre spectatori se afla şi ea. Liniştită, cuminte, privindu-i pe toţi de la „înălţimea“ toculeţelor cu care îşi accesorizase ţinuta pe care, cu siguranţă, n-o poartă decât la zile mari. Ca asta de ieri. Când romii din oraş au venit să-şi vadă odraslele pe scenă. Nu ştiu de ce, când am văzut-o, gândul m-a dus la o regină. 
Regina nopţii.  
Niciodată Singură

Românul nu e niciodată mulţumit. Cred că s-a născut cârcotaş. Lup moralist. Permanent în căutarea paiului din ochii celuilalt, niciodată conştient de bârna din ochii săi.
Puteam să jur că show-ul Madonnei în România se va lăsa cu critici şi cu cronici nefavorabile. După tot tam-tam-ul creat în jurul concertului de la Bucureşti, nu se putea să fie altfel.
De când a pus piciorul pe pământ românesc, diva a fost vânată în permanenţă şi, până la ora apariţiei sale pe scenă, ridicată în slăvi de toată presa.
Iar după concert, au apărut mizeriile. Că sunetul a fost nu ştiu cum, că a fost praf, că nu au existat toalete şi aşa mai departe.
Oameni buni, pe ce lume trăiţi? Gândiţi sau (doar) vorbiţi? După mintea aia a voastră, ar fi trebuit ca Madonna în persoană să se asigure că aveţi unde să vă uşuraţi sau că veţi inhala cel mai ozonat aer de pe planetă? Că o veţi auzi la standard hi-fi şi în Ferentari? Nu cumva asta era exclusiv treaba organizatorilor? Nu cumva tot ei şi nu artista, au vândut bilete şi în ziua show-ului, ca să-şi scoată investiţia?
Unii spun că, vezi, Doamne, Madonna nu i-a dat pe spate, că nu a pregătit nimic special pentru ro
mâni şi aşa mai departe. Fraţilor, „Sticky & Sweet“ este doar UN SPECTACOL care, pe ORICE scenă a lumii, respectă un tipar creat anume pentru el! Ce trebuia să prezinte în plus pentru valahi? O manea?
S-a spus că a făcut playback şi că vocea ei de rahat a fost ajutată de tot felul de efecte speciale! Aşa, şi? Când va fi şi una din fufele noastre cu pretenţii de cântăreţe în stare nu să facă ceea ce a făcut Madonna, ci să fie ca Madonna, atunci o să mă alătur şi eu gloatei de nemulţumiţi care au dat o căruţă de bani ca să meargă la concertul ei doar ca să aibe cu ce să se laude după!
Fără să fiu fan al cântăreţei, ieri după-amiază am lăsat orice preocupări casnice şi am urmărit cam tot ce au difuzat televiziunile noastre despre prezenţa ei la Bucureşti. Mi-am dat seama că NIMENI nu poate ajunge la nivelul ei doar pentru că a avut baftă sau pentru că a supt acadeaua. Că numai un profesionist putea să dea importanţă tuturor detaliilor care asigură reuşita unui show (pregătire fizică, probe de sunet, repetiţii etc) şi nu hăhăielii de dragul paparazzi-lor sau a câtorva gură-cască din faţa hotelului. N-aveţi grijă, fata e conştientă că are fani! Că nu cântă doar ca să se afle în treabă! E un produs bine promovat, bine vândut şi nu de ieri, de azi, ci de 27 de ani!
Se grăbesc unii s-o numească babă frigidă, dar câte babe din lumea asta nu şi-ar dori să arate ca ea (cu toţi muşchii ăia dizgraţioşi atât de comentaţi în presă)? Să aibă voinţa şi ambiţia ei? Când cei mai mulţi dintre noi ne dăm bătuţi la primul efort care ne-a sleit de puteri?
Ce-i lipseşte Madonnei, la 51 de ani? NIMIC! Are bani, avere, faimă, copii, are bărbaţii pe care şi-i doreşte! De ce n-ar sta cu dânsa-n sus pe o plajă în Hawaii, s-o doară la cozoroc de restul lumii? Răspuns: PENTRU CĂ MAI POATE! Să fii de aproape trei decenii în topuri şi să te asculte nu numai moşnegii, ci şi cei de 16 ani, e o calitate! Să fii aceeaşi, dar întotdeauna alta, e un merit! Câţi dintre artiştii noştri au atins nivelul ei (în contextul şi condiţiile din România)? Şi atunci, de ce ne trezim vorbind? Doar de dragul de a ne auzi?
Ştiu că mă vor înjura mulţi pentru această postare. Dar îmi asum responsabilitatea cuvintelor mele: Madonna este The Queen Of Pop!
Foto: evz.ro

Later edit (h 6.32 p.m.): Foarte bune articolele lui Cristi Brancu, pe această temă.
Niciodată Singură
În sfârşit, a venit!
Madonna a păşit pe pământ românesc şi mâine va concerta la Bucureşti. Cred că va avea un show interesant (nu degeaba este Regina muzicii pop) şi sper ca, în zilele următoare, să găsesc pe You Tube imagini postate de fanii care vor fi prezenţi la eveniment :)
Nu ştiu dacă mă pot numi fan al artistei doar pentru că îmi plac anumite cântece interpretate de ea. Ştiu doar că, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Michael Jackson (RIP), am crescut cu muzica ei. Nu-i voi comenta acum evoluţia şi cariera. Indiscutabil, Madonna este un produs al show bizz-ului american (şi mondial) bine promovat şi, de ce să nu recunoaştem, încă bine vândut.
Sper să se simtă bine în Land of Choice! :)



Niciodată Singură
Se duse şi „vacanţa“ mea de două zile! A fost bine şi frumos, am dat o raită şi pe la Festivalul Verii de la Oneşti, m-am plimbat şi...m-am odihnit.
Mi-am dat seama că am nevoie de o vacanţă mai lungă (tare mai e bine când n-ai nicio grijă şi nicio responsabilitate!), dar mai e până în decembrie (vă daţi seama cu câtă nerabdare aştept perioada aceea!).
O să scriu şi despre tradiţionala sărbătoare a oraşului de pe Trotuş, dar nu azi. Încă am liber şi vreau să mă mai bucur de odihnă!
O duminică frumoasă tuturor!
Niciodată Singură
După o vară în care am muncit cu drag şi spor, iată că mi-a venit şi mie rândul pentru un relache.
Mi-am luat două zile libere pe care, aşa cum spuneam, le voi petrece în cel mai frumos oraş. Sper să mă simt bine şi să mă distrez aşa cum îmi doresc.
Weekend plăcut tuturor!
Niciodată Singură
Nu că n-aş vrea, dar mi se pare obositor să caut acele bloguri interesante, cu postări cât de cât pe înţelesul meu (sunt cam grea de cap :)) ) şi să parcurg cel puţin jumătate din numărul articolelor, pentru a vedea dacă merită să-mi văd numele pe site-urile acelea!
În plus, ideal ar fi să mă promovez on my own, dar n-am un blog cu care uimesc lumea.
Aşa că, stau cuminte în banca mea. Aşa m-a învăţat mama, când eram mică. Şi nu văd de ce nu i-aş urma sfatul.
Recunosc, vreau să ştiu cine mă vizitează, de aia folosesc feedjit-ul sau trafic ranking-ul, însă ele nu fac mare lucru în sensul ăsta. Mai mult mă amuză.
N-am un blogroll kilometric. Ce e la vedere citesc zilnic. Însă, am şi câteva bloguri pe care le urmăresc anonim (din motive personale). Dar nici ele nu-s foarte multe. Periodic, le triez, pentru că, fie autorii nu postează cu lunile, fie articolele depăşesc limita bunului simţ (îmi plac textele haioase, cu limbaj colorat, dar nu atât de vulgar de-ţi provoacă greaţă).
Când adaug un link, nu-l anunţ pe posesorul blogului. E plăcerea mea să-l citesc. Şi nu postez întotdeauna comentarii. Rareori comentez pe site-uri ale vedetelor (am făcut-o doar la Andreea Raicu, iar la Badea am semnat cu alt nume, fără direcţionare pe blogul meu), deşi unele au trafic mare şi oricine ar putea da un click pentru a ajunge pe blogul meu. Nu văd în asta decât o publicitate mult prea ieftină. Pentru cine are intersul s-o facă, e OK. Nu îl judec.
Nu consider că e cineva obligat să mă treacă în blogroll-ul lui dacă el se regăseşte în lista mea. E suficient să mă viziteze din când, în cazul în care, după ce m-a citit o dată şi i-a(m) plăcut, vrea să vadă ce mai e nou :)
În rest, să fim sănătoşi. E loc de mai bine peste tot!
Niciodată Singură
Niciodată Singură


Unii cred că pot găsi aici soluţii pentru ieşirea din criza...conjugală :))
Niciodată Singură
N-am înţeles niciodată de ce femeile ajunse la o anumită vârstă, care n-au pus mâna la timp pe anumite chestii sunt atât de invidioase pe cele care au făcut-o şi le place.
N-am înţeles de ce îşi ascund frustrările în discursuri de Domnişoare Cucu (sic!) şi de ce nu recunosc deschis că le plouă-n gură după fructul oprit.
N-am înţeles de ce, nici după şi-au văzut (măcar în parte) visul cu ochii încă se mai uită peste gard, căutându-i nod în papură vecinei care nu se mai sinchiseşte că e spionată.
N-am înţeles niciodată de ce se complac în ipostaza de sfinte, când corniţele de drac le-au găurit vizibil fruntea, când numărul feţelor depăşeşte cifra 2 şi tinde spre plus infinit, când gustul răzbunării, ca armă a prostului, le guvernează existenţa.
N-am înţeles niciodată cum pot lovi puternic pe la spate şi ascunse în întuneric şi să se comporte ca şi cum nimic nu s-a petrecut.
N-am înţeles niciodată cum de nu-s în stare să înţeleagă că tot ceea ce li le întâmplă e rezultatul a ceea ce fac sau gândesc şi că răul atrage după sine tot un rău.
N-am înţeles de ce n-au priceput că NU-MI MAI PASĂ.


Acest text nu este un pamflet şi trebuie tratat ca atare!

Niciodată Singură
Cineva a descoperit un blog şi mi-a trimis link-ul unui articol de acolo care m-a făcut să râd cu lacrimi. Pentru că nu-s deloc egoistă, vă invit să citiţi şi voi aici.
Precizare: recomandarea e valabilă celor destupaţi la minte şi cu simţul umorului!!!
Niciodată Singură
Am avut o zi care, din punct de vedere profesional, m-a obosit cum nu s-a mai întâmplat demult. Am stat doar în Primărie, dar am văzut destui oameni cu probleme, aşa că mi-am făcut „plinul“ pentru următoarea perioadă.
Concluzia? N-aş putea să lucrez la Asistenţă Socială. Mi-ar plăcea, dar n-aş rezista psihic. Nu trebuie să fii doar sensibil la suferinţa semenenilor şi să arăţi că eşti solidar cu ei. Obligatoriu, trebuie să fii şi autoritar deoarece sunt mulţi cei care, atunci când miros că e de luat sau de primit de la stat, apelează la tot felul de tertipuri ca să te aburească şi să te facă să zici ca ei.
În general, nu-mi place să prezint cazuri sociale. Astăzi am făcut excepţie de la regulă doar pentru că
nu am găsit altceva mai bun de scris.
Dacă privesc înapoi şi-mi recitesc articolele din acest domeniu, realizez că doar 1% dintre ele şi-au găsit, în timp, rezolvarea. Am adus în atenţia cititorilor situaţia unor oameni măcinaţi de boli, fără bani şi fără case, cărora autorităţile le-au promis marea cu sarea, dar care au primit prea puţin după aceea.
Mă simt vinovată că le fac publică povestea şi că, în afară de faptul că se aleg cu o tristă celebritate în comunitate, nu-i pot ajuta cu nimic. Adevăraţii responsabili ridică din umeri, problemele oamenilor rămân.
În plus, am avut şi necazuri.
Acum câţiva ani am scris despre doi septuagenari cărora le-a ars casa. Ziua erau nomazi, noaptea dormeau între pereţii din chirpici care rămăseseră în picioare. Cu câteva luni înainte de incendiu, fuseseră bătuţi de un consătean, iar în urma mediatizării cazului, Filiala de Cruce Roşie a decis să le doneze haine şi alimente care le-au fost aduse de cineva din redacţie.
După ce am scris despre casa mistuită de foc, o bună bucată de vreme nu am avut linişte din cauza lor. Nu numai că-mi ieşeau în cale tot timpul, dar ajunseseră să mă caute şi acasă. Tot timpul mă întrebau: „Când ne dă ziarul casă?“.
În zadar le-am explicat că nu ziarul trebuie să facă asta ci autorităţile, în măsura în care pot. Că eu doar am scris despre ei, cu speranţa că se vor găsi oameni cu suflet bun şi cu posibilităţi financiare care să-i ajute. Că nu e vina că nu s-a întâmplat aşa.
N-au vrut să mă înţeleagă. Băbuţa, cel puţin, era enervant de insistentă. Într-o zi, a intrat după mine într-un magazin alimentar. M-am prefăcut că n-am remarcat-o şi am încercat să-mi văd de treaba mea, crezând că se va plictisi aşteptându-mă şi va pleca. N-a făcut-o. Până când m-am luat de ea. Am întrebat-o ce tot vrea de la mine. „Când îmi dai casă?“ mi-a ţipat ea, de faţă cu toată lumea. Mai avea puţin şi mă apuca de guler.
A fost unul dintre puţinele momente ale carierei mele în care am uitat de cei şapte ani de acasă şi de bun-simţ, făcând-o pe babă albie de porci. Putea să mă reclame şi la mama şefilor, chiar să mă dea în judecată. Liniştea mea, înainte de toate!
Evident, nu a mai recunoscut în mine fata cuminte şi delicată. Am lăsat-o fără cuvinte şi am plecat. Nu m-a mai hărţuit. Dar nici altă casă nu a mai avut. După vreo doi sau trei ani a murit moşneagul. Nu ştiu de ce, probabil pentru că el nu s-a luat de mine, şi acum simt milă pentru el. La un moment dat, Primăria s-a îndurat de babă şi a lăsat-o să locuiască într-un dispensar veterinar dezafectat dintr-un cartier. Nu după mult timp, a trebuit să fie scoasă de acolo cu forţa, căci încăperea devenise un focar de infecţie din cauza gunoaielor adunate de nebună.
Nu mai ştiu unde stă acum. O văd tot timpul pe o bancă, în centru. Vară sau iarnă, poartă acelaşi palton gros şi o broboadă de lână. Nu ştiu din ce trăieşte. Doar constat că supravieţuieşte. Aş mai întreba-o de sănătate, dar nu vreau să se repete povestea de acum câţiva ani.
Ne ignorăm reciproc.
C'est la vie!
Niciodată Singură
Seară. De fapt, noapte, dacă ne uităm la ceas: puţin înainte de orele 22.
Doar câte un bolid al vreunui stranier sosit în vacanţa de vară mai tulbură liniştea pe stradă. Sau, mai frumos, râsetele domnişoarelor de 15 ani, care au ieşit la o plimbare, în gaşcă.
La început a fost un zumzet. Ca de scuter care se apropie. Dar, în mai puţin de 5 minute, zgomotul a devenit puternic şi greu de suportat. Aveai aveai impresia că un tembel şi-a lăsat tractorul în faţa casei, cu motorul ambalat.
Am ieşit în curte. Recunoscusem zgomotul din primul moment, dar am avut nevoie de certititudini. O echipă de „viteji“, în salopete albe, cu mască pe faţă şi înamaţi cu pompe efectuau o....dezinsecţie! Strada era plină de un fum înecăcios, iar domnişoarele cu poşete sclipicioase, de care pomeneam anterior, încercau să scape ţipând şi cu fuga de norul alb în care intraseră subit.
Se vede treaba că administraţia locală s-a hotărât să scape de ţânţari şi muşte taman acum după ce, o vară întreagă, insectele ne-au atacat în roiuri şi ne-ar fi devorat fără probleme dacă nu ne-am fi înarmat continuu cu tone de Raid, Kiltox şi alte alea!
Foarte frumos din partea edililor! Dar n-am înţeles de ce s-au apucat de treabă tocmai când bietul orăşean, stors de căldura din sauna care se numeşte, încă, apartament, iese la aer? Când parcul, teresale şi puţinele zone de promenadă din urbe sunt pline de tineri? În mod normal, acest gen de acţiuni sunt anunţate din timp, tocmai pentru ca oamenii să evite locurile respective.
Nu cumva nu e vorba despre dezinsecţie? S-a mai întâmplat ca, după chestii din astea, să cadă câinii fără stăpân, în timp de zburătoarele vizate şi-au văzut, bine-merci, de treaba lor! Partea proastă e că, în situaţii din astea, mor şi câinii care au stăpân, pentru că, în lipsa avertismentului de a-i ţine în curte sau în casă, ei sunt scoşi la plimbare!
Numai cine nu e păţit nu ştie asta! Tom, corcitura de pechinez pe care l-am avut cu câţiva ani în urmă, a sfârşit în chinuri, după o agonie de trei zile, în care niciun antidot de la veterniar n-a avut efect, pentru că, după o ... dezinsecţie similară, a muşcat ceva prin parc!
După câteva săptămâni, cineva mi-a spus că nici nu avea cum să scape: fusese o otravă insesizabilă la miros care, odată inhalată sau înghiţită, arde tot tubul digestiv.
Îs curioasă: de azi n-o să mai avem muşte?

Niciodată Singură
Cred că mi-ar plăcea să am un blog care să reflecte realităţile comunităţii din care fac parte. Ştiu că nu voi avea niciodată posibilitatea de a avea ziarul meu, de aceea blogul la care fac referire ar fi cea mai bună modalitate de a-mi împlini visul.
Sigur, asta implică multă muncă, dar şi o responsabilitate imensă, pentru că nu te mai apără nimeni dacă ai greşit scriind după ureche sau fără să-ţi verifici informaţia din cel puţin trei surse independente (regula de bază în jurnalism). Nu spun că aşa fac acum, vă daţi seama că aş fi zburat demult din breaslă! Mă refer doar la faptul că, în lipsa (auto)cenzurii, cele publicate ar avea un alt impact asupra cititorilor decât un articol din ziar.
N-am de gând să fac nimic în această direcţie prea curând. Poate, după alegerile prezidenţiale, într-o perioadă care (sper) va fi ceva mai liniştită din punct de vedere politic. Cred că pot „produce“ mai mult decât articolele postate în acest blog. Cred că pot evolua. Pentru că-mi place să scriu şi vreau s-o fac la modul serios şi constructiv.
Nu sunt singurul ziarist care gândeşte aşa sau care a trecut la fapte.
De aceea, sper ca proiectul meu să nu rămână doar la stadiul de vis.
Niciodată Singură
În această după-amiază am condus pe ultimul drum îngeraşul de copil, răpus de cancer, despre care am scris ieri.
Nu ştiam că Alexandra va fi înmormântată azi. Înţelesesem greşit că murise în Franţa, acolo unde plecase la tratament. Credeam că va fi adusă în ţară în zilele următoare şi speram să folosesc acest timp culegând informaţiile necesare unui articol despre ea.
Din acest motiv, în jurul orelor 14.00, m-am hotărât să-mi pun planul în aplicare şi am ieşit din casă. N-am apucat să ajung în stradă. Am observat un cortegiu funerar şi am vrut să văd cine urma să fie înmormântat. Nu mi-a venit să cred când, pe cruce, am descoperit numele Alexandrei...
Mi-au cam tremurat mâinile pe camera foto, dar am reuşit să surprind acel instantaneu atât de necesar textului pe care urma să-l scriu.
M-am alăturat cortegiului în care se afla şi o amică din primărie cu care am stat până la sfârşit.
În astfel de momente, meseria de reporter mi se pare ingrată. Eşti conştient de faptul că oamenii ăia care au pierdut pe cineva drag ştiu că te afli acolo din interes. Ştii e aproape imposibil să-i convingi că, înainte de a fi reporter, eşti OM şi le simţi durerea, că ea te impresionaeză până la lacrimi.
Am plâns la slujba de înmormântare a Alexandrei. Nu neapărat pentru că am văzut tot timpul doi părinţi dărâmaţi de durere şi de disperare că nu şi-au putut salva copilul, dar suficienţi de puternici să se încurajeze reciproc, astfel încât niciunul să nu cedeze psihic. Ci pentru că povestea Alexandrei este cutremurătoare. Această fetiţă nu a avut copilărie, de la doi ani şi jumătate a luat drumul spitatelor pentru a învinge o boală care i-a măcinat organismul fără să se manifeste decât în ultima fază. A fost supusă unor tratamente extrem de dureroase şi chinuitoare, întâi în ţară, apoi într-o clinică renumită din Franţa.
Pentru a fi tot timpul alături de ea, părinţii au renunţat la serviciu, deşi acolo unde lucrau erau bine plătiţi. Ca să ajungă cu fetiţa în Franţa, ei s-au luptat cu birocraţia din sistemul medical românesc şi s-au zbătut să adune banii necesari tratamentului, estimat iniţial la 165 de mii de euro. Au apelat la tot ce înseamnă media, inclusiv la blogosferă, reuşind să strângă în timp record suma necesară plecării.
Alexandra a răspuns bine la terapiile dureroase, toată lumea credea că se va însănătoşi, dar...
A mers la grădiniţă la doi ani şi patru luni. Educatoarea mi-a povestit că s-a integrat extrem de repede şi că-i plăcea să se joace cu copiii. Bucuria a ţinut doar două luni. Într-o zi, destinul ei s-a schimbat. Ireversibil.
Am condus-o până la cimitir. A fost înmormântată în rochie albă, de mireasă. A plecat dincolo lăsând în urmă o surioară care nu înţelegea ce se întâmplă şi luând cu sine câteva dintre jucăriile care i-au plăcut atât de mult.
În drumul spre casă m-am gândit că, la înmormântarea Alexandrei, nu am fost reporter. Am fost OM.
Restul, nu contează...

Niciodată Singură

Pe un site (local) de ştiri
Niciodată Singură
Nu ştiu când a trecut ziua de azi. Ştiu doar că n-am mai petrecut demult atâta timp la computer. Am bătut recordul la postări, deşi nu mi-am propus acest lucru. Am avut inspiraţie :)
Mă retrag, mulţumită că am avut o zi liniştită şi plină.
Vă doresc o seară minunată!
Niciodată Singură
S-a retras discret, aşa cum, de altfel, a şi trăit.
Prea puţin cunoscut de tineri, Florin Bogardo face parte din Generaţia de aur a muzicii uşoare româneşti, fiind autorul a numeroase melodii de succes din perioada anilor 80. Cea mai cunoscută este, de departe, „Să nu uităm trandafirii“.
Majoritatea compoziţiilor sale au fost interpretate de Stela Enache. Aceasta nu i-a fost numai parteneră de scenă ci şi de viaţă.
A mai compus pentru Mihaela Mihai, Aurelian Andreescu sau Margareta Pâslaru. Deseori, în textele cântecelor sale se regăseau poezii semnate de Eminescu, Blaga sau Virgil Carianopol.
Florin Bogardo a scris şi muzică de film, cea mai cunoscută coloană sonoră fiind cea din seria „Liceenii“ (dar şi din „Declaraţie de dragoste“).
S-a retras din viaţa publică înainte de 1990.
Odihnească-se în pace!



Stela Enache - Extemporal la dirigenţie

Niciodată Singură

Ioan Gyuri Pascu - Ţara arde, babele se piaptănă

Niciodată Singură
Expresia «Un „Da!“ hotărât în faţa Ofiţerului Stării Civile» a devenit un şablon. Chiar enervant. Deja mi se pare că sună a limbaj de lemn.
Cum adică un da hotărât?
În circumstanţele date, da-ul ar putea fi şi nehotărât? Când ajungi în faţa Ofiţerului Stării Civile, actele-s deja făcute şi trebuie doar să mai dai cu subsemnatul ca să le iei, mai vii cu „Mmmm...da“ sau „Aveţi puţintică răbdare, încă nu ştiu ce să răspund“?
Nu-mi amintesc să fi citit sau să fi auzit undeva că „X şi Y au spus un da nehotărât în faţa Ofiţerului Stării Civile“. Sau că X a fost hotărât, Y mai puţin.
De ce nu s-ar renunţa la expresia asta?
Nu e mai simplu aşa: „X şi Y au spus Da în faţa Ofiţerului....“?
Eu cred că da.

Niciodată Singură
Îmi căzu în mână un ziar şi iată ce găsii în el:
Am căutat şi articolul în ediţia electronică a publicaţiei:

...de unde se vede că, pe site, oamenii şi-au făcut treaba. În redacţie, probabil, cel de la corectură e în vacanţă!

Niciodată Singură
De vreo juma' de oră vreau să intru pe blog la Inka (sunt insistentă, nu-i aşa?), dar îmi apare aşa:

Probleme sau iar ni se pregătesc surprize plăcute? :)

Update (h 17.50)

Niciodată Singură
Niciodată Singură
Tot aud că azi, de Sântămaria Mare, e ziua onomastică a tuturor Mariilor, Marinilor şi a tuturor celor cu nume derivate din acestea.
La mulţi ani în stânga şi-n dreapta, petreceri peste tot.
De la bunica mea, fie-i ţărâna uşoară, ştiu că, de fapt, în 15 august, atât ortodocşii, cât şi catolicii, prăznuiesc Adormirea Maicii Domnului, adică ziua în care mama Mântuitorului şi-a dat obştescul sfârşit. Deci, nici vorbă de veselie şi danţevaiet, ci vreme de smerenie şi rugăciune.
Tot de la bunica mea-care a fost o femeie credincioasă până în ultima clipă a vieţii ei pământene-ştiu că Mariile şi Marinii îşi serbează ziua numelui la Sântămaria Mică, adică pe 8 septembrie, când când calendarul marchează Naşterea Maicii Domnului.
...sau la noi adormirea e prilej de bucurie?

Niciodată Singură
Michael Jackson nu a fost îngropat, susţine site-ul tmz.com, care citează surse din interiorul familiei.
Potrivit acestora, megastarul încă s-ar afla la Forest Lawn Hollywood Hills, într-un congelator. Aceleaşi surse au afirmat că mama lui Michael Jackson, Katherine, vizitează des locul de veci provizoriu al acestuia.
Se pare că nici până acum nu s-a hotărât nimic referitor la locul înhumării artistului care a încetat din viaţă pe 25 iunie. Jermaine, fratele megastarului, este singurul care doreşte ca acesta să fie înmormântat la Neverland, în timp ce restul familiei susţine că Michael nu şi-ar fi dorit acest lucru, având în vedere ceea ce s-a întâmplat la fosta reşedinţă a acestuia în timpul cercetărilor pentru acuzaţiile de pedofilie.
Sursa citată mai afirmă că, din cauza atitudinii sale, Jermaine este evitat de clan, care nu l-ar mai ţine la curent cu planurile privind înhumărea cântăreţului.
Niciodată Singură
Pentru că, dacă e (sfârşit de) august, e Festivalul Verii de la Oneşti!
Am găsit programul pe site-ul ziaristei Danei Lungu, ale cărei postări le-am citit mai întâi pe blogger. Azi am văzut că a trecut pe domeniu propriu. Bravo, Dana! Urare ca de la ziarist la ziarist, deşi nu ne cunoaştem personal!
Sper că voi ajunge în oraş vineri după-amiază (mmm...de abia aştept să-l revăd, ştiţi voi de ce!), deci e posibil să prind ceva din recitalurile zilei. Ce-i drept, numele nu-mi spun nimic, de unde trag concluzia că s-ar putea să fie vorba despre artişti locali.
În schimb, sâmbătă e recital Mircea Baniciu şi Vlady Cnejevici, deci merită văzut/ascultat. Ar mai fi trupele Autentic şi Akcent...pentru cine preferă genul (eu nu comentez).
Duminica e rezervată pentru Alexandra Ungureanu & Crush, Bandidos şi Fly Project, dar şi pentru amatorii de folclor, reprezentat de Matilda Pascal-Cojocăriţa şi Trupa Busuiocul (sper să nu greşesc aruncând-o la folclor pe aceasta din urmă pentru că, sincer, n-am auzit de ea). Primii trei îmi plac dă mor (de gustibus...) şi aş vrea să-i văd. Nu ştiu dacă îmi va permite timpul, căci în aceeaşi zi va trebui să revin acasă (serviciul...). We'll see.
Tot de pe site-ul Danei Lungu am înţeles că sărbătoarea oraşului va costa municipalitatea un miliard de lei vechi. Sper să merite. Ştiu că Festivalul Verii nu e la prima ediţie, vreo două am prins şi eu (dacă Puiul meu e de acolo!) şi a fost fain. Oneştenii se distrează nu numai la spectacolele oferite de Primărie, ci şi la un mic, o friptură, o bere şi alte alea.
Iată o mostră de anul trecut.

Ce ziceţi, merită?
Niciodată Singură

O fetiţă de patru ani din oraşul meu a plecat să se joace cu îngerii...
Alexandra a pierdut lupta cu cancerul care a atacat-o perfid, fără niciun simptom, de la vârsta de doi ani.
A fost un copil curajos şi puternic, a suportat tratamente chinuitoare şi costisitoare (ultimele la o clinică specializată din Franţa), sperând ca, într-o zi, să revină, sănătoasă, alături de surioara ei, Andreea şi de copiii de la grădiniţă, pe care i-a părăsit pentru a merge la terapie!
Dumnezeu, însă, a decis că e mai bine s-o ia la El, într-o lume mai bună, unde nu există nici lacrimi, nici durere!
Odihneşte-te în pace, suflet curat!


Niciodată Singură
Univesritatea Spiru Haret a câştigat prima bătălie cu Ministerul Educaţiei. Curtea de Apel Bucureşti a suspendat, ieri, prevederile HG 749/2009 prin care USH i se refuza dreptul de a organiza examen de admitere şi de a fi evaluată de o agenţie europeană de profil, alta decât ARACIS.
Instanţa a obligat ministerul ca, până miercuri, să modifice actul normativ, în sensul introducerii specializărilor acreditate şi a specializărilor autorizate provizoriu. George Ispas, director în departamentul juridic al Ministerului Educaţiei a declarat că decizia Curţii de Apel Bucureşti aduce doar în legalitate universitatea şi că formele neacreditate tot nu vor putea primi studenţi.
Curtea de Apel Bucureşti a mai obligat ministerul la plata sumei de 7.500 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În timp ce conducerea USH cere prim-ministrului Emil Boc demiterea ministrului Ecaterina Andronescu, aceasta a anunţat că va ataca decizia instanţei la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinând că „excepţiile invocate de Guvern şi Minister nu au fost reţinute“. Acestea se refereau la faptul că rectorul Aurelian Bondrea nu este recunoscut de către Ministerul Educaţiei. Consilierul rectorului instituţiei de învătământ superior, Gheorghe Bica, a precizat că hotărârea judecătorească de ieri nu face altceva decât să-i recunoască lui Bondrea caliatatea de rector.

Sper ca instanţa să fi deliberat fără să ţină cont de factorul politic şi de (alte) interese.

Sursa:
ziua.net, ROL.ro
Niciodată Singură
Dacă e să dăm crezare ediţiei de astăzi a tabloidului Click, Oana Roman a renunţat de tot la inhibiţii (în cazul în care le-ar fi avut, cu adevărat, vreodată) pentru a aborda ţinutele sexy!
Publicaţia afirmă că fata cea mică a fostului premier post-decembrist, Petre Roman, a fost maestru de ceremonii la o prezentare de modă care a avut loc joi seară în Capitală, ocazie cu care a apărut într-o rochiţă mini, cu franjuri.
Probabil, pentru banii încasaţi pentru acest job (o mie de parai) în care Oana s-ar fi descurcat de minune, au meritat „efortul“ fătucii de a fi bântuit câteva ore bune într-un mediu în care perfecţiunea 90-60-90 face legea!
Se pare, însă, că Onuţei îi merge din ce în ce mai bine, dacă e să ne luăm tot după ce scrie presa.

Ce răi
e ăştia, dom'le :))

Niciodată Singură


Hănuţa cea nouă îmi aduse noroc!
Astăzi, Iguana mi-a înmânat Blogul de Aur!
Premiul este cu atât mai valoros cu cât nici nu mă aşteptam să fiu nominalizată!
A fi a zecea pe listă nu-i cu ghinion! Acum 20 de ani şi altul a fost, cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă şi n-a ajuns rău! :))
N-am mai luat un premiu (cu coroniţă) din gimnaziu, de aceea vreau să le mulţumesc tuturor celor care, şi după nouă luni, (încă) mă (mai) citesc şi Puiului care mă inspiră!

Am şi eu laureaţii mei:
1. Elvisică
3. Cristina
4. Neamţu
5. Iguana
6. Evergreen
7. Gigel
8. Cippy
9. Inka
10. Oana

Vă felicit pe toţi!

Later edit: Acesta nu este un clasament. Sunt blogurile pe care le citesc zilnic şi care îmi plac!

Niciodată Singură
De azi, blogul meu are un look nou.
Îmi place tare mult cum arată acum! Rezultă că (şi) haina îl face pe blog :)) !
Deşi la primă oră a dimineţii spuneam că nu trăiesc pentru blog, el trăieşte pentru mine, în această după-amiază am făcut o excepţie şi i-am acordat exclusivitate. Timp de câteva ore am căutat împreună un template care să i se potrivească. A fost tare pretenţios, mai mereu a strâmbat din năsuc, nu vroia deloc să scape de albastrul în care a înotat de când s-a născut!
Când a văzut agenda, a fost love at the first sight. Totuşi, înainte de a îmbrăca noua hăinuţă a vrut să o păstrăm şi pe cea veche, aşa că am arhivat-o într-un folder din calculator. Nu credem că vom reveni vreodată la ea, but
never say never....
Ne-am chinuit oleacă până ne-am potrivit accesoriile - am avut şi ajutoare (nu spunem cine, VIP Blogger!) - dar am scos-o la capăt. Ce naiba, doar suntem băieţi mari :)) !
După ce am terminat, bloggărel a insistat să-i promit solemn că nu mai plec dincolo. Îi stă aşa de bine în hăinuţa nouă, încât n-am putut să-l refuz!
Aşadar, de acum înainte tot aici vă aştept! În casa nouă încă nu m-am obişnuit. Aici mă simt cel mai bine!
Vă pupăcesc!
PS: Am scos şi antetul cu motto. Am ajuns la concluzia că e prea cald ca să mai purtăm căciuliţă!
Niciodată Singură
„Nu trăiesc pentru blog, el trăieşte pentru mine!“ (Niciodată Singură) :))
Niciodată Singură

Nu-mi mai plac nunţile.

Mă enervează. Pentru că şi-au pierdut demult din caracterul tradiţional, devenind un fel de afacere din care fiecare cuplu încearcă să scoată un profit cât mai mare.

Nu mai contează atât de mult data, ci restaurantul, invitaţii, garderoba, accesoriile...

Au cam dispărut cadourile. Se mai primesc doar la logodnă sau la cununia civilă. Nu se mai poate fără dar. Evident, indexat după nivelul inflaţiei. Nu te mai duci la o nuntă dacă nu cotizezi cu (cel puţin!) minimul stabilit în comunitate. Dacă să dai mai puţin, mirii or să te ţină minte (înjure) toată viaţa din cauză că le-ai stricat masa.

Efectiv, românul a ajuns să-şi achite consumaţia la o petrecere la care e doar invitat. Înţeleg să plătească, strict, meniul. Restul nu mai e treaba lui.

Am ajuns să facem nuntă doar ca să scoatem un ban grămadă! Jalnic!

Dacă ai primit invitaţie şi n-ai bani, mai bine nu te duci. Dar şi aici e o problemă. Dacă rămâi acasă e cam de porc dacă nu trimiţi plicul, altfel eşti neam prost.

Pentru că e o afacere şi e trebuie să fie profitabilă, nunta nu mai este exclusiv petrecerea mirilor. Este mai mult a naşilor, a socrilor şi a invitaţilor care aduc banul. A celor care de pe urma cărora ştii sigur că te scoţi.

De multe ori, „distracţia” mirilor este slalom printre mese, cu grija ca unuia să nu-i lipsească farfuria, altuia stacana cu vin, ăla să nu rămână nedansat, celălalt ne...(mă rog!). Tot pentru blestematul ăla de dar!

Mă enervează că prima întrebare de după nuntă nu e cum a fost?, ci cât s-a strâns?

Mă enervează că până şi „binecuvântarea popii” costă mai mult decât e normal, pentru că bărbosul în sutană nu-ţi fonfăie slujba aia de oră, fără de care nu eşti creştinat (şi la care, dacă nu adormi, înjuri de toţi sfinţii)!

Mă enervează că, din ce în ce mai des, la o nuntă vin mai mulţi străni decât prieteni ai mirilor pentru că, la rândul lor, naşii nu prea au nimic în comun cu finii, fiind aleşi din interes (din rândul celor cu pile, cunoştinţe, relaţii). Că adevăraţii prieteni sunt marginalizaţi sau chiar descurajaţi să te mai onoreze cu prezenţa pentru că nu pot ţine pasul (portofelul) cu fiţoşii (aduşi de alţii) care, tot timpul, nu vor face altceva decât să-ţi vâneze greşelile, strângăciile pentru ca, după aceea, să te facă de rahat prin oraş.

Mă enervează că, de gura părinţilor care, în sfârşit, îşi văd odraslele la casa lor, trebuie să suporţi la nunta ta, rude de spiţa a zecea, pe care ori nu le cunoşti, ori nu le-ai văzut decât de vreo două ori în viaţă şi de care, cu siguranţă, nici nu vei mai auzi după aia.

Mă enervează că totul a devenit un troc: vii la nunta mea, vin şi eu la a ta. Dacă n-ai venit, nu mă vezi nici tu!


...Acest articol mi-a fost inspirat de „drama“ unei cunoştinţe care, deunăzi, mi se plângea că, în următoarele 2-3 luni, ar trebui să onoreze cu prezenţa vreo două nunţi şi tot atâtea botezuri (la care, dacă nu ştiaţi, tot darul şi nu pruncul e vedeta!). „Nu-mi permit!”, mi-a mărturisit fata. Pentru că toate petrecerile vor fi ale colegilor de muncă, a mai apărut o problemă: garderoba! „Nu mă pot duce în aceeaşi rochie la două petreceri, râde lumea de mine!”, motivează ea.

Amica mea a ajuns să se bucure că fentează cu concediul cel puţin un astfel de eveniment: „Când se însoară X sunt la mare, aşa că mă doare la pălărie!” Însă, nu ştie cum rămâne cu restul. „N-am bani, asta e! Copilul începe şcoala, bărbatu-meu ia salariul mai mic cu 40%, de unde bani pentru dar?”, s-a justificat ea.

Este îngrijorată că se vor uita urât la ea cei care au sperat că vor scoate, cu banii ei, cel puţin ce au investit. Şi că, în viitor, ăia n-or s-o onoreze cu prezenţa la vreun eventual eveniment similar organizat de ea. Oricum, n-am ce să fac!”, a concluzionat fata.

The End.


Niciodată Singură
Niciodată Singură
...pe care am descoperit-o cu ani în urmă. Mi-a plăcut foarte mult!


Niciodată Singură

Cunoscutul producător de televiziune avea 73 de ani şi, potrivit ediţiei online a ziarului Evenimentul zilei, suferea de o afecţiune la colon.

Dispariţia lui Lazarov a fost anunţată în această dimineaţă de fiul său, Roberto care a declarat postului de televiziune Antena 3 că tatăl său a murit din cauza complicaţiilor apărute după o operaţie suferită de acesta.

Supranumit „Mister Zoom“, datorită „stilului său personal de a filma personajele“ (ROL.ro), Valeriu Lazarov s-a născut la Bârlad pe 20 decembrie 1935 şi este cetăţean spaniol din 1972.

A lucrat pentru TVR în perioada 1957-1968, iar primele producţii din Spania datează din 1969. Aici a realizat multe emisiuni de succes, printre care se numără şi programele speciale de Anul Nou ,din perioada 1970-1978.

Din 1979 se mută în Italia, unde încheie un contract cu televiziunea RAI.

Între 1980 şi 1989 a lucrat la Canale 5, televiziunea lui Silvio Berlusconi, unde a fost şi director de producţie.

Între 1989 şi 1994 revine în Spania, pentru a relansa un proiect al lui Berlusconi, Telecinco şi este numit director general al noii televiziuni.

Doi ani mai târziu, pune bazele companiei Prime Time Communications şi semnează un contract cu TVE.

Din 1999 începe să producă atât pentru televiziunile din Spania, cât şi pentru cele din România. Cele mai cunoscute producţii realizate pentru România sunt: „Surprize, surprize“, „Din dragoste“, „Academia Vedetelor“, „Ploaia de stele“, „Sarabanda“.

Emisiunile sale erau realizate prin patru case de producţie: Prime Time World Broadcast (prin care realiza producţii pentru TVR), Sagitarius şi La Dolce Vita (Antena 1), respctiv Dream Production (Romantica şi Kanal D)

Reacţiile colegilor şi colaboratorilor după aflarea veştii că Lazarov a trecut în nefiinţă nu au întârziat.

Într-un comunicat de presă, Televiziunea Naţională îl numeşte pe Lazarov „un nume respectat în audiovizualul românesc, un om al detaliului şi al lucrului bine făcut“: „Este poate cel mai important promotor al modernizării show-ului de televiziune de după 1989. Valeriu Lazarov lasă un gol imens în sfera divertismentului de televiziune din România şi nu numai. Familia TVR este în doliu pentru că a plecat dintre noi un profesionist de televiziune care a însemnat mult pentru Televiziunea Publică“, precizează în comunicat Alexandru Sassu, Preşedintele-Director General al SRTV.

Andreea Marin-Bănică, prezentatoarea emisiunii „Surprize, surprize“, a declarat pentru Realitatea TV că Valeriu Lazarov „a fost ca un tată pentru ea“: „A fost omul care m-a crescut, care m-a văzut de când eram copil şi a văzut în mine ceea ce sunt astăzi“, a spus aceasta.

Mircea Radu („Din dragoste“), se consideră norocos că l-a întâlnit şi a lucrat cu Lazarov: „Era un profesionist complet“, a declarat acesta postului Antena 3.

Un interviu cu regretatul producător TV, acordat în 2007 cotidianului Evenimentul Zilei, găsiţi aici.

Articol postat şi pe niciodatasingura.wordpress.com

Foto: stirileprotv.ro


Niciodată Singură

Răspunsul meu pentru Persoana care mi se adresează doar prin mesajele postate pe status, la mess

Se spune că patrupedul numit „câine” este, din cele mai vechi timpuri, cel mai bun prieten al omului. Îţi rămâne fidel şi nu te părăseşte nici după ce l-ai flămânzit sau l-ai biciuit.

Câinele nu moare doar de alergătură. Moare de bătrâneţe, din cauza vreunei boli, călcat de maşină, otrăvit…

Între câine şi javră nu se pune întotdeauna semnul egalităţii.

Câinele nu e întotdeauna rău. De cele mai multe ori, el muşcă pentru a-l pedepsi pe cel care i-a făcut rău sau pentru a se apăra.

Un câine e prost în măsura în care nu are norocul de a fi educat (dresat) de un stăpân cu mintea luminată. Însă, rămâne câine, cu caracteristice expuse mai sus.

Noţiunea de „prost” a fost, este şi va rămâne discutabilă. Prost nu înseamnă să fii neapărat incult, idiot, tâmpit. Există şi o specie aparte, prost de bun, în care intră, din păcate, mulţi dintre oamenii de pe planeta asta. Tu nu te numeri printre ei! Dacă eşti convinsă că a fi câine automat înseamnă a fi şi prost, mai mult, dacă eşti sigură că tu eşti deşteapta şi eu sunt proasta, am două lucruri să-ţi transmit:

1. Câinii se numără printre animalele mele favorite. Pentru ceea ce reprezintă şi pentru caracterul lor, până la un punct, comparaţia cu ei mă onorează;

2. „Oamenii proşti există ca să îi facă pe cei deştepţi să se simtă bine”. Recunosc, a spus-o altcineva înaintea mea. Nu mai reţin cine, dar sigur ştii tu. Doar eşti tobă de carte!!!

Articolul poate fi găsit şi aici

Niciodată Singură

...dacă puteţi!

Povestea lui Alex: varianta 1 şi varianta 2.

Ce face răutatea din om (?) !

PS: Cred că aţi înţeles că e vorba de site-uri diferite. Originalul şi clona (jalnică!)

Niciodată Singură

...cred că a fost cea din 2003.

Mă refer la o perioadă bună din viaţa mea, care debutase cu un an înainte, odată cu angajarea la ziar.

Îmi amintesc cu plăcere de acele vremuri.Mi se par atât de îndepărtate, încât uneori mă întreb dacă nu cumva au existat doar în imaginaţia mea :)

Dar nu e aşa.

Nu mai aveam 20 de ani, dar nici nu candidam la „statutul“ de băbăciune. 31 de ani era o vârstă la care încă mai visam (nu la cai verzi pe pereţi) şi mă bucuram din plin de viaţă (atât când îmi permiteau condiţiile din orăşelul meu).

Cred că în vara lui 2003 am atins apogeul distracţiilor. Nu am avut nici măcar o zi de concediu (nu l-am cerut, însă nici şefii nu s-au grăbit să mi-l bage forţat pe gât), dar sunt convinsă că nu m-aş fi simţit la fel de bine dacă aş fi plecat la mare sau la munte. Veţi spune că „vorbesc, nu gândesc”, însă eu ştiu că niciuna din verile care au urmat celei din 2003 nu a mai fost la fel.

Nu-mi aduc aminte cum a început totul. Într-o seară, ne-am pomenit cu toţii (eram patru inşi) la un suc, o bere, o alună...adică fiecare la ce-a poftit. Ne-am simţit atât de bine, încât am hotărât să revenim şi în seara următoare...„ţinând-o tot aşa” (că tot e la modă sintagma) toată vara.

Să nu vă imaginaţi că locul în care ne adunam era unul de 5 stele! Era o terasă improvizată (două mese mari şi late) în faţa unui magazin mixt al cărui singur avantaj era ieşirea în bulevardul despre care v-am zis odată că e una din „mândriile” urbei! O terasă în toată regula (cu discotecă, bar şi toate cele) se afla cam la 10-20 de metri distanţă. Dar nouă ne picase cu tronc „bombiţa” aia, unde am reuşit „performanţa” de a fi singurii clienţi fideli. Şi nu unii de ici, de colea, ci dintre aceia care făceau consumaţie serioasă! Cu siguranţă că patroana (o damă bine la aproape 60 de ani pe care încă nu-i împlinise la vremea respectivă, membru marcant al unui partid cu greutate şi consilier local) a ieşit pe plus la sfârşitul sezonului, pe lângă faptul că, la un moment dat, s-a integrat şi ea în „gaşcă”.

Eram un grup „pestriţ”: o avocată, o bibliotecară, un funcţionar public şi un ziarist (moi). Cred că liantul a fost bibliotecara. O cunoscusem cu câţiva ani înainte, când m-am dus să împrumut nişte cărţi, dar am purtat prima discuţie personală cu ea după ce am ajuns la ziar. Era prietenă cu corespondentul local de la ziarul concurent, o fată care de abia îşi dăduse Bacalaureatul. Într-o zi, aceasta m-a luat cu ea la bibliotecă.

Recunosc, am acceptat din două motive: 1. nu mă lăudam cu prea mulţi prieteni şi 2. intenţionam să scriu ceva şi despre bibliotecă, iar acela era un bun prilej să atac „sursa”.

Treptat, am devenit prietenă nu numai cu ziarista, ci şi cu „sursa”. Din acest motiv, ajunsesem să merg la bibliotecă în fiecare zi, dar nu să citesc (deşi în perioada aceea mai plecam acasă şi cu câte o carte pentru care îmi găseam timp să citesc, nu ca acum...), ci ca să mă întâlnesc cu „trupa”. Ţin minte că era iarnă şi îngrozitor de frig în încăpere. Ne strângeam în jurul unei aeroterme care nu reuşea niciodată să ne încălzească (ziarista de 19 ani o încăleca, la propriu, în zilele greoase) şi râdeam tot timpul. Nici mâncare nu ne trebuia, ne ajungeau biscuiţii, napolitanele, eugeniile sau ce ne mai luam când aveam posibilitatea sp facem chetă (de multe ori, bibliotecara cumpăra totul înainte, ştia că vin nebunii şi „semnează condica”). Ne vânam vorbele de duh, „perlele” şi greşelile de exprimare pe care le treceam, conştiincios, cu propriile mânuţe, la „catastif”. Ne făceam tot felul de farse, angrenam în „jocurile” noastre şi directoarea Casei de Cultură care mă mir că nu s-a supărat pe noi după câte i-am făcut!

Primăvara i-a dus departe de noi pe unii (care au părăsit locul odată cu angajarea), dar i-a păstrat sau i-a adus alături de noi pe alţii. În categoria „veteranilor“ eram eu, funcţionarul public şi bibliotecara. La nou-veniţi s-a încadrat avocata. De fapt, ea mai venea pe la bibliotecă, dar după cărţi şi nu întârzia decât preţ de o discuţie cu bibliotecara. Eu o cunoşteam din copilărie, dar fiind mai mică decât mine şi netrăind într-un mediu comun, drumurile noastre nu s-au întâlnit prea des până atunci.

Şi uite-aşa s-a format grupul care a ţinut fruntea...„terasei” toată vara lui 2003.

Aici ne-am trăit iubirile mai mult sau mai puţin platonice(nu între noi, să fie clar!), aici s-au înfiripat şi consumat idile(idem), aici s-a râs şi s-a plâns, aici s-au mâncat conserve cu pâine pe hârtie de ziar, aici s-a cântat şi s-a dansat până târziu, în noapte....

Ne simţeam bine unii cu alţii, eram uniţi şi orice absenţă influenţa negativ atmosfera din grup (de aceea ne străduiam să lipsit cât mai rar de la „program”). Credeam că nimic nu ne poate despărţi, dar....n-a fost chiar aşa.

Nu ne-am dat seama că am provocat invidie în rândul unora care ne priveau „din afară”. I-am primit în mijlocul nostru (unii dintre noi cu reţinere, alţii cu toată inima) fără să realizăm că interesul lor n-a fost să fie ca noi, ci să ne dezbine.

În pragul iernii, grupul şi „terasa” erau deja amintire.

Avocata, care se căsătorise încă din luna august, a plecat după soţul ei, la Bârlad.

Funcţionarul public a promovat în funcţie, a devenit VIP şi (oficial) n-a mai avut timp pentru distracţie (neoficial, motivele erau legate de neînţelegerile dintre patroana „terasei” şi şeful lui direct, care-i ceruse să nu mai frecventeze locul).

Am rămas foarte apropiate doar eu şi bibliotecara. Prietenia noastră a ţinut până de curând, când am înţeles că nu ne mai leagă nimic.

Mergem pe drumuri diferite, avem idealuri diferite, avem bucuriile, avem eşecurile noastre.

Dar avem în comun amintirile verii 2003.

Cea mai frumoasă vară.