Niciodată Singură
În această după-amiază am condus pe ultimul drum îngeraşul de copil, răpus de cancer, despre care am scris ieri.
Nu ştiam că Alexandra va fi înmormântată azi. Înţelesesem greşit că murise în Franţa, acolo unde plecase la tratament. Credeam că va fi adusă în ţară în zilele următoare şi speram să folosesc acest timp culegând informaţiile necesare unui articol despre ea.
Din acest motiv, în jurul orelor 14.00, m-am hotărât să-mi pun planul în aplicare şi am ieşit din casă. N-am apucat să ajung în stradă. Am observat un cortegiu funerar şi am vrut să văd cine urma să fie înmormântat. Nu mi-a venit să cred când, pe cruce, am descoperit numele Alexandrei...
Mi-au cam tremurat mâinile pe camera foto, dar am reuşit să surprind acel instantaneu atât de necesar textului pe care urma să-l scriu.
M-am alăturat cortegiului în care se afla şi o amică din primărie cu care am stat până la sfârşit.
În astfel de momente, meseria de reporter mi se pare ingrată. Eşti conştient de faptul că oamenii ăia care au pierdut pe cineva drag ştiu că te afli acolo din interes. Ştii e aproape imposibil să-i convingi că, înainte de a fi reporter, eşti OM şi le simţi durerea, că ea te impresionaeză până la lacrimi.
Am plâns la slujba de înmormântare a Alexandrei. Nu neapărat pentru că am văzut tot timpul doi părinţi dărâmaţi de durere şi de disperare că nu şi-au putut salva copilul, dar suficienţi de puternici să se încurajeze reciproc, astfel încât niciunul să nu cedeze psihic. Ci pentru că povestea Alexandrei este cutremurătoare. Această fetiţă nu a avut copilărie, de la doi ani şi jumătate a luat drumul spitatelor pentru a învinge o boală care i-a măcinat organismul fără să se manifeste decât în ultima fază. A fost supusă unor tratamente extrem de dureroase şi chinuitoare, întâi în ţară, apoi într-o clinică renumită din Franţa.
Pentru a fi tot timpul alături de ea, părinţii au renunţat la serviciu, deşi acolo unde lucrau erau bine plătiţi. Ca să ajungă cu fetiţa în Franţa, ei s-au luptat cu birocraţia din sistemul medical românesc şi s-au zbătut să adune banii necesari tratamentului, estimat iniţial la 165 de mii de euro. Au apelat la tot ce înseamnă media, inclusiv la blogosferă, reuşind să strângă în timp record suma necesară plecării.
Alexandra a răspuns bine la terapiile dureroase, toată lumea credea că se va însănătoşi, dar...
A mers la grădiniţă la doi ani şi patru luni. Educatoarea mi-a povestit că s-a integrat extrem de repede şi că-i plăcea să se joace cu copiii. Bucuria a ţinut doar două luni. Într-o zi, destinul ei s-a schimbat. Ireversibil.
Am condus-o până la cimitir. A fost înmormântată în rochie albă, de mireasă. A plecat dincolo lăsând în urmă o surioară care nu înţelegea ce se întâmplă şi luând cu sine câteva dintre jucăriile care i-au plăcut atât de mult.
În drumul spre casă m-am gândit că, la înmormântarea Alexandrei, nu am fost reporter. Am fost OM.
Restul, nu contează...

Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu