Niciodată Singură


Postarea de azi mi-a fost inspirată de motto-ul pe care l-am ales când am mi-am creat blogul: „Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia asa cum eşti, ci cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine”.

El mi-a revenit în minte zilele trecute, după ce am vizionat, la home cinema-ul personal, imagini primte de la prietena mea din anii de liceu: Luminiţa. Erau poze de familie şi un filmuleţ cu botezul băiatului cel mic (născut în urmă cu trei ani) şi cu vila pe care şi-a construit-o pe o insulă, în Grecia.

Ne-am cunoscut la grădiniţă, unde am fost în aceeaşi grupă timp de 3 ani. Am fi putut fi colege şi în şcoala primară, dacă n-aş fi ales, la un moment dat, să plec la clasa unde urma să fie învăţător tăticul meu :)

În anii de gimnaziu, eu am învăţat la A, iar ea la B. În acea perioadă, n-am schimbat NICIODATĂ nici măcar două vorbe, deşi nimic nu ne oprea, că doar ne cunoşteam!

N-am vorbit nici în ziua în care ne-am revăzut în curtea liceului, înainte de a susţine examenul de admitere. Am făcut-o, însă, trei luni mai târziu, la deschiderea noului an şcolar. Eram, din nou, colege!

Pe atunci, prietena mea era Lili, o fată cu care mă începusem să mă înţeleg bine în ultimii doi ani de gimnaziu. Relaţia noastră începuse să scârţâie spre sfârşitul clasei a VIII-a din cauza...băieţilor. Vechea poveste: ori ne plăceau aceiaşi masculi (evident, niciuna nu recunştea asta!), ori una avea mai mult succes decât cealaltă! De aceea, n-a prea fost o surpriză când, imediat după ce am intrat amândouă la liceu, fata s-a reorientat rapid către altă colegă cu spera să fie prietenă.

Întâmplător sau nu, acea nouă colegă era Luminiţa.

Nu era greu să înţeleg această alegere. Luminiţa era ceea ce numim „o fată de treabă”, sufletistă şi de gaşcă. În plus, avea prieten, lucru care o diferenţia de noi, fătucile care încă îl mai aşteptam pe Făt-Frumos-ul din poveste, călare pe calul alb :)

După câteva săptămâni începuse să-mi placă să stau în preajma ei. Era veselă, râdea molipsitor şi comunica foarte uşor cu toată lumea. Apoi, am descoperit că-i place muzica şi că dansează excelent. Că iubeşte filmele şi cărţile.

În fiecare zi aflam lucruri noi, care se dovedeau a fi în totală contradicţie cu părerile proaste pe care le aveau unii (inclusiv familia mea) despre ea. Motivul? Mă-sa e o curvă! Şi ce se poate alege dintr-o curvă, decât o altă curvă? Sigur, acum fata e mică, dar în timp o să-şi arate „originile nesănătoase”!

N-am fost un copil, nici măcar un adolescent răzvrătit (am avut mici „pusee” pe la 16 ani, vârsta mea „critică”), dar atunci, în mintea şi în sufletul meu, am refuzat să cred ce-mi spuneau apropiaţii, şi chiar am hotărât s-o cunosc mai bine pe Luminiţa. Simţeam că e deosebită, iar timpul mi-a dovedit că am avut dreptate.

Am devenit prietene bune la începutul clasei a X-a (a durat ceva!). Lili (cealaltă „pretendentă” la prietenia ei) m-a acuzat atunci că nu mi-am jucat corect cartea. Nu infirm, dar nici nu confirm. Spun doar că am făcut ceea ce am considerat că e bine atât pentru mine, cât şi pentru Luminiţa :)

Îmi voi aminti cu plăcere şi cu bucurie de acei ani, pentru că am avut ocazia să am alături o persoană care, cel puţin până acum, s-a dovedit a fi cea mai bună prietenă a mea din toate timpurile.

Intrând în intimitatea ei, am aflat şi amănunte legate de mult hulita situaţie familială. Luminiţa nu a avut nici o copilărie, nici o adolescenţă fericită. Părinţii s-au despărţit când ea şi fratele ei (mai în vârstă cu doi ani) erau încă mici. Luminiţa nu mi-a mărturisit niciodată motivul divoţului, ceea ce m-a îndreptăţit să cred că gura lumii grăise un pic de adevăr: mama sa comisese un adulter şi tatăl ei n-a putut trece peste el.

După despărţire, copiii au rămas la mamă, care i-a dus în casa părinţilor ei. Luminiţa şi fratele ei au fost crescuţi mai mult de bunici, pentru că femeia care le-a dat viaţă s-a mutat cu bărbatul cu care a trăit în concubinaj ani buni după aceea.

Din nefericire, 99% din proasta reputaţie a mamei Luminiţei a avut drept cauză tocmai această relaţie. Fără să precizeze niciodată adevăratul motiv care l-a determinat să-şi părăsească familia (la care, apropos, omul nu s-a mai întors până la moarte), fosta soţie şi fiicele au reuşit să-i convingă oamenii de bună credinţă (a se citi slabi de înger) că mama Luminiţei a fost aceea care „le-a stricat casa”. De aici şi până la obiceiul de a inventa partidele se sex pe care femeia le-ar fi consumat în garsoniera concubinului în timp de acesta era plecat în delegaţii nu a mai fost decât un pas, pe care „abandonatele” l-au făcut rapid, fără remuşcări.

Ca persoană care a fost ani de zile alături de Luminiţa pot afirma, cu toată răspunderea, că mama ei nu a fost o mamă de duminică şi nu şi-a abandonat niciodată copiii, chiar dacă cei care au fost zi de zi cu ei au fost bunicii. Erau nişte oameni simpli, dar extraordinari. Se bucurau când casa era plină de colegii nepoatei, iar pe mine mă iubeau foarte mult.

Odată cu trecerea timpului, Luminiţa a început să simtă răutatea oamenilor şi povara vorbelor urâte spuse la adresa mamei. Cred că bunicii îi spuneau ce se întâmplă afară. Se vedea că e afectată şi că suferă. N-a vorbit niciodată despre asta şi nici nu şi-a schimbat felul de a fi. Ca elevă, deşi n-a strălucit, s-a menţinut întotdeauna în plutonul celor cu rezultate bune, iar Bacalaureatul l-a luat cu notă mare.

După absolvire, a avut o tentativă de a se înscrie la o postliceală cu profil economic. Posibilităţile materiale reduse nu i-au permis să încerce şi a doua oară. S-a angajat ca muncitor necalificat într-o fabrică de confecţii de unde, zilnic, venea plângând.

A renunţat după doi ani de chin şi s-a măritat, departe de casă, cu un ardelean pe care-l cunoscuse la începutul clasei a XII-a. Omul, soldat pe vremea aceea, venise la culesul viei, împreună cu colegii săi de la o unitate militară din Prahova. Nimeni n-a crezut că relaţia lor va dura, mai ales din cauza distanţei. Dar ei au contrazis pe toată lumea şi, în primăvara lui 1992, au făcut nuntă mare! Un an mai târziu, s-a născut primul ei copil, iar în 1996 a părăsit România, împreună cu soţul şi băiatul. A plecat în Grecia, acolo unde muncea de câtva timp soacra ei.

Ani la rând nu am ştiut nimic despre ea, pentru că nu am reuşit să ţinem legătura. Sporadic, aflam câte ceva prin alţii care, anterior, se întâlniseră cu mama ei.

Până în 2007 când, navigând pe Netlog (un site cunoscut la noi), am dat peste pagina de profil a fratelui Luminiţei. Pentru ca surpriza să fie totală, în lista lui de prieteni, l-am descoperit pe soţul ei! I-am scris, i-am lăsat un număr de telefon, dar în următoarea perioadă nu s-a întâplat nimic.

Dar s-a întâmplat câteva luni mai târziu. De Crăciun. Când m-a sunat ea.

Atunci am aflat că, în 2006, îl născuse pe cel de-al doilea băiat, pe Alexandru (Alexandros, ca grec!) şi că tocmai inauguraseră casa pe care şi-au construit-o pe insula unde au ales să-şi petreacă tot restul vieţii.

Apoi, iarăşi o tăcere lungă...până în ajunul sărbătorilor de Paşte din acest an, când, tot ea, m-a sunat din nou. Mi-a spus că nu are timp de net, că lucrează numai în tura de noapte într-un fast food gen Mac Donalds pentru ca ziua să stea cu băiatul cel mic. Că soţul este acum operator la o televiziune locală şi că se văd numai seara, când el vine de la muncă, iar ea e pe picior de plecare. Că n-a mai fost în ţară de 13 ani şi nici nu va mai veni fără vreun motiv serios. Că vrea muzică veche, cu Monica Anghel şi Cotabiţă, preferaţii ei de odinioară şi...poze de la cununia mea!

În Vinerea Mare i-am trimis un CD cu toate astea.

La mijlocul săptămânii trecute, a venit DVD-ul despre care pomeneam în rândurile de la început. Mi l-a trimis prin mama ei şi...băiatul cel mare, pe care l-am văzut ultima oară când avea 3 ani şi urma să părăsescă ţara.

Am ştiut că este el, deşi acum e mai mult bărbat decât copil şi e mai înalt decât bunica. Avea zâmbetul şi privirea Luminiţei. Nimic din aerele adolescenţilor cu fiţe de azi.

Urmărind imaginile de pe DVD-ul primit, am înţeles că Luminiţa a reuşit.

Şi-a depăşit condiţia socială şi complexele, pentru a le oferi copiilor ceea ce ea n-a avut cât a trăit în România: siguranţa zilei de mâine şi, mai ales, RESPECTUL CELOR DIN JUR!

Acolo, nimeni nu i-a spus Mă-ta e o curvă, nimeni n-a văzut în ea ceea ce nu era şi nici nu avea cum să devină. A pornit de jos, a spălat podele şi rufe la cei bogaţi, în timp ce soţul era un simplu lucrător la benzinărie. 10 ani a pus ban pe ban ca să-şi cumpere terenul pe care şi-a ridicat apoi vila pe care n-ar fi avut-o niciodată cu salariul mizer din România.

Fiinţa noastră e la discreţia celorlalţi, nu apari tu în ochii unuia asa cum eşti, ci cum au reuşit alţii să sugereze o imagine despre tine”... Pentru Luminiţa, acest lucru a fost valabil doar în anii în care a trăit aici, în oraşul de unde a plecat atunci când s-a căsătorit cu ardeleanul ei, în ţara pe care a lăsat-o pentru că nu-i putea oferi nimic din ceea ce-şi dorea.

Sunt sigură că, dincolo, e altfel.

Acolo, Luminiţa şi-a creat singură, pas cu pas, imaginea despre sine. Atât de bine încât acum, în oraşul natal, nimeni nu mai are cum să i-o distrugă. Pentru că niciunul dintre cei care, odinioară, au pus-o la zid pentru o vină inexistentă, nu se poate lăuda cu realizările ei.

De aceea, azi, mă bucur pentru ea. Şi o admir.

PS: ...motto-ul blogului nu-l schimb. N-am motiv. Încă!

Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu