Niciodată Singură
S-a întâmplat şi asta: azi am scris, pentru prima dată, de când lucrez la gazetă, despre o crimă. Mai mult: o crimă pasională! O femeie a sfârşit înjunghiată în inimă de soţul gelos.
Ea era oligofrenă cu acte în regulă, el „bătea“ spre 70 de ani. Încă nu se ştie cum s-a ajuns la omor. Cu o jumătate de oră înainte de tragedie, cei doi se plimbau, (aparent) liniştiţi pe trotuarul din faţa blocului în care femeia şi-a găsit sfârşitul. Cineva spunea că bătrânul o admira, mângâindu-i, în văzul lumii, fundul: „Ce bine arăţi...!“. După ce au dispărut în apartament, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Niciun ţipăt. Niciun zgomot. Imediat după prânz, oamenii s-au pomenit cu maşinile Poliţiei pe strada lor. De abia atunci au aflat ce se petrecuse în locuinţa de la parter.
Mai multe lovituri de cuţit. Una, drept în inimă. Tânăra, care tocmai împlinise 41 de ani, în această vară, n-a mai avut nicio şansă. A lăsat în urmă o fetiţă de 2 ani şi 5 luni, crescută de mătuşă, din cauza bolii psihice a mamei. Cu 4 zile înainte de a fi ucisă, aceasta a înaintat autorităţilor cererea de recuperare a copilului. N-a mai apucat să-l vadă lângă ea.
O cunoşteam, dar n-am realizat cine e nici când i-am văzut poza din buletin. A trebuit să-mi reamintească altcineva povestea ei. Era (oarecum) frumoasă, dar avea minţile rătăcite. Cu ani în urmă, o vedeam bântuind străzile, cu ochii pierduţi în alte zări.
Nu ştiam că s-a căsătorit cu comerciantul de turcisme şi chinezării din piaţă. Şi pe el îl cunosc, este tatăl unei foste colege din şcoala generală. Culmea ironiei, crima s-a petrecut chiar în apartamentul ei, pe care fata i-l lăsase în grijă, cât timp era plecată la muncă, în Italia. Mă întreb dacă, la întoarcere, va mai locui în el...

Niciodată Singură

Până ieri, eram convinsă că e o vedetă cu fiţe. Aşa credeam eu, deşi nu am vorbit niciodată cu el şi nici cu alţii care l-au cunoscut. Dar mi-era drag ca Vermorel, în Divertis. Şi travestit, în roluri de băbuţe.
Ieri după-amiază, a venit la mine să-mi ceară...un foc. „Îmi pare rău, nu fumez...“, a fost răspunsul meu şi am dat să continui conversaţia pe care o purtam cu o amică. „E Buzdugan...“, mă atenţionează ea. M-am fâstâcit atât de tare, încât nu mai puteam butona aparatul foto. Dar mă bucuram ca un copil că el, Buzdugan-VIP-ul, e la mai puţin de doi metri în faţa mea: „Ce bine îmi pare, ce bine îmi pareeee!“, m-am auzit eu spunând.
Cred că l-a amuzat reacţia mea, că mi-a stat frumos la două poze. Probabil, ar fi stat şi la mai multe, dacă îi spuneam.
Pe scenă, a fost deliciul publicului. Popular, fără fiţe.
Respect, Daniel!
Niciodată Singură

...şi nu e iarnă, încă :)
Niciodată Singură

...după o dimineaţă de zbenguială prin curte. În rolurile principale: Tarzan-Săgeată şi Rocco :)
Niciodată Singură
Acu' vreo două ore, îmi sună telefonul. Fixul. La care eu vorbesc din an în Paşte (am tot felul de minute incluse în abonamentul de mobil). N-am dat importanţă (sigur, nu-i pentru mine). Precizare: eram în bucătărie. Vine tata: „Vezi că-i madam...“ (îmi spune el mai mult prin semne). Zic: „Da, cum să nu...“ şi arborez un zâmbet de îngeraş (deşi în mintea mea îmi dădusem deja ochii peste cap şi invocasem vreo trei sfinţi).
Iau receptorul şi mă fac auzită în urechile lu' madam...
„Bună seara, domnişoara...“ (deşi-s doamna... de aproape un an, dar ce mai contează!).
„Bună seara!“, răspund eu.
„Am sunat ca să vă spun că mâine avem o activitate, la şcoală, şi am dori să veniţi şi dumneavoastră“, continuă madam (director adjunct). „La orele 12, la sala...“
„Da, mulţumesc pentru invitaţie...“ mă aud spunând.
„Şi noi vă mulţumim (deşi, încă, nu aveau pentru ce)“, mai zice madam.
Şi, înainte de a încheia conversaţia, precizează: „Ştiţi, e ... ziua limbilor!“
Am rămas mască. Ziua cui?!
De jenă, n-am cerut lămuriri: lasă, dau un search pe Google mai târziu!
N-a mai fost cazul. Între timp, m-a sunat draga de var' mea (deşi ea zice că nu suntem rude şi eu o contrazic mereu). Întâi, mă anunţă că e iar consilier educativ la şcoală (yupiiiii!!!!), apoi începe şi ea: „Ştii, mâine avem o activitate la şcoală...“. Deja-vu... Nu spun nimic, o las să continue: „E Ziua Limbilor Moderne, fată!“, mă lămureşte ea.

Şi eu, care mă gândeam deja la prostii! :))
Niciodată Singură
Da, sunt (şi eu, o) frustrată.
De unde vin, de fapt, frustrările? De la nişte chestii care ne lipsesc. Şi cred că-mi lipsesc multe. Nu mă refer, neapărat, la lucruri materiale. Şi nici la minte (Doamne fereşte!).
Mi-ar plăcea să fiu deşteaptă, dar ştiu că nu sunt. Nu cred că-s proastă (ar fi culmea!), dar nu mă consider, nu mă simt şi nu mă văd deşteaptă. De ce? Pentru că, vrând-nevrând, mă compar şi mă raportez la alţii. Chiar şi aici, în blogosferă, descopăr, aproape zilnic, oameni care scriu atât de bine (şi nu-s ziarişti cum, pare-se, aş fi eu), încât îmi vine să-mi bag capul în nisip, ca struţul, de ruşine, că nu-s măcar la nivelul lor. Poate greşesc, poate nu. Dar simt o frustrare.
Mi-ar plăcea să fiu frumoasă, dar ştiu sigur că nu-s. Cred că-s doar simpatică. Nostimă. Câteodată. Dar nu-i deajuns. Nu mă încadrez în şablonul 90-60-90 (asta s-a întâmplat în vremuri demult apuse) şi nu-s sexy, cum se poartă. Am şi nişte kile în plus, multe acumulate mai ales după ce m-am măritat (cică n-aş mai putea de bine!), pe care nu reuşesc să le dau jos, oricâte eforturi aş face. Ştiu că n-am o condiţie fizică de invidiat, că trebuie să fac mai mult mişcare, dar nu-s adepta sportului, în general. Deci, iar mă simt frustrată.
Mi-ar plăcea să am un salariu mai mare, să fiu mult mai motivată când mă dau jos din pat, dimineaţa, să am curaj să dărâm munţii ca să obţin ce mă interesează pentru un articol, dar ştiu că, oricât de bine mi-aş face treaba, nu s-ar schimba nimic. Altă frustrare!
Mi-ar plăcea să am mai mult timp pentru mine. Ştiu, sună egoist, dar nu e. Nu-mi mai permit „somnul de frumuseţe“ deşi, cu ani în urmă, îmi băteam joc de el. Nu am timp să citesc o carte, pentru că preocupările zilnice îmi taie cheful pentru aşa ceva. Nu apuc să văd un film la TV pentru că, aţi ghicit!, adorm până la primul calup de publicitate din cauza oboselii acumulate peste zi. Weekend-urile nu mi-s normale. Singura mea zi cu adevărat liberă(cel puţin, teoretic), e sâmbăta. Din cauza asta, mă străduiesc să mă eliberez de toate obligaţiile încă de joi-vineri. Să am cel puţin o zi în care să stau degeaba. Uneori, îmi iese. Adică atunci când vinerea nu-s evenimente la care trebuie să iau parte la ore pe care le consider total nepotrivite (6-7 seara) şi despre care sunt nevoită să scriu în timp record. Întotdeauna, duminica, stau ca pe ghimpi. Chiar dacă nu scriu, sunt mereu pe poziţie, gata să răspund oricărei solicitări venite din partea colegilor. Iarăşi, frustrări cât casa!
Mi-ar plăcea să am un program normal. De fapt, eu nici nu ştiu ce înseamnă un program normal. Îmi imaginez că ar fi cel în care ştii ce ai de făcut, cel puţin în anumite momente din zi. Eu nu ştiu. De cele mai multe ori, plec de acasă fără nicio ţintă, sunt la mâna hazardului, al evenimentului şi nu orice eveniment poate fi considerat o ştire. Şi, chiar dacă ar fi, dacă şefii nu-s de aceeaşi părere şi nu-ţi trimit articolul în pagină, ai muncit degeaba. Din nou, frustrare!
Mi-aş dori să am un copil, aşa cum au majoritatea celor pe care îi cunosc. Dar nu e cum vreau eu, ci cum vrea Dumnezeu. Asta, în condiţiile în care îmi place să cred că-s sănătoasă tun. Copilul nu vine, eu mă simt un pic naşpa, timpul trece...altă frustrare!
Îmi doresc o casă. Nu o vilă. Ci o casă în care să stau doar eu şi Puiul meu. Nu pentru că aici, unde stăm acum, nu e bine. Ci pentru că vreau să avem un loc al nostru. Din nou, sună un pic egoist, dar vă spun că nu e. E doar un vis. Şi încă o frustrare...
Interesant e că nu-mi doresc să câştig la loterie, bijuterii, haine de firmă, parfumuri scumpe şi maşină ultimul răcnet. Dar nici nu mă simt frustrată că nu le am!

Niciodată Singură
http://www.myvideo.ro/watch/5018283/La_coafor
Niciodată Singură
Am furat-o de la Alexandra Chiorean, în al cărui blogroll tocmai m-am decoperit, cu surprindere. Sper să n-o dernjeze!

1. Care pe care: Shakespeare sau Biblia?
Niciunul. Încă nu i-am cunscut bine, pe fiecare în parte, ca să-i pot compara şi să fac o alegere.

2. Care este cel mai romantic moment în ficţiune?
Depinde a cui...ficţiune :D

3. Care e cuvântul favorit?
PUIUL!!!

4. Care e scriitorul cel mai supraestimat? (observaţie personală: nu-mi place formularea)
Eu :))

5. Care este cea mai bună mâncare din literatură?
Nu vreau să mă gândesc la asta (Puiul ştie de ce!)

6. Care este nuvela preferată, tradusă?
Încă nu ştiu.

7. Care este cartea pentru copii favorită?
Prinţul fericit, de Oscar Wilde.

8. Care sunt cărţile de pe noptiera ta?
Cărţile Puiului.

9. Care este cea mai sexy carte?
Există şi aşa ceva?

Cui îi place, s-o (pre)ia! Eu nu mă supăr! :)
Niciodată Singură
„It's So Cool“, noul single al Madonnei, a ajuns pe internet înainte de lansarea oficială.
Cântecul este inclus pe compilaţia „Celebration“ şi face parte din sesiunea „American Life“, remixată de Paul Oakenfold.
Să recunoaştem că nu sună rău!
Sursa: musicmix.rol.ro

Niciodată Singură
Am avut o zi de „un hal fară de hal“!
Dacă aş putea da timpul înapoi, măcar pentru 24 de ore, să fie din nou weekend, să-mi închid telefonul şi să-mi bag picioarele în restul lumii, să stau în casă, în vârful patului, urmărind un film bun sau la calculator, hălăduind în neştire şi fără limite pe net, aş fi cel mai fericit om!
Dar ştiu că a început o nouă săptămână de muncă, de alergătură, aşa că, tot ce pot să fac este să mă rog ca zilele următoare să nu fie ca asta, de azi, când totul a fost un du-te, vino, 99% fără rost (prietenii ştiu de ce!).
Dacă n-aş iubi meseria pe care o am, aş fi pus demult agenda (cu pix cu tot) în cui, aş fi fost la cratiţă şi m-aş fi pierdut printre copiii pe care, încă, mi-i doresc la fel de mult ca-n primii ani ai tinereţii.
Despre parveniţii şi neamurile proaste care azi mi-au făcut o mie de nervi, nu merită să scriu (deşi cred că tocmai am făcut-o)....
Niciodată Singură
...dar asta nu înseamnă că simt la fel.
După ani buni, am reluat consemnările în jurnalul personal şi constat că mă simt mai bine când ştiu că gândurile şi sentimentele mele sunt la adăpost.
Mi-am dat seama că, oricât de mult aş dori să fac acest lucru, nu pot să scriu pe blog orice, chiar dacă ştiu sigur că, deocamdată, în afară de soţul meu, nu mă citeşte niciun cunoscut. Cred că pe chestia asta m-am şi bazat până acum. În plus, pentru a nu supăra pe nimeni, am evitat, cât am putut, să povestesc prea multe despre cei din jurul meu.
Prietena mea a făcut excepţie pentru că tot ceea ce s-a petrecut în acest an între noi m-a marcat profund şi a lăsat urme. Ne-am împăcat tocmai pentru că, oricât ar fi greşit, în adâncul sufletului meu, cred în calităţile ei de OM DEOSEBIT. În plus, nici eu nu sunt tocmai un îngeraş.
Oricât de sinceră şi deschisă aş fi, nu pot să-mi expun viaţa şi sentimentele pe un blog. Ştiu că, mai devreme sau mai târziu, consecinţele nu vor întârzia să apară şi nu sunt pregătită să mi le asum.
În momentul în care l-am creat, am vrut ca blogul meu să fie locul în care voi face public tot ceea ce nu pot scrie sau ceea ce nu mi se dă voie să prezint în ziar. Cu timpul, mi-am dat dat seama că acest lucru ar fi cea mai mare greşeală şi că nu voi schimba nimic. De aceea, Niciodată Singură a devenit o compilaţie de texte simple, fără pretenţii şi aşa va rămâne.
Mă simt bine alături de vecinii din blogosferă, pe care îi citesc zilnic, deşi le comentez destul de rar postările, dar mult mai bine îmi este atunci când scriu în caietul meu. Comunic mult mai bine cu mine şi reuşesc să mă înţeleg aşa cum, poate, nimeni nu reuşeşte s-o facă.
Nici aici, pe blog, nici în jurnalul meu, nu vreau să arăt sau să spun că sunt ziarist. Pentru că mă consider un om obişnuit, poate un pic mai norocos decât alţii şi nu vreau să fac mare caz de asta. Nu am nimic de împărţit cu nimeni, nu mă răfuiesc cu nimeni. Am ajuns la concluzia că discreţia cu care am ales să trăiesc în viaţa reală, atunci când nu mă folosesc de agendă şi reportofon, să-mi caracterizeze şi prezenţa în blogosferă.
Nu pot fi ceea ce nu m-am născut să fiu.
Mi-e bine aşa cum sunt şi nu vreau să schimb nimic.
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Mor după dulciuri. Cu sau fără E-uri, nu contează. Nu le consum atât de des pe cât aş vrea (dăunează grav siluetei!), dar şi când se întâmplă să dau iama-n ele...!
Pentru mine, cele mai reuşite dulciuri sunt cele făcute de alţii. Deşi am o adevărată colecţie de reţete copiate sau decupate din reviste, nu am învăţat să fac decât clătite şi plăcintă cu mere. Nu am răbdare să fac prăjituri sofisticate, cu cremă sau mai ştiu eu cu ce. Până şi torturile le fac cu blat cumpărat şi praf de frişcă.
Ei, de săptămâna trecută m-a apucat, aşa, nevoia de a fi Bubulina Gospodina şi am încercat un blat de casă. Am ales o reţetă găsită pe net, deşi îmi notasem şi una de la secretara primarului. Încurajată de faptul că mi-a ieşit (mare scofală!), am încropit, în viteză, un ditamai tortul (cu gem de caise, cremă de cacao şi muuultă frişcă) pe care l-am ras, împreună cu Puiul, în mai puţin de 24 de ore.
Azi, am încercat o plăcintă cu iaurt care, de mai bine de un an, e desertul de bază al prietenei mele. Deşi mi-a spus de n-şpe ori cât de uşor se face, n-am crezut-o. Până azi. M-am dus la supermarket, mi-am cumpărat ce-mi trebuie, am lăsat la dezgheţat foile de plăcintă vreo două-trei ore şi pe la prânz, cu reţea pe masă, m-am apucat s-o fac.
A stat în cuptor de două ori mai mult decât trebuia (flacăra e reglată pe minim), dar şi când am scos-o.....Mmmm...dacă n-ar fi fost fierbinte, aş fi tăiat imediat o felie, însă riscam s-o stric şi s-o pap cu linguriţa (plus că mi-ar fi deranjat stomacul).
Mai e nevoie să spun că a ieşit o minune de plăcintă?
Cred că sâmbătă o sa fac şi o prăjitură cu foi de pandişpan din comerţ. Mâine, secretara îmi aduce o reţetă de cremă de casă.
Dacă nu mai apar pe aici după aia, înseamnă că am căzut cu tot cu scaun. Sub masă.

Niciodată Singură

Câştigătorul Premiului Nobel pentru Literatură

“În lumea actuală, se investeşte de cinci ori mai mult in medicamente pentru virilitatea masculină si silicoane pentru femei, decât in vindecarea bolii Alzheimer. Din această cauză în câţiva ani, vom avea bătrâne cu ţâţe mari şi bătrâni cu p**a tare, dar niciunul nu-şi va aduce aminte la ce servesc”.

Sursa: time4music.ro

Niciodată Singură
DOLIU ÎN LUMEA ARTIŞTILOR

Renumitul actor a încetat, azi, din viaţă, la ora 16.50, la Spitalul Militar, după o suferinţă de aproape patru luni. Artistul în vârstă de 70 de ani a fost internat pe 11 mai la Spitalul Militar Central din Bucureşti, din cauza unei afecţiuni pulmonare severe. La începutul lunii iulie, medicii au vrut să îl transfere de la reanimare la o secţie medicală obişnuită, însă starea lui de sănătate era oscilantă şi au hotărât să îl menţină în secţia ATI.
Potrivit directorului Spitalului Militar, generalul Ioan Sârbu, Nicu Constantin a suferit un stop cardiorespirator la ora 14.00 , medicii reuşind atunci să îl readucă la viaţă. Două ore mai târziu actorul a suferit un alt infarct şi, de această dată, eforurile medicilor de a-l resuscita au fost zadarnice. Decesul s-a pronunţat în jurul orei 16.50.


Sursa: evz.ro


Niciodată Singură

Niciodată Singură
L-am văzut prima dată în Ghost (apropo, nu mi-a plăcut niciodată traducerea românească: Fantoma mea iubită).
Am vizionat filmul prin '93 sau '94, nu mai reţin exact. Ştiu doar că în perioada aia făcusem şi eu cunoştinţă cu televiziunea prin cablu. Atunci erau mai multe canale străine decât româneşti. Unul dintre ele era Pro7, al nemţilor. Pentru că difuza numai filme de calitate, a devenit imediat preferatul meu, chiar dacă nu pricepeam o boabă germană (am încercat s-o învăţ, dar s-a lipit de mine ca ghebosul de gard).
Tocmai pentru că nu ştiam deloc limba germană, când cei de la Pro7 au început să-i facă promo lui Ghost, am început să citesc tot ce se publicase (la noi) despre filmul care îmi era cunoscut graţie coloanei sonore, care includea Unchained Melody.
Mai ţin minte şi acum că am văzut Ghost într-o seară de vineri, ghemuită în fotoliul din sufragerie, învelită cu o pătură groasă, pentru că în încăpere era foarte frig (cred că era sfârşit de toamnă sau început de iarnă). Pentru că deja ştiam povestea, mi-a fost foarte uşor să trec peste faptul că nu înţelegeam nicio replică din film. Am avut, astfel, ocazia să mă concentez pe jocul actorilor, pe ceea ce exprimau. Swayze mi-a câştigat încrederea prin faptul că şi-a interpretat foarte bine rolul. Chipul său emana foarte multă sensibilitate (şi cum noi, femeile, ne dăm în vânt după asta....!).
Mult mai târziu, l-am văzut şi în Dirty Dancing, deşi fusese făcut cu trei ani înainte de Ghost. Alături de Point Break, ele au fost singurele filme din cariera lui Swayze pe care le-am văzut. Poate, de acum încolo, voi găsi timpul necesar pentru a le viziona pe toate...


Niciodată Singură



Întotdeauna, începutul noului an şcolar îmi reaminteşte de mine, ca elevă.
Astăzi se împlinesc 20 de ani de la ultimul meu „15 septembrie“(ştiu, azi este în 14, dar vorbim despre semnificaţia evenimentului, nu despre ziua în sine). Ultimul „15 septembrie“ din Epoca de Aur.
Treceam în clasa a XII-a şi gândurile mele, ca şi ale celorlalţi colegi de clasă, se îndreptau către un viitor care putea însemna fie o facultate, fie un serviciu la care, indiferent dacă-ţi plăcea sau nu, trebuia să te prezinţi, pentru că primeai o repartiţie, în funcţie de ceea ce scria pe certificatul de calificare. La băieţi mai apărea o problemă: armata! Dacă nu reuşeau la facultate, erau încorporaţi.
Prima zi de şcoală, înainte de 1990, era cu totul diferită de prima zi de şcoală de acum. Festivitatea se desfăşura ca şi în prezent, în faţa liceului, numai că avea un caracter solemn, profesorii erau sobri şi discursurile făceau mereu trimitere la „tezele“ tovarăşului şi ale academicienei de renume mondial. De fiecare dată, eram aranjaţi într-un aşa-zis „careu“ în formă de U, pe ani şi pe profile: horticultură, zootehnie, economic şi industrie uşoară. Cine era la Agricol era considerat mediocru, pentru că, fie intra la liceu fără examen, fie era redistribuit după admitere, din cauza notelor prea mici de la examenul de treapta I. Cei mai buni erau consideraţi cei de la Economic, poate şi pentru faptul că atât la admitere, cât şi la examenul de treapta a II-a(cel de la sfârşitul clasei a X-a) concurenţa era foarte mare.
Ţinuta era obligatorie. Noi, fetele, aveam cămaşă bleu şi sarafan bleumarin. Băieţii, cămăşi albastre şi costum. În plus, fetelor li se impuneau şi bentiţele albe. Cu toţii, însă, purtam numărul matricol în piept!
În clasa mea, dacă cineva făcea greşeala de a nu ţine cont de aceste elemente, risca să se aleagă cu scăderea notei la purtare. Pentru cei care vroiau să urmeze Dreptul, de exemplu, acest lucru era o tragedie, pentru că 10 la purtare era una dintre condiţiile impuse de „dosar“ (pentru cine nu ştie, pe vremea aceea nu te puteai înscrie la Ştiinţe Juridice dacă nu aveai dosarul ăsta). Am avut o dirigintă pentru care regulamentul şcolar era mai sfânt decât Biblia. Orice abatere era comentată, dezbătută în orele de dirigenţie şi foarte aspru sancţionată, mai ales dacă nu te aflai la prima abatere (unde mai scăpai, dar tot după o muştruluială zdravănă).
Madama era profesoară de Ştiinţe Politice care, pe vremea aia, însemnau patru discipline: Cunoştinţe Economice (clasa a IX-a), Cunoştinţe Social-Politice (clasa a X-a), Economie Politică (clasa a XI-a) şi Filosofie (clasa a XII-a). La fiecare dintre acestea, bibliografia obligatorie consta în cuvântările lui Ceaşcă de la toate plenarele sau congresele PCR. Vă puteţi imagina cum arătau aceste ore! Şi, mai ales, cele de...„Învăţământ politic“!
Tot în prima zi de şcoală primeam şi setul de manuale gratuite. Ni se dădeau în primire pe bază de semnătură şi răspundeai pentru ele! Dacă nu le restituiam sau le pierdeam, le plăteam. Cărţile nu erau întotdeauna noi sau în stare bună, motiv pentru care preferam să ni le achiziţionăm şi din librării (nu costau prea mult).
Înainte de 1990, prima zi de şcoală nu era urmată de a doua zi de cursuri. Pentru noi, aceasta era începutul aşa-numitei perioade de „practică“. Ea nu avea deloc legătură cu meseria pentru care ne pregăteam. Era „practică agricolă“. Eram folosiţi ca forţă de muncă sezonieră la culesul strugurilor. Câteodată, eram cazaţi în fermele fostului IAS, unde condiţiile de locuit erau la limita suportabilului (WC-uri primitive, mizerabile, în spatele curţii, fără băi şi apă curentă). Uneori, practica dura săptămâni întregi (înseamnă că era producţie bună) şi se prelungea până la venirea iernii. Ţin minte că, în clasa a XI-a, din cauza practicii agricole, primul trimestru a avut doar patru săptămâni, timp în care cursurile au alternat cu lucrările de control (altfel nu ni se puteau pune note!), cu tezele şi practica profesională!
În toamna anului 1989, foarte mulţi elevi şi-au luat scutire de la doctor ca să scape de practică, astfel încât doar cei care vroiau să evadeze de acasă ori cei foarte conştiincioşi sau cu frică de profesori au mai ajuns în câmp! Pentru a ne scoate pe toţi la muncă, directorul de atunci a recurs la un şiretlic. Ne-a anunţat că începem cursurile, ne-a chemat la şcoală şi, la prima oră, ne-a scos în careu: „Mergeţi la depănuşat porumb!“. Vă daţi seama ce şoc am avut! Fetele în sarafane, cu dresuri din mătase şi pantofi cu toc, băieţii la costum! La sfârşit de octombrie, când deja căzuse bruma şi era frig! Mulţi au scăpat cu fuga, prin şcoala generală, cu care liceul împărţea aceeaşi curte, pentru că directorul ordonase ferecarea porţilor! Figura asta a mers doar prima dată (pentru că mişcarea nu fusese luată în calcul de conducere). A doua oară, cine a fugit s-a ales cu nota scăzută la purtare. Ulterior, din cauza reclamaţiilor venite de la părinţi, s-a revenit asupra măsurii.
Însă, şi atunci, ca şi acum, prima zi de şcoală însemna bucuria revederii colegilor pe care nu-i vedeai toată vara. Şi la noi erau foarte mulţi, pentru că majoritatea făceau naveta la oraş, din comunele şi satele învecinate. Povesteam, glumeam, râdeam, atât la festivitate, cât şi în clasă. După ce scăpam de corvoada primei ore de dirigenţie, plecam cu toţii, în gaşcă, la singura cofetărie din oraş (care, după Revoluţie, s-a desfiinţat iar locul ei a fost luat de un...atelier de confecţii!), ocupam una dintre cele trei mese de la terasă (celelalte două rămâneau de decor, pentru că le luam scaunele!) şi continuam distracţia ore întregi la un pahar de Ci-Co! Şi liceenii de azi pleacă în gaşcă după festivitatea de inaugurare a anului şcolar. Diferenţa este că ei au la dispoziţie mai multe terase şi pot degusta mai multe băuturi...răcoritoare, evident!
Astăzi, la 20 de ani distanţă de ultimul meu „15 septembrie“, privindu-i pe cei care urmau să-şi reia locul în bănci, am avut aceleaşi emoţii, chiar dacă atmosfera de acum nu mai semăna deloc cu aceea de acum două decenii. Chiar dacă printre invitaţi se aflau oficialităţi locale şi reprezentanţi ai Inspectoratului Şcolar, festivitatea a fost lipsită de sobrietate. Cei de pe scenă şi-au văzut de discursurile lor (unele cu uşoare nuanţe electorale, altele cu accente de pupincurism, însă fără ele nu se prea poate!), cei de la careu (care nu mai păstra forma de U) de pupicii, îmbrăţişările şi „gălăgia“ lor. Ţinuta a fost respectată de (aproape) toată lumea căci, se ştie, de mâine lucrurile vor intra în normalitate!
Fete frumoase, cochete, aranjate, parfumate, băieţi frezaţi şi geluiţi, profesoare elegante, profesori la costum şi cravată.
Emoţii mari doar la bobocii de clasa I, singurii care au mai venit cu mămicile de mânuţă.
În rest, soare, flori şi voie bună.
Exact ca acum 20 de ani.
Niciodată Singură
Uitasem cât de frumoasă e!

Gabriel Cotabiţă - Ave Maria

Niciodată Singură
Fără nicio legătură cu postarea anterioară biggrin











Niciodată Singură




Ion Cristoiu este în doliu!
Mama sa, Eugenia, a încetat din viaţă ieri, la vârsta de 84 de ani la Găgeşti, judeţul Vrancea, localitatea de baştină a publicistului.
Eugenia Cristoiu a ieşit din anonimat o dată cu apariţiile sale de la emisunea „Duminica în familie“, prezentată de Mihaela Rădulescu, remarcându-se printr-un simţ al umorului foarte dezvoltat (şi prin înţelepciunea specifică omului care a trăit toată viaţa la ţară, au spus unii
lol).
Din cauza decesului mamei sale, Ion Cristoiu a anunţat că, pentru un timp, „va pune peniţa în cui“.
Eugenia Cristoiu va fi înhumată mâine, la Găgeşti.

Surse: Ziarul Ring şi VranceaMedia.ro
Foto: Ziarul de Vrancea
Niciodată Singură
...de parcă astea îmi lipseau biggrin !
Pentru unii sunt enervante-mai ales când sunt folosite în exces şi anapoda-însă mie îmi plac.
Pentru cei interesaţi (deşi am o bănuială că puştimea nu trece pe aici
razz ), jucăriile şi instrucţiunile de instalare se găsesc aici.
Enjoy!
biggrin
Niciodată Singură
Mi s-a spus că pe blogul meu nu se pot posta comentarii de către utilizatorii WordPress.
Cred că e o problemă cu platforma Blogger, pentru că eu nu am umblat la setări şi nici nu moderez comentariile. Singurul lucru pe care îl cer este ca toţi cei care vor să-mi lase câteva cuvinte să fie utilizatori înregistraţi (teoretic, să ştiu cu cine stau de vorbă).
Celor care aveţi probleme la postarea cometariilor, vă propun să selectaţi OpenID (Adresă URL Open ID), am înţeles că aşa merge.
Dacă nu, daţi-mi de veste la niciodata_singura09 [at] yahoo [dot] com
Toate cele bune!

smile
Niciodată Singură
...tata împlineşte 69 de ani;
...eu şi Puiul meu sărbătorim 10 luni de căsnicie;
...blogul meu aniversează 8 luni!
Niciodată Singură
Majoritatea postărilor de astăzi din blogurile ce alcătuiesc lista mea de lecturi (despre care am mai spus că nu e publică, din cauză că suferă destul de des modificări) conţin comentarii, analize şi păreri despre ceea ce se întâmplă în politica românească.
Nu le-am citit. Mi-au fost deajuns titlurile. Pentru că, pur şi simplu, mi s-a acrit de atâta politică! De ăia care o fac sau cred că o fac. De ăia care o comentează, oricâtă dreptate ar avea.
Nu mai suport să aud, la fiecare pas: Băsescu, Udrea, Boc, Geoană, Vanghelie, Ridzi (şi-s doar câteva nume care-mi vin acum în minte, fără să mă gândesc prea mult!). Nu mai suport campania asta electorală, care scoate la suprafaţă degeaba tone de rahat, deoarece nimeni nu este atins nici măcar cu un strop!
Nu mă mai interesează cine candidează, pentru că sunt sigură că niciun om cu adevărat onest din România nu s-ar arunca în mizeria asta, cu bună ştiinţă!
Mereu am zis că nu mă mai duc la vot, dar întotdeauna am făcut invers. De ce m-aş deranja să merg la secţia de votare, dacă nu am nicio opţiune? Dacă ştiu că niciunul dintre ăia care s-au spart în figuri şi promisiuni abracadabrante nu mă reprezintă? Ce am eu în comun cu Geoană, Antonescu (Crinul), Băsescu? Sau, mai corect, ce au ei în comun cu mine? Trăim în lumi diferite, care nu vor interfera niciodată. Şi atunci, de ce să-i votez? De ce să-mi pierd timpul ascultându-le discursul care nu e decât sifon, ca să nu zic praf, aruncat în ochii celor care se încăpăţânează să vadă în ei idoli şi modele (şi, Cerule, încă-s mulţi din ăştia!)?
Mi s-a acrit de scandaluri şi de aşa-zise dezvăluiri-bombă, tocmai pentru că ştiu că totul nu e decât un spectacol ieftin şi prost: nimeni nu va fi tras la răspundere pentru nimic.
De aia nu mai pot citi nici măcar un rând despre politica mioritică. De aia schimb canalul sau chiar închid televizorul când aud primul nume de politician. Dacă n-aş avea meseria pe care o am, n-aş vedea niciun (aşa-zis) politician local cu anii!
Pur şi simplu, NU MAI VREAU POLITICĂ!!!!

Niciodată Singură

Divertis - Despre Prostie
Niciodată Singură

Niciodată Singură
Ştiam că începe festivalul, dar nu l-am prins de la început.
Când am dat pe TVR (lucru care se întâmplă extrem de rar într-un an), cânta Paula Seling. Cu năsucul ăla al ei în bătaia vântului. M-am bucurat că am ce vedea în următoarele zeci de minute, motiv pentru care mi-am potrivit perniţa sub cap şi m-am întins confortabil în pătuc.
Nene, nu ştiu dacă îs neam de cârcotaş ori chiar atât de jos a fost nivelul primei seri, dar mie nu mi-a plăcut deloc ceea ce am văzut. M-au enervat teribil prezentatorii-Mihai Constantin şi Alexandra „Nu-Ştiu-Cum“, care nu aveau ce să caute acolo! Text de rahat, intonaţie-ioc! Parcă erau la prima citire. Plus că fata era constumată ca la circ!
Nici concursul n-am putut să-l urmăresc până la capăt. Trebuie să mă documentez, ca să aflu şi eu cum au ajuns pe scenă toţi papagalii ăia care se cred cântăreţi! Mi-a plăcut al doilea italian (ăl de reprezenta Letonia), dar numai la primul cântec, pentru că la „Say Something“-ul lui Cazan s-a băgat prea mult în seamă. Mi-a plăcut şi moldoveanca de peste Prut, deşi n-aş zice că m-a dat pe spate. La Xonia am înjurat cel mai mult, aia a fost o catastrofă, mai ales la partea de folclor românesc (se mai laudă că e de origine română, 'ai mai dă-o-n pana mea!).
Când a început să cânte belgianul, am închis televizorul şi am stins lumina. Nu mi-a trebuit nici Hot Chocolate. Pentru mine, ar fi trebuit să fie întâi recitalul, apoi concursul. Ca să n-am coşmaruri.
Să văd cum e în seara asta. Dacă nu cumva iar uit că există TVR 1 pe telecomandă....

Later edit (h 10.56 pm): N-am uitat, dar nu m-am uitat! Am preferat să fac un pic de curăţenie. Am dat pe TVR doar ca să aud cine mai are pretenţii la trofeu, dar în afară de turcii cu „Let Me Try“ n-am mai prins pe nimeni (aspiratorul a fost la putere). Cred că n-am pierdut nimic.
Aşa că mă duc să mă uit...„În gura presei“! :)
Niciodată Singură
Eu nu ştiu pe ce lume trăiesc unii.
De la începutul săptămânii, toată media face referire la protestul magistraţilor, la faptul că instanţele şi-au restrâns activitatea doar la cauzele privind plasamentul minorilor şi la verificarea mandatelor de arestare.
De câtă minte ai nevoie tu, justiţiabil, ca să pricepi că, dacă nu te încadrezi în aceste situaţii, N-AI NICIUN MOTIV să te prezinţi în sala de judecată? Baba Safta de la stână, care nu citeşte ziarele şi nu ştie ce-i ăla internet, mai are o scuză. Dar de la tine, om şcolit, am pretenţii! Cum crezi că ai merita să-ţi spun, după ce am aflat că ai traversat o jumătate de ţară doar ca să ţipi cât te ţin plămânii în faţa judecătorului că te doare la bască de greva lui şi că trebuie să-ţi ia dosarul pentru că n-ai chef să te întorci acasă cu problema nerezolvată?
Dar tu, avocatul lui peşte prăjit, cât de nesimţit poţi să fii, ca să-ţi trimiţi la instanţă clientul, cu tot cu martorii cărora le-a plătit şi drumul dus-întors, deşi ştiai că toţi bat drumul de pomană?
Oamenii şi-au vărsat nervii degeaba, azi, la judecătorie. Nu i-a ascultat nimeni. Magistraţii (dar şi personalul auxiliar) şi-au văzut (liniştiţi) de grevă, în birouri. Restul lumii a plecat, bombănind, acasă.


Niciodată Singură
Uite că nu pot să fiu rea, nu pot să port ranchiună, nu pot să uit ce-a fost frumos, nu pot să întorc privirea dacă ştiu că îmi pasă...
Am îndoieli. De data asta, mă bucur că este aşa. Este posibil să mă fi înşelat asupra unei persoane, să o fi judecat greşit, să fi fost prea dură cu ea şi să nu fi meritat.
Prietena mea. Ce frumos sună: prietena mea! Ieri dimineaţă, am văzut-o de departe, dar m-am comportat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat acest lucru! „S-a terminat! De data asta e punct, fără virgulă!“, am spus eu, câteva minute mai târziu.
Azi, aproximativ la aceeaşi oră, am intrat, cu treabă, într-un birou în care de abia în ultima clipă mi s-a spus că se află şi ea. N-aveam cum să mă întorc. Am salutat-o şi m-am comportat ca şi cum nu se întâmplase nimic. Şi n-am mai plecat...5 ore!
Am povestit, am glumit, am râs mult şi ne-am simţit bine.
Mă simt de parcă m-aş fi reîntors în timp. La ... „dragostea“ dintâi :)
Niciodată Singură
Azi dimineaţă, cineva îmi spunea că, dacă ar fi avut talent, s-ar fi încumetat să-i facă statuie Elenei Udrea. „În partea de sus, ar fi ea. În partea de jos, în loc de soclu, o ... scorbură. Aş numi-o «Papagalul şi scorbura» “
O fi ştiind el ce spune... :)
Niciodată Singură

M-am convins, pentru a nu ştiu câta oară, ca e maaaaare (mai degrabă imensă!) grădina lui Dumnezeu!

Uitaţi-vă şi voi de ce-s în stare unii :


Sursa: http://danalungu.ro (respectiv http://danvrinceanu.blogspot.com)