Niciodată Singură
...dacă Puiul meu mă place aşa cum sunt. Nu-i aşa?
Acum, la somn! Deja, mâine e azi.
Vise frumoase să aveţi!
Niciodată Singură
După doi ani şi o lună (ce memorie de elefant am!), astăzi am păşit, din nou, într-un coafor. El se vrea salon de înfrumuseţare dar, din punctul meu de vedere, e un pic mai mult decât o frizerie de gang (la aşa oraş, aşa investiţie!) . Mai pe româneşte, este un fel de „afară-i vopsit gardul...“.
Am constatat, again, că o coafeză nu se va ridica niciodată la nivelul de profesionistă, dacă nu are şi har pentru meserie. Poţi să ai tu studii la Sorbona şi să te mândreşti cu tot felul de diplome. Dacă nu le ai cu aşa ceva, lasa-te, soro, de meserie! Du-te şi vinde seminţe-n gară, ziare la colţul străzii, nu ştiu, apucă-te de altceva...că asta nu-i de tine!
Deci, îi spun: tuns. Simplu. Nefilat. Fără scări. Fără lamă. Să nu necesite, after, timp pierdut la oglindă cu tapat şi fixativ.
Bun. Fără lamă. Nefilat. Dar cu scări, în p...a mă-si, care naiba o fi ea că, până la urmă, n-are nicio vină că a născut o tolomacă! Nu mi-a făcut chiar scări de bloc, dar tot în scări m-a tuns!
Nu e mai rău ca înainte, dar nici senzaţional. Mai ales că n-am vrut schimbare de look, pentru că nu-s genul care cere asta când se înfige în scaunul de la coafor.
În 20 de minute individa care se crede hair stylist m-a uşurat de 25 lei. Fără ciubuc.
Pe ăla să i-l dea bărbat-su. În caz de(-l) are!

Niciodată Singură
V-am mai spus că urăsc perioadele de campanie electorală...mă refer la cea oficială, pentru că numai atunci se bate recordul la discursuri demagogice şi promisiuni fără acoperire.
Nu ştiu cum e prin alte părţi (probabil e la fel peste tot) dar la mine în oraş campania (oficială!) pentru prezidenţiale a început încă din prima zi prevăzută de lege, cu o întâlnire care (teoretic!) n-avea nicio legătură cu alegerile...ci cu electoratul, mai bine zis, cu o anumită parte, cea conştiincioasă, a acestuia.
Paradoxal, pentru prima dată de când asist la asemenea chestii, nu mi-a mai venit să mă urc pe pereţi. Cu un soi de detaşare, am stat cuminte pe scaunul meu, bazată pe reportofonul care înregistra cu spor şi am degustat sticks-uri, biscuiţi, covrigei şi alune, udate din abundenţă cu apă minerală, plată sau carbogazoasă, după preferinţe. Dacă era moca, de ce să nu profit?
Ştiu, ăsta a fost doar începutul, iar până pe 22 noiembrie am tot timpul să-mi reamintesc toate înjurăturile bazate pe sex, origini, mamă, dumnezei şi sfinţi pe care le-am învăţat de-a lungul anilor! Dar mi-am propus să ţin cont de partea bună a lucrurilor: după alegeri întru în concediu. De odihnă. Yupiiiiii!!!!

Niciodată Singură
Sintagma: „surse de încredere din anturajul lui X ne-au declarat că...“, este frecvent folosită de ziarişti, în ideea de a spori veridicitatea informaţiei care face obiectul unui articol.
Este evident că sursa este de încredere pentru mine, cel care scriu. De regulă, cel pe care-l numesc, generic, sursă este un prieten al personajului despre care scriu. Un prieten care, de fapt, nu are nimic în comun cu noţiunea de prieten. Este un Iuda modern, care-şi vinde aproapele în schimbul unei sume de bani care variază în funcţie de importanţa informaţiei furnizate presei. Cu alte cuvinte, un trădător! Nu numai un nesimţit, dar şi destul de limitat în gândire, dacă nu-şi poate imagina că, într-o zi, va fi descoperit de cel pe care îl spionează.
Cine e de condamnat? Cel care foloseşte sursa ori cel care îşi asumă rolul de sursă?
Se spune că scopul scuză mijloacele. Asta să fie scuza ziaristului care ştie că mituieşte un apropiat al personajului căruia îi va face praf intimitatea? În cazul lui, câştigul (pe termen scurt) este un articol de primă pagină.
Dar ce câştigă cel care vinde? Respect, în niciun caz. Şi nici prieteni. Pentru că nu ştie ce înseamnă să fie prieten.
E doar o sursă de încredere.


Niciodată Singură
Etichete: 1 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Update (28 octombrie 2009): Anunţul nu mai e valabil!

Am nevoie de ediţia tipărită a cărţii BIBLIA HAZLIE, de Leo Taxil.
Cine o deţine, dar intenţionează să o vândă, îl rog să lase un comentariu în care să precizeze cum putem lua legătura.
Fac precizarea că nu doresc varianta e-book.
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Poştaşul meu crede că “Legea este o barieră. În faţa ei, doar proştii se opresc, hoţii trec pe dedesubt, iar şmecherii pe deasupra“.
Nu ştiu dacă definiţia e rodul minţii lui. Dar mi-a plăcut, aşa că v-am spus-o şi vouă :)
Niciodată Singură
Foarte puţini oameni sunt convinşi de faptul că prieteniile se păstrează în timp. Că anumite persoane rămân la fel de dragi sufletului nostru chiar dacă nu-i mai vedem ani în şir. Că, atunci când le reîntâlnim, putem vorbi cu ele ca pe vremuri. Că reuşim să comunicăm la fel de bine.
Şi eu eram sceptică în această privinţă. În general, sunt un fel de Toma Necredinciosul: nu cred până nu văd. Dar aseară mi-am dat seama că există prietenii care pot ţine o viaţă şi că acest lucru depinde, în special, de ceea ce am însemnat, la un moment dat, pentru cineva.
Vă spuneam, în primăvară, că mi-am regăsit, pe net, după 20 de ani, primul iubit. V-am povestit ce am simţit şi ce am gândit despre el în perioada în care nu am mai păstrat legătura. Am împărtăşit cu voi bucuria regăsirii şi v-am mărturisit că, în eventualitatea în care el nu va mai dori să vorbim, voi putea să închid, definitiv, acest capitol din viaţa mea, pentru că primisem răspunsuri la toate întrebările care mă frământaseră timp de două decenii.
Aseară, în timp ce discutam cu el pe messenger, am înţeles că, de fapt, n-am încetat niciodată să fim prieteni. Că, deşi ne-am văzut, fiecare, de drumul nostru, iar iubirea care ne-a legat s-a stins treptat, a rămas ceva mult mai frumos: prietenia.
Aseară am realizat că, în cei aproape 20 de ani de când ne-am despărţit, mi-am risipit o mare parte din energia interioară încercând să resping un sentiment despre care eu credeam că e dragoste, dar care era, e fapt, prietenie. Disecam, inutil, o relaţie care se terminase, încercând să înţeleg lucruri care, oricum, nu mai puteau schimba ceva, dar nu m-am întrebat niciodată dacă noi doi, în afară de faptul că ne-am iubit, am fost şi prieteni.
Am pornit de la premisa că vorbe precum: „Adresa mea va rămâne aceeaşi şi peste ani. Dacă vei avea vreodată nevoie de mine şi te voi putea ajuta, fii sigură că o voi face“ erau rostite doar ca să facă mai uşoară despărţirea. Eram convinsă că, reîntâlnindu-ne întâmplător, cu siguranţă el se va preface că nu mă observă.
Am greşit. Prima dată, când nu mi-am urmat instinctul de a-l căuta la adresa cunoscută. A doua oară, când nu am încercat să-l găsesc acolo unde ştiam că lucrează. Pentru că l-aş fi găsit. Dar n-am crezut că poate fi atât de simplu, aproape ca-n filme :)
Am mai greşit şi când am crezut că, atunci când va afla că eu sunt persoana care i-a scris, folosindu-mă de altă identitate, îmi va da ignore.
Am greşit când am crezut că discuţia pe care am purtat-o după atâţia ani de tăcere va fi şi ultima din viaţa noastră.
E drept că, în primele săptămâni, am vorbit mai des şi că, în ultimele două-trei luni, întâlnirile noastre virtuale s-au rărit considerabil. Dar, de câte ori se întâmplă să ne găsim, discutăm ca doi prieteni vechi şi buni. Se interesează de viaţa mea şi îmi spune ce probleme are. Redescopăr, în permanenţă, calităţile care mi-au plăcut întotdeauna la el atunci când eram împreună: fidelitatea, loialitatea şi respectul pentru partenera de viaţă. Cândva, toate acestea îmi dădeau un puternic sentiment de siguranţă. Oricât de mult timp nu ne-am fi văzut, niciodată nu mă gândeam că ar putea călca strâmb. Ştiam care pot fi tentaţiile, dar aveam încredere în el. A fost singura perioadă din viaţa mea în care nu am fost geloasă nicio secundă.
Ştiu că aşa este şi acum, dar faţă de femeia cu care s-a unit la bine şi la rău. Tocmai de aceea, mă simt din nou în largul meu când vorbim. Ştiu că n-o să-mi facă niciodată avansuri (e ceea ce urăsc la bărbaţii însuraţi) şi că nicio glumă mai îndrăzneaţă nu va masca, vreodată, o invitaţie în pat. Îmi place faptul că am libertatea de a vorbi orice şi deschis cu el, că nu trebuie să ne căutăm cuvintele pentru a nu fi înţeleşi greşit. Îmi place faptul că respectăm legi şi principii morale fără ca, în prealabil, să ni le fi impus, reciproc, în mod expres.
Şi simt că, deşi nu ne promitem niciodată asta, va exista şi data viitoare. Chiar dacă ea ar putea fi peste alţi 20 de ani.
Niciodată Singură
Când vine frigul, îmi dau seama cât de săraci sunt românii. Nu toţi. Majoritatea. Cei care încă mai stau la bloc şi încă mai sunt branşaţi la sistemul public de încălzire, din cauză că nu au avut bani să-şi instaleze o centrală proprie. Sau să-şi instaleze o sobă.
Am auzit, azi, la radio, că într-un mare oraş din ţară (nu mai reţin dacă era sau nu vorba de Bucureşti, pentru că ascultam ştirile în timp ce trebăluiam şi nu am fost atentă de la început), oamenii preferă să-şi mai pună o haină pe ei, decât să accepte să se dea drumul la căldură, de teamă că nu vor avea bani să o plătească.
Acest lucru îmi aminteşte de anii „Epocii de aur“ în care românii îngheţau, ca şi acum, în apartamente. Dar nu pentru că nu aveau bani să achite căldura, ci pentru că aceasta le era dată cu ţârâita, câteva ore pe zi.
Acum, e invers. Cu fiecare an care trece, românul de rând e tot mai sărac. Îşi cumpără haine de la second-hand, a renunţat la concediu, de teamă că, între timp, ori va fi pus pe liber, ori va găsi locul ocupat, a renunţat la ziarul preferat, care costă cât o pâine...
Aşa a renunţat şi la căldură, apoi la apa caldă. Care au devenit un lux. În anul de graţie 2009, la două decenii de la Revoluţie, românul încă îşi mai dezmorţeşte oasele înţepenite de frig la flacăra de aragaz. Dar şi asta devine din ce în ce mai scumpă şi nu se ştie cât timp, de acum înainte, şi-o va mai permite.
Urăsc frigul tocmai pentru că, în acele ierni crunte din anii 80, am dârdâit zdravăn, atât acasă, cât mai ales la şcoală. Unde, caloriferele acelea mari, grele se încălzeau pe sfert, din cauza gerului şi a agentului termic de proastă calitate, iar ţevile se spărgeau la fiecare ger puternic. Stăteam în clasă cu paltoanele pe noi şi scriam cu mâinile adânc înfipte în mânuşi.
La bloc, sobele din teracotă înlocuiau Godin-urile instalate la începutul deceniului, deoarece caloriferele încălzeau doar patru ore pe zi: de la 6 la 8 şi de la 17 la 19. Între timp, nu puteam pune în priză nici măcar un reşou, pentru că nu aveam curent electric.
Mi-aduc aminte de iarna lui 86 când, din cauza viscolului, eram nevoiţi să stăm cu pături în ferestre şi în uşa de la intrare, ca să nu pierdem căldura de la soba pe care ne-o ridicasem pe hol.
Apă caldă aveam cel mult o dată pe lună, dar şi atunci era cu program, pentru că CET-ul nu făcea faţă la toate blocurile arondate, aşa că, unele aveau apă de la 17 la 19, celelalte de la 19 la 21. În două ore, nici nu ştiam ce să facem mai întâi: să ne spălăm cât mai multe rufe, ca să economisim gazul de la butelia de aragaz (nu aveam reţea de gaze), ori să facem baie. Trebuia să ne mişcăm repede altfel, din cauza presiunii scăzute a apei (stăteam la etajul III), riscam să rămânem cu şamponul în păr şi cu săpunul pe piele.
După 1989, doar vreo doi ani ne-am bucurat de confort, în sensul că aveam căldură (şi de) la calorifere mai multe ore pe zi, iar apa caldă se dădea săptămânal (mai mult joia). Întâi, s-a luat apa caldă. Nu dintr-o dată. Trepat. Dar românul e inventiv. Ne-am pus robinet la caloriferul din baie şi, din toamnă până în primăvară, făceam câte duşuri pofteam. Însă, n-a ţinut mult. La un moment dat, şi căldura a început să se dea cu ţârâita. De data asta, din cauză că lumea nu mai reuşea să plăteacă facturile.
Când am auzit de primele debranşări, nu mi-a venit să cred. Era cu mult înainte de 2000. Oamenii preferau să-şi umple boxele sau magaziile construite în faţa blocului cu lemne şi să facă focul. Aşa a înflorit şi comerţul ilegal cu material lemnos, dar asta e o altă poveste...
Şi noi ne-am debranşat într-o zi. Nu ne-am mai pemis să ne încălzim, concomitent, şi la calorifer, şi la sobă (dar ce bine era aşa...!). Totuşi, şi aşa, în fiecare toamnă-iarnă, era un adevărat chin să facem rost de lemne, pentru că nu orice putregai putea încălzi ca lumea soba, iar lemnele bune se găseau mai greu şi costau mult.
În primele zile de după decembrie 89, când aveam apă caldă şi căldură în apartament, nu îmi puteam imagina că, după 20 de ani, acestea vor fi, din nou, un lux. Că oamenii vor tremura de frig în case mai rău decât atunci. Că, şi acum, cine nu-şi permite o centrală proprie sau o sobă, încă mai aşteaptă scăldura de la CET. Sunt oameni care nu-şi permit să bage în priză niciun calorifer electric, de teamă să nu-şi încarce prea mult factura la curent. Sunt oameni care, deşi stau la casă, fac focul într-o singură cameră, unde se înghesuie toată familia, numai ca să le ajungă lemnele al cărui preţ, la piaţa neagră, a ajuns la 120 lei metrul ster.
Sunt oameni cărora ajutorul acordat stat pentru încălzirea pe timp de iarnă, nu le ajunge nici măcar o jumătate de lună (şi mă întreb ce vor face acum, când guvernul piticotului de Boc, a redus plafonul maxim de acordare a lui).
Sunt oameni care se spală în lighean sau, ca pe vremea bunicilor, în albia de rufe, pentru că, la duş, nu a mai curs apă caldă de ani întregi.
Numim asta evoluţie? Ne putem numi civilizaţi?
Suntem doar săraci. Iar partea proastă e că, de la an la an, vom fi din ce în ce mai mulţi în situaţia asta. Vom prefera să mai punem pe noi o haină, să mai încălţăm o pereche de şosete groase, să ne învelim cu încă o plapumă. Doar ca să nu plătim prea mult căldura. Ca să avem ce mânca în fiecare zi. Ca să ne rămână un bănuţ pentru medicamente. Sau pentru o haină de la kilogram.
Ca să trăim bine.
Niciodată Singură

Aseară mi-am făcut puţină ordine în hârtiile vechi. Printre ele, am găsit şi această fotografie decupată dintr-o revistă care apărea la începutul anilor '90. Recunoaşteţi personajele?
Etichete: 2 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Azi am asistat la o fază demnă de „Cascadorii râsului“.
Pe rolul instanţei a fost o cauză penală în care un individ, să-l numim, fictiv, Ion Popescu, era acuzat de furt.
S-a făcut apelul, s-a constatat că toate părţile, inclusiv martorii, erau prezente, s-a trecut la audierea lor, s-a dat cuvântul la fond, apoi s-a lăsat doasul în pronunţare.
După 20 de minunte...şoc! Avocata inculpatului revine în sală şi anunţă completul că inculpatul nu era inculpat, adică era inculpat, dar în altă cauză! Ca să înţelegeţi: citat a fost Ion Popescu. La adresa din buletin. Unde nu a fost găsit, pentru că omul fusese arestat. În altă cauză. Din acest motiv, Ion este citat la locul de deţinere, adică în penitenciar. Ca urmare, azi, la instanţă, se prezintă Popescu. Dar nu Ion, ci Vasile. Care, la apelul grefierei, răspunde ca Ion. Mai mult, recunoaşte şi furtul. La fel, şi martorii spun că pe el l-au surprins la locul faptei. Iar avocata, desemnată din oficiu, să-l apere, pune concluzii.
Când să se urce în duba care să-l ducă înapoi, la bulău, se descoperă confuzia şi este readus în sală. „Când am auzit Popescu, am crezut că de mine era vorba, n-am mai aşteptat să se strige şi celălalt nume“, s-a justificat el în faţa magistraţilor perplecşi.
Aceştia nu au înţeles cum de a fost posibil ca martorii care au identificat adevăratul hoţ şi care au participat şi la reconstituire, nu şi-au dat seama că Vasile nu-i Ion. Pentru că, între timp, avocata s-a scos, afirmând că, fiind numită din oficiu, până la acest prim termen nu-şi văzuse la faţă clientul.
Mai mult, ei n-au priceput nici de ce Vasile a recunoscut ceea ce, în realitate, făcuse Ion. Pe care nici nu-l cunoştea!
Norocul lui a fost că judecătorul şi-a dat seama că putea să i se înfunde dacă ar fi soluţionat, în circumstanţele date, cauza. Astfel, Vasile a scăpat de o acuzaţie de fals privind identitatea şi a rămas doar cu aceea pentru care a fost arestat.
Dar Ion n-a scăpat: va fi adus, cu mandat, la următorul termen de judecată.

Niciodată Singură
Înseamnă să crezi că nu ştie lumea ce e ăla un scuter şi să te simţi dator să călăreşti vehiculul cât e ziua de lungă, pe toate străzile. Să vadă tot poporul că ai cu ce (fără număr, fără număr...).
Numai că, după vreo două ture pe sub fereastra mea, m-am cam săturat de nechezatul cailor putere (care au şi ei dreptul la o pauză, nu crezi?). Vreau un pic de linişte ca să-mi pot aduna gândurile, împrăştiate în orele în care am muncit pentru pâinea cea de toate zilele, nu ca tine, care altceva mai bun de făcut decât să-ţi etalezi faţa de prost pe un scuter second-hand, nu ai.
Sau crezi că nu mă pricep? Deh, n-o fi mâncat toată lumea seminţe, ca tine, pe marginea trotuarului...
Niciodată Singură
Am aflat că, în aceste zile, într-un oraş din ţară, o elevă riscă exmatricularea din cauză că a avut curajul (spun unii) sau neruşinarea (cred alţii) să aducă pe lume un copil, deşi este în ultimul an de liceu.
Partea bună este că fata a încheiat clasa a XI-a cu o medie generală peste 9. În plus, este şi olimpică. Partea mai puţin bună este că bebeluşul este rodul relaţiei cu un bărbat însurat.
Partea bună este că proaspăta mămică nu a abandonat şcoala. Ea doreşte să-şi continue studiile alături de colegii săi care, împreună cu familia şi conducerea liceului o sprijină în demersul său. Partea rea este că dirigintele,
folosind ca argumente două prevederi ale Regulamentului şcolar, este hotărât să o sancţioneze cu nota 2 la purtare.
Partea bună este că tânara a găsit înţelegere la oficialii Inspectoratului Şcolar, care consideră că dirigintele ar trebui să accepte situaţia şi să-i permită continuarea cursurilor. Partea rea este că profesorul
vrea cu tot dinadinsul s-o excludă nu numai din clasă, ci şi din liceu, pe motiv că fata a devenit un model negativ pentru elevi. Omul susţine că aceasta nu mai are ce să caute în unitatea de învăţământ după ce a născut copilul unui bărbat însurat, pe care încearcă şi acum să-l despartă de familie.
Fata spune că n-a ştiut că bărbatul cu care s-a iubit era însurat şi că mai avea un băiat de trei ani. Ea susţine că, între timp, s-a despărţit de tatăl copilului şi că acesta a acceptat să-i plătească pensie alimentară.

Acest caz îmi aminteşte de o fostă colegă de liceu care, spre deosebire de eroina poveştii de mai sus, în plin regim ceauşist, a devenit mamă la 16 ani.
Deşi nu făcea parte din aşa-numita „elită“ a clasei, era considerată o elevă cu rezultate bune la învăţătură. Avea o fire expansivă, era de gaşcă, îi plăcea să se distreze. Ştiam cu toţii că-i plac şi băieţii (dacă nici la 15-16 ani nu-i plăceau, atunci când?), chiar ne spunea că iese, din când în când, cu câte unul, dar niciodată nu ni s-a părut ceva nefiresc în asta.
Până într-o zi, când a explodat bomba: Dana e însărcinată!
Ne uitam la ea ca la urs. Mai ales noi, fetele cuminţi (înţelegeţi ce vreau să spun ;) ), care-i căutam pe chip şi, mai ales, pe trup, semnele sarcinii. Evident că, la început, nu se vedea nimic!
Nimeni nu avea curajul să-i spună ceva.
Până într-o altă zi când, sătulă de privirile noastre tâmpe şi curioase, Dana a răbufnit: De ce vă tot uitaţi aşa la mine? Vreţi să vă aduc certificat de virginitate?
Ne-am dat seama că ştia ce gândim şi că a renunţat să se mai ascundă. Totuşi, nici în perioada care a urmat nu am întrebat-o nimic în legătură cu puiul de om pe care urma să-l aducă pe lume şi nici cine e tatăl lui. Dar era imposibil să nu observăm transformările: talia îngroşată, burtica precum o mingiuţă, sănii măriţi.
Când era în şase luni, a dat examenul de treapta a II-a (pentru cine nu ştie, era examenul de la sfârşitul clasei a X-a). L-a trecut, dar ştia că, din toamnă, nu va mai începe cursurile alături de noi. Ştia că fusese tolerată de conducerea liceului până la absolvirea treptei I, ca să-şi poată susţine examenul care-i permitea să-şi continue studiile...la seral.
Nouă ni s-a părut o măsură nedreaptă. Chiar dacă, în sinea noastră, o mai judecam, din când în când, pentru „inconştienţa“ de care dăduse dovadă, pentru faptul că a renunţat la cea mai frumoasă perioadă a vieţii pentru a schimba scutece, noi am fost alături de Dana. Cu câteva săptămâni înainte de a deveni mamă, am vizitat-o de câteva ori la spital, unde se internase la recomandarea medicilor, care vroiau să se asigure că bebeluşul se dezvolta normal. Dana era veselă, fericită şi părea că nu regretă nimic.
A născut în octombrie, dar nu la noi în oraş. Cred că în exact în aceste zile fata ei împlineşte 21 de ani. Nu am cunoscut-o niciodată. Nici pe Dana nu am mai văzut-o de aproape două decenii. M-am întâlnit ultima dată cu ea la scurt timp după ce am terminat liceul. Venise în oraş pentru un control medical. Cu puţin timp înainte făcuse un...avort. Am aflat că fetiţa fusese recunoscută de bărbatul cu care o concepuse. Mai mult, a luat-o de nevastă şi pe Dana. După mai mulţi ani, o cunoştinţă comună mi-a spus că relaţia nu a mers şi ca Dana a divorţat. De atunci, nu mai ştiu nimic de ea.
Nu ştiu dacă viaţa ei ar fi fost altfel dacă în clasa a X-a nu ar fi rămas însărcinată. Dar, pentru că nu a fost un elev-problemă, a avut note bune, iar cu noi, colegii, s-a purtat întotdeauna frumos, n-am condamnat-o că a hotărât să aducă pe lume copilul.
Ne-am întrebat mereu, după aceea, de ce n-a fost posibil să revină la şcoală, dacă tot promovase examenul de treaptă şi chiar cu o medie bună. Unii au spus, precum dirigintele elevei despre care am scris la început, că Dana era un exemplu prost pentru toate fetele din liceu. Diferenţa dintre fosta mea colegă şi fata din povestea de azi este că Dana nu a conceput copilul cu un bărbat însurat, ci doar cu unul care, dacă nu o lua de nevastă, ar fi răspuns penal pentru relaţii sexuale cu o minoră.
E drept că Dana a rămas singura elevă din liceul nostru care a devenit mamă înainte de Bacalaureat. Dar nu este singura fată care şi-a început viaţa sexuală de la 14 sau 15 ani!
Faptul că a fost transferată la cursurile serale (şi nu la noi în oraş!), nu a shimbat ceva în comportamentul sau opţiunile în materie de sex al fetelor din liceul meu. Cine a vrut să-şi înceapă viaţa sexuală din clasa a IX-a, de exemplu, fiţi siguri că a făcut-o, fără prejudecăţi. Cine a vrut să fie elevă-model la şcoală şi femeie în afara ei, fiţi siguri că a făcut-o, fără probleme! Deşi, pe vremea aceea, cel puţin la noi în liceu, nu se vorbea atât de deschis despre viaţa sexuală, se cam ştia cine cu cine şi care cu care. Şi informaţia circula atât între noi, cât şi între profesorii care închideau ochii şi acceptau situaţia. La un moment dat, singurul lucru pe care îl mai făceau diriginţii la aşa-numitele ore de educaţie sexuală era de a ne atenţiona cu privire la urmările unor relaţii nepotrivite cu vârsta şi preocupările de elev (vă daţi seama ce râsete erau!).
Excluderea Danei din comunitatea şcolară nu a stopat apariţia fetelor-problemă. Culmea ironiei, un an şi jumătate mai târziu, tot clasa noastră a ajuns din nou celebră datorită altei colege care trăia, fără să se ascundă, cu un bărbat cu mulţi ani mai în vârstă decât ea. Fata crescuse la căminul de copii. În primii ani de şcoală s-a ţinut, oarecum, de carte, dar în liceu a descoperit şi plăcerile vieţii care, la un moment dat, au trecut înaintea studiului. A început să umble cu băieţii până când a dat peste cel la care s-a mutat, fără să ceară permisiunea nimănui. N-au speriat-o nici nota scăzută la purtare, nici consemnarea în cămin (de unde evada fără probleme), nici ameninţările cu exmatricularea. Şi n-a mai trimis-o nimeni la seral, nu a mai dat-o nimeni afară din liceu, a susţinut şi Bac-ul şi n-a mai fost un exemplu negativ pentru nimeni.
După 2 sau 3 ani de la absolvire, a poposit în oraş într-un Mercedes alb şi i-a lăsat pe toţi cu gura căscată (la propriu) când a coborât din maşină îmbrăcată precum cele pe care azi le numim piţipoance!

Părerea mea este că nu orice lucru care contravine unor reguli acceptate şi aplicate într-un anumit mediu este, automat, un exemplu negativ. Că fiecare caz trebuie judecat individual, după particularităţile lui.
Ce s-ar putea spune despre fata care, în aceste zile, încearcă să-şi convingă dirigintele s-o lase să-şi termine liceul? Da, că a greşit. De un milion de ori. Putea să avorteze, dar n-a făcut-o. Curaj? Inconştienţă? Interesantă e poziţia colegilor, a cadrelor didactice, chiar şi a oficialilor din inspectorat, care nu au pus-o la zid. Vor să-i dea şansa ca, peste câteva luni, să obţină o diplomă care ar putea-o ajuta să-i ofere un viitor mai bun copilului ei. În aceste condiţii, are dreptul dirigintele să-i refuze acest lucru?
Da, se poate aduce în discuţie aspectul moral. Dar prin faptul că fata a fost, până acum, premiantă şi olimpică, deci a avut un comportament impecabil în liceu, consider că a spălat, oarecum, păcatul comis. A adus pe lume un copil, nu a făcut filme porno!
Acum 21 de ani, colegei mele i s-a permis nu numai să vină la cursuri cu burta la gură, ci şi să se înscrie la examenul de treaptă şi să-l susţină. I-au dat şansa de a merge mai departe, să-şi termine liceul, chiar dacă la seral, pentru că, pe vremea aceea, cine pica la examenul de treaptă, nu avea altă opţiune decât şcoala profesională la care (cel puţin la noi în oraş), ajungeau cei mai slabi elevi.
De ce nu ar mai fi posibil acest lucru şi în anul 2009, când Regulamentul şcolar permite acest lucru?
Cine greşeşte? Dirigintele, care consideră că-şi apără elevii sau cei care o susţin pe proaspăta mămică, profesorii şi responsabilii din inspectorat, care spun că fata poate să vină la şcoală fără probleme? Eleva-mamă, care vrea să înveţe pentru o diplomă? Putem, avem noi dreptul s-o condamnăm că a născut copilul, că nu l-a omorât, că nu l-a abandonat într-un tomberon, că nu l-a dat în grija statului sau spre adopţie? Că doreşte să ducă o viaţă normală, chiar dacă normalul ăsta e cu totul diferit de cel al colegelor de generaţie?
Care ar fi soluţia care i-ar muţumi pe toţi?


Niciodată Singură
Într-o perioadă în care toată lumea se întreabă dacă Guvernul Boc II cade sau nu, eu scriu despre pisici şi postez videoclip cu Puya. Bun aşa. Complet ancorată în realitate :)
Adevărul e că politica este ultimul lucru care mă interesează la ora asta. Mă uit pe fereastră şi văd că toamna 2009 a devenit certitudine. Recenta avertizare meteo, de cod galben de vijelii şi ploi, valabilă pentru toată ţara, confirmă că ne-am luat adio de la anotimpul cald. Din nou, revin la hainele groase din care, cel mai probabil, dacă se instalează frigul, nu voi mai ieşi până la primăvară. Naşpa.
Nu v-am zis? Sunt meteo-dependentă. Plină de energie în zilele cu soare (dacă mai e şi vară, e ideal), întoarsă pe dos în cele mohorâte. Nu suport frigul, umezeala, ploile interminabile, ceaţa. Pentru mine, toamna înseamnă frunze care cad. Şi regretul că a mai trecut încă o vară în care, iar, nu am reuşit să fac tot ce mi-am propus.
Îmi place primăvara, în special perioada aceea în care simţi că iarna nu mai are nicio putere, când ştii că, peste o săptămână, natura va purta hăinuţe noi, de un verde crud...Pentru mine, întotdeauna, primăvara înseamnă un nou început. Speranţa...
Preferata mea e vara. Ador soarele, chiar dacă nu mă abandonez, neprotejată, razelor sale, uneori mult prea fierbinţi. Nu-mi fac griji cu privire la garderobă, ştiu că, orice aş îmbrăca, nu mă incomodează. Îmi place că pot sta cu fereastra deschisă în timpul nopţii şi pot auzi greierii în iarba...vecinilor. Că pot să-mi savurez cafeluţa în curte, pe băncuţă, sub umbrelă, cu Ticuţă, motanul cel bătrân, în braţe...
Asociez iarna cu luna cadourilor şi Crăciunul. E perioada din an pe care o iubesc enorm, dar şi în care am întotdeauna senzaţia că nu o trăiesc, nu o simt aşa cum mi-aş dori. Îmi place atmosfera de sărbătoare, când lumea, în pofida greutăţilor, încearcă să fie mai bună, mai veselă, când oferim şi primim cadouri. Îmi place să împodobesc bradul, de fiecare dată mai devreme decât ar trebui. Îmi place prima ninsoare cu fulgii aceia mari şi pufoşi, când totul pare curat şi pur sub mantia albă de zăpadă...Dar nu suport gerul, viscolul şi sunt terorizată de gheaţa de pe trotuar, care mă sileşte să merg ca pe aţă, ca să nu cad şi să mă aleg cu o mână ruptă sau cu capul spart...
Acum, e toamnă. Iar! Mă uit, din nou, pe fereastră. Nu mai plouă, dar e un pic de ceaţă. Moartea părului, spunea, odată, mama, referindu-se la coafura care i se pleoştea în această perioadă, în cazul în care nu folosea un fixativ bun. Eu nu am problema asta. Dar am altele: nu suport hainele groase, care mi se par voluminoase şi grele, frigul, umezeala, ploile interminabile. Pentru că, nu v-am spus?, sunt meteo-dependentă!

Niciodată Singură

De obicei, nu ascult genul ăsta de muzică. Dar acest cântec al lui Puya îmi place foarte mult. L-am reascultat, dimimeaţă, la Radio Zu. Pentru mine, este cântecul zilei. Audiţie plăcută!

Niciodată Singură

O am de cinci ani.
Am găsit-o pe gard. Era un ghemotoc de blăniţă albă. Nu s-a speriat când am întins mâna spre ea. Nu m-a respins nici când am luat-o în braţe. A fost love at the first sight :)
Când m-a văzut cu ea, tata mi-a zis s-o duc de acasă. Aveam deja alte pisici. Cu inima îndoită, am dus-o...în spate, pe acoperişul magaziei. Bănuiam că se va întoarce. Dacă nu imediat, măcar după câtva timp.
Aşa a fost. Nu a trecut mult şi am revăzut-o pe gard. Călca sigură pe ea, cu coada ridicată. Când a dat cu ochii de ea, tata iar a zis s-o duc. Am bătut în retragere: „Păi am dus-o o dată! Unde s-o mai las, nu vezi că ne-a găsit?“
Atunci, tata s-a uitat la ea. Simţindu-se în centrul atenţiei, ghemotocul de blăniţă albă şi-a arcuit spatele, şi-a împins capul în faţă, ca şi când ar fi vrut să ne atingă, după care...a început să toarcă.
„Hai, adu-o-ncoace, să-i dau mâncare!“ a spus tata.
Ştiam că deja hotărâse s-o păstrăm şi pe ea.
I-am zis Pisa.
Niciodată nu am regretat că am lăsat-o la noi. E la fel de blândă, însă are personalitate. E iubăreaţă, dar nu ne adoarme în braţe.
Şi... e mămica Piciului!
Niciodată Singură

Asta m-am întrebat ieri după-amiază, când mi-am instalat din nou mIRC-ul. Ştiţi voi, programul cu care, acum câţiva ani, ne conectam la IRC(Internet Relay Chat) şi vorbeam cu oameni din toată lumea (evident, dacă te descurcai, cât de cât, într-o limbă de circulaţie internaţională).
Eu am descoperit mIRC-ul acum patru ani, graţie soţului meu (pe atunci, iubi meu :) ), care îl folosea pentru a intra pe apropo.ro (primul nostru loc de întâlnire-Pui, nu te superi că am dat un pic din casă, da?). Deşi îl aveam şi eu pe desktop, de la cel care îmi vânduse PC-ul, niciodată nu mă întrebasem ce reprezenta iconul acela zâmăreţ şi colorat. După ce am aflat cu ce se mănâncă, multă vreme am rămas dependentă de mIRC. Am descoperit că există o mulţime de canale unde puteam chat-ui lejer, fără teama că n-aş putea scăpa de toţi nebunii (cărora le dădeam ignore în 3 secunde)!
La un moment dat, am dat peste Trivii, şţiţi voi, acele concursuri de cultură generală la care ajunsesem să învăţ pe dinafară toate răspunsurile pe care le tastam cu o viteză care mă uimea chiar şi pe mine :)) Odată, chiar am devenit operator pe un astfel de canal, ca recompensă pentru că am fost prima într-un top lunar (am fost şi eu regină, na!).
După vreun an, m-am lecuit de boala asta. Până în 2007 când şi prietena mea şi-a instalat net acasă. Îşi făcuse un obicei de a intra, seara, pe tot felul de canale, în căutarea sufletului pereche, dar până să dea de el, a întâlnit (virtual) tot felul de şmecheri, mincinoşi, frustraţi, obsedaţi etc. A doua zi, stătea ore-ntregi ca să-mi spună, cu lux de amănunte, ce spunea unul, ce debita altul. Părea amuzant, aşa că, mai mult mânată de curiozitate, într-una din seri m-am conectat iar la mIRC.
O vreme, ne-am distrat copios. Şi eu, şi ea, intram la acelaşi individ şi îi puneam, aproape simultan, aceleaşi întrebări şi ce nu scotea una de la el, scoatea cealaltă. Unii se prindeau de figură, alţii nu. Ne dădeam şi întâlniri la care, bineînţeles, nu ajungeam niciodată, pentru că iubăreţii de ocazie locuiau în cealaltă parte a ţării. E de înţeles că, în câteva luni, am schimbat o grămadă de nick-uri. Şi că ne-am oprit cu mult înainte să ne-o luăm în freză de la cineva.
N-am rezistat prea mult nici la jocul ăsta. Ajunsesem la concluzia că e pierdere de timp, din moment ce niciodată nu-mi dezvăluiam adevărata identitate, vârsta...uneori chiar nici sexul, pentru că da, aţi ghicit, mă mai dădeam şi bărbat :)) Aşa că, am renunţat din nou la mIRC.
Până ieri.
Nu ştiu ce mi-a venit. Am căutat programul pe net şi l-am descărcat. După care...pauză! Habar n-aveam cum să merg mai departe. Uitasem că tre să-mi aleg un nickname, să văd dacă e disponibil, să caut un server, canale de chat ş.a.m.d. Doamneee, am îmbătrânit? m-am întrebat, disperată.
În fine, după lupte seculare, am reuşit să intru undeva. Pe IRC.apropo.ro. Deja-vu ... =))
Cât credeţi că am rezistat? Mai puţin de jumătate de oră. Nici nu mă logasem bine când au venit primele întrebări: asl? d und ejti? cf? f sau b?
N-am reuşit să port nici măcar o discuţie ca lumea cu vreun personaj de acolo. Am refuzat să cred că pe canalul ăla erau doar retardaţi sau zombies. Am concluzionat că a fost ziua mea cu ghinion.
Sau că am îmbătrânit.
Niciodată Singură
Nu, nu cea de toamnă. Ci de aceea de prin conturile pe care mi le-am creat pe net, de-a lungul anilor.
Despre faptul că am vreo douăzeci şi ceva de adrese pe Yahoo am mai povestit. Nu trebuie să vă fie jenă să-mi spuneţi că am fost (mai mult sau mai puţin) într-o dungă. Staţi liniştiţi, îmi trece :) Încă nu mi-am anulat adresele pe care mi le accesez o dată la două luni, dar am început să-mi şterg conturile de pe aşa-numitele site-uri de socializare.
Azi au căzut Tagged-ul şi Flodeo. Nu le-aş fi anulat, dacă alertele nu-mi sufocau adresa (cea bună!) de mail. Flodeo nici nu ştiu cu ce se mănâncă, ori când sau la invitaţia cui am intrat în reţea. Pur şi simplu marcam ca şi citită orice alertă de la ei. La fel şi pe cele de pe Tagged, de la care primeam, zilnic, zeci de pupici de la tot atâţia necunoscuţi care îmi vizitau pagina de profil.
Pentru că m-am cam săturat să-mi pierd vremea deschizându-mi inutil mail box-ul şi să bifez ca şi citit orice mesaj de acest gen, azi am hotărât să tai răul de la rădăcină. Adică, mi-am anulat ambele conturi. Flodeo a fost mai cu motz, s-a lăsat cam greu, îmi tot cerea să-mi justific gestul. I-aş fi tras un „F..k you, tovarăşi!“, dar mama m-a învăţat (cu mari eforturi) să vorbesc frumos. Pentru că n-au acceptat să las căsuţa goală, la următoarea încercare am tastat: „Personal reasons“. Dacă vroiau să dezvolt, uitam de educaţia primită de la mamă şi le trăgeam înjurături în toate limbile (am zis limbile?) Pământului.
Dar n-a mai fost cazul!
Niciodată Singură

...într-unul singur. Aşa poate fi considerat numărul din octombrie al revistei Unica.
Dacă nu ştiaţi, aflaţi acum că, împreună cu exemplarul cu pricina, găsiţi: şampon fortifiant, balsam spumă pentru volum, alt şampon şi balsam, dar pentru strălucire, cremă reconstructivă antirid, un balsam (cică, magnific), pentru rufe, condiment universal pentru mâncare, plus cataloage de modă, cu ultimele „tendinţi“ (sic!) din sezonul toamnă-iarnă.
Iar în caz că n-aţi aflat până acum că e nevoie „Doar de o bucăţică...şi te simţi ca în Alpi“, tot Unica vă ajută, cu o mostră (cartonată) de Milka. Nu în ultimul rând, tot de la Unica, mai aflaţi şi „Unde 43 de campioni mondiali au învăţat să schieze“ (aşa au scris, aşa reproducem, să n-avem discuţii la proces).
Cu aşa oferte, să tot trăieşti! :))
PS: Acest text ar fi putut fi o reclamă. Dar nu e şi mă bucur (obor)!
Niciodată Singură
Regula e ca, la 1 octombrie, să înceapă anul universitar. Am înţeles că, în toamna asta, unii studenţi au mers la cursuri încă din 28 septembrie. Adică de luni. Barem să ştie omu' o treabă, s-o ia gospodăreşte, de la începutul săptămânii, nu de la mijlocul ei, când deja miroase a weekend-ul care înseamnă distracţie, relache etc.
S-a întâmplat să fiu şi eu, la un moment dat, studentă. Moment dat-ul ăsta a durat vreo 4 ani, între 1992-1996. Îi mult de-atunci, aşa-i? Doar v-am spus odată că-s bătrână, dar nu m-aţi crezut :)
N-am reuşit la facultate din prima, nici dintr-a doua şi nici dintr-a treia încercare. Nu neapărat pentru că examenul de admitere ar fi fost greu şi nici din cauza concurenţei, deşi, se ştie, la Drept, numărul candidaţilor creştea de la an la an. Ci pentru că n-am ştiut să învăţ, iar de meditaţii cu profesori universitari nici n-am vrut să aud. Oricum, nu mi le permiteam.
Aş fi vrut să intru la Stat, dar n-a fost să fie! N-aş fi ajuns la particulară dacă, în toamna lui '92, viaţa mea n-ar fi fost marcată de un anumit eveniment, iar ai mei nu ar fi fost convinşi că, oferindu-mi şansa de a merge la facultate, aş fi trecut mai uşor peste ceea ce mi se întâmplase.
În cei 4 ani de studenţie, nu am fost decât o singură dată la deschiderea festivă a cursurilor. În anul I. Ţin minte că evenimentul a avut loc în sala mare a Teatrului Naţional. Era o mare de studenţi, semn că taxele, destul de piperate şi la vremea aceea, nu numai în zilele noastre, nu speriaseră lumea.
Deşi aveam 20 de ani şi, teoretic, ar fi trebuit să mă descurc singură, alături de mine a fost...tata. Şi Anca. O fată pe care o cunoscusem la ultima probă a examenului de admitere pe care îl susţinusem la mijlocul lui septembrie. Şi ea...tot cu tata. Deja aveam ceva în comun. Mai puţin debitul verbal. Eu eram aia care o depăşeam :))
Trebuie să ştiţi că, încă de când eram în şcoala generală visam să ajung la facultate. Înainte de 1990, orice student din oraşul meu era admirat, lăudat...era văzut altfel decât noi, ăştia mici. În plus, când eram prin clasa a VII-a, îmi picase cu tronc un nepot al unui vecin, cu 4 ani mai mare. Când am intrat la liceu, el a reuşit la Politehnică. Credeam că, dacă voi intra şi eu la Drept, patru ani mai târziu (eram optimistă dacă îmi imaginam că voi reuşi din prima!), tot îl voi prinde un an în Bucureşti şi atunci mă va băga şi pe mine în seamă.
Între timp, nu numai că am crescut şi mi-a zburat gândul de la el, ci am aflat că, încă de pe vremea când îmi imaginam cai verzi pe pereţi, omul avea o iubită cu care s-a şi căsătorit imediat după Revoluţie (iar după 7 ani de căsnicie, soţia i-a murit de cancer...).
Pentru că aveam un adevărat cult pentru studenţie (întotdeauna am visat prea mult, recunosc...), mă aşteptam ca, la primul contact cu mediul academic, să mă simt altfel. Îmi doream emoţii şi senzaţii noi. Dar, în sala aceea imensă, în marea aceea de oameni, în pofida faptului că am putut să văd, pentru prima dată, de aproape, profesori celebri, despre care doar citisem până atunci, ori personalităţi ale lumii artistice care formau noi generaţii de actori, n-am simţit nimic. Noi, „bobocii“, nu ne cunoşteam şi eram împrăştiaţi peste tot, iar „veteranii“ stăteau în găşti gălăgioase, plasate, strategic, pe locurile din spate. Sincer, nu mi-a plăcut, deşi am stat până la final.
După festivitate, am mers la facultate, care nu avea sediul impunător de azi, ridicat la o aruncătură de băţ de Centru, ci funcţiona într-o clădire veche, întunecoasă şi predispusă la igrasie. Când am copiat orarul, am avut surpriza (neplăcută) să aflu că locaţiile în care se vor ţine cursurile sunt împrăştiate prin tot Bucureştiul: în şcoli, săli de spectacole, săli de protocol şi aşa mai departe. Că va trebui să circul cu toate mijloacele de transport în comun ca să ajung la fiecare. Dar am făcut-o şi pe asta :)
Am fost repartizată la Grupa II dar, ca să fiu cu Anca, m-am transferat în IV. Am fost nu numai colege şi prietene, ci şi vecine. Întâi, de cartier, apoi de bloc. În Drumul Taberei. La început, mi se părea un cartier uitat de lume. Mă enerva ideea că nu era legat de Centru şi prin metrou. Nu suportam troleul sau autobuzul. Pe urmă, m-am obişnuit şi cu naveta, şi cu locul.
Dar nu m-am acomodat niciodată cu Capitala. M-a fascinat o vreme, probabil pentru că viaţa avea un alt ritm decât cel din orăşelul de provincie din care veneam. Dar, tocmai pentru că acest ritm nu s-a potrivit niciodată felului meu de a fi, n-am mai vrut să rămân în Bucureşti şi după absolvire.
Nu am nostalgii după studenţie. A fost o perioadă frumoasă, dar deloc spectaculoasă pentru mine. Mai degrabă obişnuită. N-am fost genul tocilarei, dar îmi vedeam de treaba mea. N-am chiulit prea mult, pentru că-mi plăcea să fiu cu colegii. Pe atunci, piţipoancele erau o raritate. Şi, în general, erau alea de bani gata, pe care le vedeam doar la examene. Nu mi-am pierdut nopţile decât ca să văd filme sau să ascult emisiunile lui Titus Andrei, din două-n două săptămâni, sâmbăta. Îmi plăcea să mă plimb în parc, să casc ochii la vitrine şi tarabe, fără să cumpăr nimic, să merg la cinema la matineu, să mă vizitez cu Anca şi să ne prostim fumând, la un pahar de vin fiert. În rest...tânjeam după oraşul meu, camera mea şi după tot ce-mi era drag.
Pentru că, pentru mine, Bucureştiul n-a însemnat niciodată ACASĂ.