Niciodată Singură
Regula e ca, la 1 octombrie, să înceapă anul universitar. Am înţeles că, în toamna asta, unii studenţi au mers la cursuri încă din 28 septembrie. Adică de luni. Barem să ştie omu' o treabă, s-o ia gospodăreşte, de la începutul săptămânii, nu de la mijlocul ei, când deja miroase a weekend-ul care înseamnă distracţie, relache etc.
S-a întâmplat să fiu şi eu, la un moment dat, studentă. Moment dat-ul ăsta a durat vreo 4 ani, între 1992-1996. Îi mult de-atunci, aşa-i? Doar v-am spus odată că-s bătrână, dar nu m-aţi crezut :)
N-am reuşit la facultate din prima, nici dintr-a doua şi nici dintr-a treia încercare. Nu neapărat pentru că examenul de admitere ar fi fost greu şi nici din cauza concurenţei, deşi, se ştie, la Drept, numărul candidaţilor creştea de la an la an. Ci pentru că n-am ştiut să învăţ, iar de meditaţii cu profesori universitari nici n-am vrut să aud. Oricum, nu mi le permiteam.
Aş fi vrut să intru la Stat, dar n-a fost să fie! N-aş fi ajuns la particulară dacă, în toamna lui '92, viaţa mea n-ar fi fost marcată de un anumit eveniment, iar ai mei nu ar fi fost convinşi că, oferindu-mi şansa de a merge la facultate, aş fi trecut mai uşor peste ceea ce mi se întâmplase.
În cei 4 ani de studenţie, nu am fost decât o singură dată la deschiderea festivă a cursurilor. În anul I. Ţin minte că evenimentul a avut loc în sala mare a Teatrului Naţional. Era o mare de studenţi, semn că taxele, destul de piperate şi la vremea aceea, nu numai în zilele noastre, nu speriaseră lumea.
Deşi aveam 20 de ani şi, teoretic, ar fi trebuit să mă descurc singură, alături de mine a fost...tata. Şi Anca. O fată pe care o cunoscusem la ultima probă a examenului de admitere pe care îl susţinusem la mijlocul lui septembrie. Şi ea...tot cu tata. Deja aveam ceva în comun. Mai puţin debitul verbal. Eu eram aia care o depăşeam :))
Trebuie să ştiţi că, încă de când eram în şcoala generală visam să ajung la facultate. Înainte de 1990, orice student din oraşul meu era admirat, lăudat...era văzut altfel decât noi, ăştia mici. În plus, când eram prin clasa a VII-a, îmi picase cu tronc un nepot al unui vecin, cu 4 ani mai mare. Când am intrat la liceu, el a reuşit la Politehnică. Credeam că, dacă voi intra şi eu la Drept, patru ani mai târziu (eram optimistă dacă îmi imaginam că voi reuşi din prima!), tot îl voi prinde un an în Bucureşti şi atunci mă va băga şi pe mine în seamă.
Între timp, nu numai că am crescut şi mi-a zburat gândul de la el, ci am aflat că, încă de pe vremea când îmi imaginam cai verzi pe pereţi, omul avea o iubită cu care s-a şi căsătorit imediat după Revoluţie (iar după 7 ani de căsnicie, soţia i-a murit de cancer...).
Pentru că aveam un adevărat cult pentru studenţie (întotdeauna am visat prea mult, recunosc...), mă aşteptam ca, la primul contact cu mediul academic, să mă simt altfel. Îmi doream emoţii şi senzaţii noi. Dar, în sala aceea imensă, în marea aceea de oameni, în pofida faptului că am putut să văd, pentru prima dată, de aproape, profesori celebri, despre care doar citisem până atunci, ori personalităţi ale lumii artistice care formau noi generaţii de actori, n-am simţit nimic. Noi, „bobocii“, nu ne cunoşteam şi eram împrăştiaţi peste tot, iar „veteranii“ stăteau în găşti gălăgioase, plasate, strategic, pe locurile din spate. Sincer, nu mi-a plăcut, deşi am stat până la final.
După festivitate, am mers la facultate, care nu avea sediul impunător de azi, ridicat la o aruncătură de băţ de Centru, ci funcţiona într-o clădire veche, întunecoasă şi predispusă la igrasie. Când am copiat orarul, am avut surpriza (neplăcută) să aflu că locaţiile în care se vor ţine cursurile sunt împrăştiate prin tot Bucureştiul: în şcoli, săli de spectacole, săli de protocol şi aşa mai departe. Că va trebui să circul cu toate mijloacele de transport în comun ca să ajung la fiecare. Dar am făcut-o şi pe asta :)
Am fost repartizată la Grupa II dar, ca să fiu cu Anca, m-am transferat în IV. Am fost nu numai colege şi prietene, ci şi vecine. Întâi, de cartier, apoi de bloc. În Drumul Taberei. La început, mi se părea un cartier uitat de lume. Mă enerva ideea că nu era legat de Centru şi prin metrou. Nu suportam troleul sau autobuzul. Pe urmă, m-am obişnuit şi cu naveta, şi cu locul.
Dar nu m-am acomodat niciodată cu Capitala. M-a fascinat o vreme, probabil pentru că viaţa avea un alt ritm decât cel din orăşelul de provincie din care veneam. Dar, tocmai pentru că acest ritm nu s-a potrivit niciodată felului meu de a fi, n-am mai vrut să rămân în Bucureşti şi după absolvire.
Nu am nostalgii după studenţie. A fost o perioadă frumoasă, dar deloc spectaculoasă pentru mine. Mai degrabă obişnuită. N-am fost genul tocilarei, dar îmi vedeam de treaba mea. N-am chiulit prea mult, pentru că-mi plăcea să fiu cu colegii. Pe atunci, piţipoancele erau o raritate. Şi, în general, erau alea de bani gata, pe care le vedeam doar la examene. Nu mi-am pierdut nopţile decât ca să văd filme sau să ascult emisiunile lui Titus Andrei, din două-n două săptămâni, sâmbăta. Îmi plăcea să mă plimb în parc, să casc ochii la vitrine şi tarabe, fără să cumpăr nimic, să merg la cinema la matineu, să mă vizitez cu Anca şi să ne prostim fumând, la un pahar de vin fiert. În rest...tânjeam după oraşul meu, camera mea şi după tot ce-mi era drag.
Pentru că, pentru mine, Bucureştiul n-a însemnat niciodată ACASĂ.
Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu