Niciodată Singură
Niciodată Singură
Tuturor celor care au avut răbdarea şi timpul de a-mi citi blogul, un...

Niciodată Singură

Roşu şi Negru - Crăciun însângerat


„Ora 13.


Azi e cea mai fericită zi din viaţa mea.
Azi A CĂZUT CEAUŞESCU!“

Asta am consemnat în jurnalul meu, în urmă cu exact 20 de ani, imediat ce Radio România anunţase că „Dictatorul a căzut!“.

Aveam 17 ani, eram în clasa a XII-a şi, în acea perioadă, ascultam zilnic Europa Liberă, singurul mijloc de informare într-un timp când presa scrisă însemna „Scânteia“ şi „România (deloc) Liberă“.
De la Europa Liberă aflasem, cu câteva luni înainte, de „Scrisoarea celor şase“ , de disidenţii Doina Cornea, Ana Blandiana sau Mircea Dinescu şi, nu în ultimul rând, de masacrul de la Timişoara....
Era o zi de vineri, eram singură acasă şi mă refăceam după o hepatită care mă ţinuse câteva zile în spital. Ţin minte că, imediat după anunţul de la Radiojurnal, am sărit din pat, am alergat în sufragerie şi am deschis televizorul. Priveam demonstranţii care ocupaseră Televiziunea şi imaginile cu fuga lui Ceauşescu, dar tot nu-mi venea să cred că era adevărat!
Am ieşit apoi pe balcon. Vecinii începuseră, deja, să iasă din casă, se îmbrăţişau şi arătau semnul victoriei.
În scurtă vreme, au ajuns şi ai mei acasă. Urmăream, cu toţii, imaginile de la televizor sau ascultam ştirile de la radio şi aveam impresia că trăim un vis.
Teama că s-ar putea sfârşi ne-a fost alimentată de evenimentele din zilele care au urmat. „Încă mor oameni. Priveam, ieri, la televizor, şi mă îngrozeam... E traumatizant să vezi un parc din Bucureşti transformat în cimitir, să vezi atâtea înmormântări, să priveşti cadravrele deshumate de la Timişoara... Bucureştiul e rănit, mutilat. Centrul Civic e de nerecunoscut, încă se trage acolo... Până când?“, scriam eu, în jurnal, în cea de-a treia zi de Crăciun din 89.
Mai ţin minte că, după difuzarea filmului cu procesul şi execuţia Ceauşeştilor, o perioadă mi-a fost frică să rămân singură în casă, iar pe 26 ianuarie 1990, ziua de naştere a dictatorului, nu m-am dus la şcoală de teamă ca zvonul referitor la foştii săi susţinători care ameninţaseră cu „În fiecare casă/ Câte-un mort pe masă“ să nu se adeverească!
Tare slabă de înger trebuie să fi fost atunci... dar vremea aia a trecut şi, cu ea, s-au dus şi zilele Revoluţiei de la care, azi, se împlinesc 20 de ani!




Niciodată Singură
În urmă cu câteva zile, m-am pricopsit cu o leapşă. Pentru că se apropie Crăciunul şi nu vreau să mă prindă sărbătorile cu datorii, mă grăbesc să-i dau curs, deşi nu sunt într-un moment de maximă inspiraţie.

Amintiri din sezonul de iarnă...

Aici chiar m-a prins, pentru că iarna nu este anotimpul meu preferat. Am spus, cândva, că-s meteo-dependentă, că urăsc frigul şi umezeala, că mai bine m-ai omorî decât să mă scoţi afară când e viscol ori vreun ger de crapă pietrele. Din acest motiv, de trei ani, încoace, îmi iau concediu în decembrie. Măcar o lună (din cele trei!) de iarnă să stau şi eu la căldură, cu o cană de vin fiert alături!
Anul trecut, însă, am făcut o excepţie. Am intrat în concediu pe 1 decembrie şi am stat acasă aproape trei săptămâni. Cum pe vremea aia nu mi-a dat prin cap să-mi fac blog, mi-am petrecut aproape tot timpul gospodărind. Până pe 23 decembrie, când aveam rezervare la avion pentru Grecia. Fratele Puiului ne invitase să petrecem Crăciunul la el. Era cadoul lui de cununie.
Drept urmare, iată-ne în dimineaţa zilei de 23 decembrie 2008 în drum spre Capitală. Eu, Puiul şi ... mama-soacră (deh, nimic nu e perfect!
wink ). Aranjasem din timp cu unul din amicii lui tata să ne ducă cu maşina până la Otopeni. Deşi avionul urma să decoleze de abia la 19.35, noi am zis că e mai bine să ajungem la aeroport cu câteva ceasuri mai devreme, mai ales că niciunul dintre noi nu călătorise, până atunci, cu avionul şi habar nu aveam ce formalităţi trebuie să îndeplinim.
Călătoria pe şoselele patriei a fost lipsită de incidente, însă nu şi de peripeţii. Şoferul, Domn' Profesor, cum îi ziceam noi, este unul din ăia care ţin 60 la oră chiar dacă ies pe autostradă, aşadar nu o dată ne-am văzut depăşiţi de toate rablele. Fumător înrăit, făcea pauză de ţigară când ne era lumea mai dragă. Ca să nu mai spun că era cât pe-aci să nu nimerească Bucureştiul, deoarece, imediat ce am trecut de Ploieşti, omul a încurcat drumul, plus că era să ne ducă la Băneasa, neştiind că Otopeniul se numeşte, acum, „Henri Coandă“!
Bucuria că am ajuns, cu bine, la aeroport, ne-a fost făcută ţăndări de vestea că avionul avea întâziere. Iniţial, a fost vorba despre o oră şi jumătate care, în final, s-a prelungit la trei. După verificarea bagajelor şi cea corporală, am aşteptat îmbarcarea aproape o oră, timp în care angajaţii de acolo ne-au aburit cu tot felul de minciuni, cea mai gogonată fiind aceea că avionul care urma să ne ducă la Atena nu decolase încă din Viena. Abia când am ajuns la destinaţie am aflat că, de fapt, aeronava care ar fi trebuit să efectueze cursa se defectase, iar grecii au înlocuit-o cu cea care ne-a preluat la 22.30, în loc de 19.35!
Când am urcat în avion, altă dezamăgire: aveam impresia că ne-am întors, brusc, pe vremea războiului! Avionul era, pur şi simplu, o rablă, scaunele fiind atât de apropiate unul de altul, încât am fost nevoiţi să stăm cu genunchii la gură tot drumul. Când a început să ruleze pe pistă m-a luat cu fiori pe şira spinării, iar când s-a ridicat, zdrăngănea atât de tare din încheieturi, că am început să mă rog la Dumnezeu să ajung teafără la sol! Pentru ca tacâmul să fie complet, deasupra Bulgariei (cred eu), am prins şi nişte turbulenţe, plus o mică furtună de zăpadă, care mi-au făcut inima cât un purece! Călătoria ne-a fost îndulcită cu cina inclusă în costul biletului şi pe care n-aş fi refuzat-o chiar dacă aş fi riscat să vomit, după! N-a fost cazul, aşa că, după o oră şi un pic de zbor am păşit (năuciţi) pe pământ grecesc! Cumnatul meu ne aştepta în aeroport, aşa că, după aproximativ trei sferturi de oră de mers cu maşina, ajuns, în sfârşit, la el acasă!
Pe drum, am sunat-o pe mama, la Roma, ca s-o liniştim, deoarece era moartă de îngrijorare şi nu merita, săraca, un aşa cadou de ziua ei!
Trecusem deja, în 24 decembrie, era Ajunul şi gândul începuse să ne zboare la zilele de vacanţă care urmau.
Că a fost de vis, am mai spus. Ce n-am povestit, a fost aventura de pe Acropole, din cea de-a treia zi de Crăciun.
Era o vreme ca de toamnă târzie, închisă, cu ploaie din aia care începe azi şi se termină poimarţi, cu umezeală pe care o simţeai şi în... oriunde. Familia cumnatului meu ne pregătise un tur al Atenei şi s-a gândit că n-ar strica să ajungem şi pe Acropole. Puiul meu trecuse pe acolo în urmă cu 20 de ani, pentru el n-ar fi fost o noutate, ca şi pentru mama soacră care, şi ea, vizitase locul, pe la mijlocul anilor 90. Dar eu nu trebuia să ratez ocazia de a vedea o bucăţică din istoria antică a Greciei aşa că, în timp ce soacra şi cumnatul au preferat să se plimbe pe străzile Atenei, eu şi Puiul am purces către Acropole.
Am străbătut ceva drum, am mers pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, dar nu ne-a dat niciunuia prin cap să ne luăm şi nişte puncte de reper, pentru întoarcere. El mergea înainte, eu fotografiam tot ce-mi ieşea în cale.
Când am ajuns sus, am fost extrem de surprinsă de numărul mare de turişti din toată lumea pe care i-am găsit acolo. Nu credeam că nişte ruine şi bolovani pot prezenta atâta interes (daaaa, câtă lipsă de sensibilitate la mineee!!!), mai ales pe o vreme din aia. Când ne-am salutat cu unul din Hong Kong, am rămas cu gura căscată. În fine, după ce am reuşit să dăm o raită locului, timp în care am filmat şi am fotografiat cam tot ce se putea, ne-am îndreptat spre ieşire, laolaltă cu ceilalţi. Am coborât şi de abia după vreo doi kilometri de mers prin ploaia aia măruntă, rece şi agasantă, ne-am dat seama că nu pe acolo venisem şi că drumul nu ne ducea spre locul de întâlnire cu mama soacră şi cumnatul. Ne-am hotărât să facem cale-întoarsă numai că, văzându-ne, din nou, sus, am realizat că, pentru a ajunge în partea opusă, trebuia să plătim, iarăşi, intrarea. Care era de 12 euro/persoană! Am avut, însă, noroc de două lucruri: că Puiul vobeşte destul de bine engleza şi că paznicii ne-au înţeles disperarea, lăsându-ne să trecem fără să ne mai ia alţi bani!
La coborâre, altă belea: nu mai recunoşteam locurile! Ne-am învârtit alte minute bune (care ni s-au părut ore) pe străzile acelea întortocheate, care păreau la fel, ca să nu mai spun că, o dată, am nimerit şi pe un drum înfundat! Şi iar ne-a iubit Dumnezeu: la un moment dat, am văzut o clădire pe care, la dus, avusesem inspiraţia s-o fotografiez, iar de acolo nu a mai fost prea mult până la locul de unde plecasem.
Prânzul de la Bairaktaris-celebra tavernă din Atena-care a urmat ,ne-a făcut să uităm toată nebunia prin care trecusem. Am jurat că, dacă vom mai ajunge vreodată într-o ţară străină, nu vom mai pleca niciodată la drum fără să avem la noi o hartă şi (măcar un) telefon mobil.
Pentru că norocul nu e veşnic şi nu merită să transformăm un vis frumos într-un coşmar!
PS: O parte din pozele făcute atunci, pe Acropole, aici.


Niciodată Singură
În curând, ne vor bate la uşă colindătorii. Ca în fiecare an, în Ajun de Crăciun, vom reasculta tradiţionalele „Domn, domn să-nălţăm“ sau „Steaua sus răsare/Ca o taină mare...“.
De fiecare dată, în perioada asta, îmi reamintesc faptul că n-am învăţat niciun colind. Copil fiind, nu am mers cu colegii sau prietenii la colindat, nu pentru că nu m-ar fi lăsat părinţii sau pentru că n-aveam nevoie de bani la puşculiţă, ci pentru că, pur şi simplu, nu m-a atras acest lucru.
Chestia asta mi s-a tras de la faptul că, pe vremea aceea, locuiam la bloc şi grupurile de colindători care se perindau cu orele pe la uşa noastră mă agasau cu insistenţa cu care butonau soneria. Cei mai norocoşi erau, însă, cei care veneau primii, copiii vecinilor sau cei care îşi anunţau dinainte vizita (pentru că tata era cadru didactic şi o parte dintre elevii lui veneau să-i cânte).
Prea puţini erau, însă, cei care erau pătrunşi de bucuria sărbătorii. Majoritatea habar n-aveau versurile, cântau corect doar începutul sau cel mult refrenul, restul fiind lălăială care nu dura mai mult de 1 minut. Prestaţia trebuia plătită, obligatoriu, cu aceeaşi sumă, în caz contar, artiştii se luau la ceartă, uneori chiar şi la bătaie, pe casa scărilor! Să le fi dat doar mere sau nuci, aşa cum e tradiţia? Cu siguranţă, te trezeai cu un bolovan în geam...
Mi-era destul de clar că totul se reducea la bani, la câştig, iar lucrul ăsta mi-a dezvoltat, în timp, un fel de dispreţ pentru astfel de cântăcioşi... Chiar şi colegii mei se lăudau, după, cu cât au strâns de la părinţi, bunici, mătuşi, vecini şi ce visau să facă ei cu mica avere obţinută din cântarea de Crăciun.
Singura dată când am văzut colindători autentici, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei, a fost în satul bunicilor din partea mamei, din judeţul Galaţi. Erau aşteptaţi cu porţile deschise, nu exista curte în care să nu intre. Pentru mine, copilul de la oraş, a fost un spectacol unic, pe care nu-l voi uita niciodată...
De aceea, în preajma şi în timpul sărbătorilor, prefer să ascult colindele în initimitatea casei mele. Îl ador pe Hruşcă, e singurul care-mi merge direct la inimă în perioada asta. Dar îmi mai plac şi clasicele Christmas songs, de la Silent Night şi Jingle Bells la Santa Claus Is Coming To Town.
Tata primeşte şi acum colindătorii care, de la an la an sunt din ce în ce mai puţini. Respectă regula din trecut: primii veniţi, cei care se anunţă înainte, vecinii şi, eventual, foştii elevi... Stă la poartă şi-i ascultă pe toţi. În final, îi plăteşte, pe fiecare, în mod egal. Ca să nu se ia la ceartă sau, Doamne-fereşte, la bătaie...

L.E.: A nu se înţelege că am ceva personal cu colindătorii. Fără ei, sărbătorile nu ar mai fi la fel. Şi-apoi, pe vremurile astea, de criză, au şi ei ocazia să facă un bănuţ cinstit!
smile
Niciodată Singură
- Alinuţa, eşti virgină?
- Încă nu.
Niciodată Singură



Am găsit-o pe gard, azi-dimineaţă. E cuminte şi iubăreaţă. Şi frumoasă biggrin

Later edit (20 decembrie):
Puiul meu i-a zis Cleopatra (de la ochii conturaţi cu negru), iar eu începusem s-o strig Cleo. A rămas la noi peste noapte. N-a fost pretenţioasă la mâncare şi a dormit aproape toată noaptea lângă sobă. Se obişnuise şi cu lădiţa cu nisip, dar numai după ce a făcut pipi pe mocheta de la uşă.
La prânz, însă, n-a mai vrut în casă şi Puiul i-a dat drumul în curte.
Un sfert de oră mai târziu, am aflat că era a vecinului meu. De aia era aşa cuminte şi iubăreaţă!

Niciodată Singură
*Twitter-ul are priză şi la ... „Bunicuţe“ biggrin : Libertatea anunţă că, după un an de blogărit, Ion Iliescu „ciripeşte“, acum şi pe Twitter.

*Brianna Caradja pofteşte la prospături: După trei căsnicii ratate şi disperată că ar putea petrece singură sărbătorile, prinţesa a pornit în căutarea sufletului pereche. După lupte seculare, care au durat aproape 10 zile, fosta blondă a lui Iri, se pare că a ales. Privilegiatul se numeşte Răzvan Dumitrescu şi nu, nu e celebrul jurnalist, ci un tinerel de 31 de ani, din Ploieşti, care lucrează la o companie multinaţională cu profil petrolier. „Pare un om blând, cu caracter frumos. Mi-a plăcut foarte mult poză, fiind foarte naturală“, şi-a motivat Brianna alegerea. Vom vedea cât a fost de inspirată
mrgreen.

*Surorile Gabor şi Luciu se concurează în sâni (Click) . Dacă minte n-au? twisted

*Sinceritate: „Dacă Vio era strungar, nici nu mă uitam la el!“, zis-a Oana Lis. Aşteptăm replica. Lui Moni


*Culmea prostiei: Autorii furtului din casa interpretei de muzică populară Brânduşa Covalciuc Ciobanu au fost daţi de gol de fotografiile pe care şi le-au făcut cu obiectele sustrase (Libertatea). Ei au fost prinşi în timpul altei spargeri dar, cu ocazia percheziţiei efectuate în adăpostul celor doi, poliţiştii au găsit şi pozele cu pricina. Noroc chior!

*Caritabili. Minune şi Salam vor dona încasările obţinute în urma vânzărilor ultimului lor album (Libertatea). Dacă nu ei, atunci cine? Fără număr...fără număr...

*Viaţa bate filmul: Melanie Griffith are cancer (Click). La 52 de ani, „Working Girl“ a fost diagnosticată cu cancer, în urma unor analize efectuate ca urmare a apariţiei unei pete negre sub ochiul stâng. Să sperăm că soţia lui Banderas va depăşi cu bine operaţia de îndepărtare a ţesutului canceros.

Vorba aceea: sănătate să fie, că belele curg.
O zi bună să aveţi!

Niciodată Singură
Aflaţi de la criserb.com lol
Niciodată Singură
Cine se temea că n-o să avem zăpadă anul ăsta şi că iarna e ca toamna (dacă mi-e îngăduit să adaptez celebra zicală), cred că e în culmea fericirii azi: troienele-s cât casa!
Bine, e un fel de-a spune. La noi a nins toată noaptea, iar la 5 dimineaţa stratul de zăpadă din curte era de jumătate de metru. Cel puţin aşa spunea tata care, ca orice pensionar ajuns la o anumită vârstă, n-a avut somn şi a ieşit cu noaptea-n cap să facă pârtie. Muncă în zadar, pentru că, la 7 şi ceva, când m-am dus să-mi prepar obişnuita cafeluţă, omătul era bine-merci la locul lui. Şi încă ningea!
Tot „bătrânul“ mi-a mai zis, ceva mai devreme că, în dimineaţa asta, n-a ajuns nici maşina cu ziare (încă le citeşte în varianta printată, nu l-am putut învăţa cu cea online) şi că în oraş se circulă greu (daaa, e şi „mare“ oraşul ăsta!).
După o discuţie cu Puiul meu, am ajuns la concluzia că ar fi bună o plimbare cu sania. Dar, cum noi nu avem sanie, ne-am mulţumi şi cu o plimbare per pedes asezonată, eventual, cu o bătaie cu bulgări.
Nu-i aşa că e bine în vacanţă?
Niciodată Singură
După două săptămâni, încep să simt, în sfârşit, că-s în concediu. Mai am încă pe atât.
Foarte greu mă mai rup de toate cele, în special de serviciu! De fapt, de serviciu nu am uitat deloc, am mai scris articole, toate fundamentate pe informaţii ce mi-au parvenit prin e-mail şi telefon. E o perioadă plină de evenimente, majoritatea referitoare la Crăciun şi tot omul care se implică în organizare vrea ca efortu-i să fie consemnat la gazetă. Am eu dreptul să-l lipsesc de bucuria asta? :)
Până vineri, am strâns, ca furnicuţa, câteva materiale pentru începutul anului (pe 4 ianuarie, gata vacanţa!) şi de atunci am hotărât să iau o pauză. N-am mai ieşit deloc, m-am ocupat de cele casnice, am stat pe net cât mi-a dorit sufleţelul şi am citit un milion de bloguri, evitând tot ce are legătură cu politica. Nu mă mai interesează cine a ieşit preşedinte, cine va fi prim-ministru, cu cine negociază pedeleul, dacă o să treacă sau nu Guvernul în Parlament. Vin sărbătorile şi vreau să mă bucur de ele, nu să-mi rămână sarmaua-n gât de nervi.
Pentru dimineaţa de azi îmi programasem o ieşire, dar era prea cald şi bine în pătucul meu pentru a renunţa la privilegiul de a lâncezi în aşternut, ca să mă aventurez în nămeţii de afară. Singurul lucru serios cu care „mă laud“ pe ziua de azi (în afară de a redacta două articole care vor apărea mâine) a fost o baie de aburi, un gomaj şi o mască pentru ten. Deh, îs muiere, tre să am grijă şi de mine :)
Mâine (de fapt, azi, că deja am păşit în 16 decembrie) am promis că voi onora cu prezenţa un eveniment ce marchează 20 de ani de la Revoluţie. Iniţial, am refuzat invitaţia, mai mult din comoditate (chipurile, sunt în concediu), apoi m-am răzgândit, deoarece am înţeles că e unul din acele evenimente despre care nu pot scrie bazându-mă pe informaţiile furnizate de altcineva, chiar dacă această persoană este însuşi organizatorul.
E bine, pentru că mai iau aer, afară a nins destul de mult şi chiar vreau să fac nişte poze în oraş. Am făcut câteva şi-n seara asta, de la fereastră şi din curte, dar vreau să fac şi-n centru, la brad. Am şi eu fixuri, ce vreţi!?
Că am împodobit bradul, deja v-am spus. Luni mi-am „lipit“ Moş Crăciunul pe geamul din holul mic (deja a fost luat în primire de privirile trecătorilor) şi am împodobit holul mare. Până la sfârşitul săptămânii, sper să ornez şi restul casei. Tare-mi mai place atmosfera dinantea Crăciunului! Tot ce-mi doresc este să mi-l petrec acasă, la gura sobei, cu Puiul meu. Sper să fie măcar zăpada care s-a aşternut în seara asta, ca totul să fie perfect. Anul trecut mi-am petrecut sărbătorile în Grecia, într-o vacanţă oferită de fratele Puiului ca un cadou de cununie. A fost de vis, însă tot acasă e mai bine, aşa că, anul ăsta nu vreau să mai plec nicăieri.
Oricum, până atunci mai e.
Deocamdată, importantă e odihna, aşa că merg la culcare.
Bye!
Niciodată Singură
M-am întâlnit cu ea pe stradă. Nu mai reţin de unde a apărut şi el. Am parcurs toţi trei distanţa care ne despărţea de casa ei. De fapt, o vilă. M-a surprins faptul că nu era aşa cum îmi imaginasem. Credeam că e mult mai mare şi mai impunătoare. Dar curtea era plină de flori şi verdeaţă. N-am avut vreme s-o admir, pentru că ei au urcat la foişorul de la etaj, iar eu i-am urmat. N-am intrat în încăpere, dar i-am văzut aşezându-se pe scaunele din răchită, plasate de o parte şi de alta a măsuţei de lângă perete.
Preţ de câteva zeci de minute, i-am auzit discutând...politică. N-am îndrăznit să-i întrerup decât în momentul în care m-am simţit datoare să le spun că seamnă cu doi actori într-un spectacol de teatru absurd
. Cu atât mai mult cu cât, în momentul în care am intrat, ea îi arăta lui un album cu picturi.
După alte câteva minute, ea îmi spune că-i e foame şi că ar vrea să gătim ceva. Am coborât amândouă în bucătaria de la parter. Din nou, am fost surprinsă că nu era utilată modern, aşa cum credeam că ar trebui să fie o bucătarie a celor
de teapa ei. Un hol mic şi întunecos despărţea bucătăria de camera părinţilor ei, un dormitor mobilat ca-n anii 80, cu macrameuri pe măsuţa de televizor. Doar computerul de ultimă generaţie, din colţul de lângă uşă arăta că suntem în secolul XXI...
„Aş prefera un pilaf...ai ceva împotrivă?“ îmi strigă ea din bucătărie, în timp ce eu mă învârteam, curioasă, în jurul PC-ului. „Tatăl tău se pricepe? Îl foloseşte?“, o întreb eu. Neînţelegând ce la ce mă refer, bagă capul pe uşă. „A! Da... Stă destul de mult pe mess...“, mă lămureşte şi dispare
la pilaful ei.
Pe mess? Cu cine? Şi despre ce-ar putea discuta atât de mult?
Ce frumos ar fi să-i aflu parola...
Cu acest gând păcătos m-am dus după ea la bucătărie. Am remarcat că se descurca destul de bine la cratiţă, o altă surpriză pentru mine. Apoi, am stat la poveşti.
De
el, oaspetele din foişorul de la etaj, am uitat amândouă. Dar nici nu i-am simţit lipsa. Cel puţin eu, care continuam să mă mir cât de bună şi de treabă e fata înjurată de toată România din cauza prostiei înscrise în codul genetic. Şi cât de bine mă simţeam alături de ea!!!

Clipesc o dată...şi încă o dată...
Semiîntuneric. O încăpere. Bineînţeles, mică. În faţă, recunosc brăduleţul meu, şi el, mic, dar albastru. Apoi, îmi văd soţul la calculator.
„Vaaai, puiu', dac-ai şti ce-am visaaaat! Se făcea că am fost acasă la Băsescu, împreună cu fiică-sa, Elena, care l-a invitat acolo şi pe Geoană, cu care a stat la taclale-n foişor, iar mie a vrut să-mi facă pilaf...“

Coşmarul se sfârşise.

Niciodată Singură

Sursa: aici.
Niciodată Singură
Câteva sugestii, aici :)
13
Niciodată Singură

...sau 12+1, pentru cei superstiţioşi. Noi nu suntem :)

Spun noi, pentru că mă refer la mine şi Puiul meu. Astăzi am sărbătorit 13 luni de căsnicie. Fără tort, dar cu voie bună şi iubire :) Pentru că sunt în concediu, nu m-au mai scos din casă responsabilităţile profesionale, cum s-a întâmplat în urmă cu o lună, la aniversarea unui an de convieţuire cu acte :)

Încă nu mi-a trecut. Îmi place să fiu nevastă. Îmi place să fiu nevasta lui, să am grijă de el şi el să aibă grijă de mine. Îmi place să adorm alături de el şi să mă trezesc privindu-l. Îmi place zâmbetul lui, îmi place vocea lui, îmi place parfumul lui...

Îmi place universul pe care ni-l construim zi de zi, lună de lună, an de an.

Îmi place faptul că suntem doi.

Niciodată Singură

Click pe poză pentru explicaţii :)
Niciodată Singură

Ceea ce s-a întâmplat în aceste două zile reprezintă o adevărată lecţie de viaţă. Pentru toată lumea, de la omul de rând până la ultimul politician. O vorbă (înţeleaptă) spune „să nu zici hop, până nu ai trecut groapa“. Nici Geoană, nici PSD-ul nu şi-au amintit-o aseară, când s-au anunţat exit poll-urile. Doar s-au bucurat, iar zâmbetul le-a îngheţat pe buze în mai puţin de 24 de ore.

N-aş vrea să fiu în pielea lui Geoană, nu vreau să ştiu cum e când îţi imaginezi că ai atins culmea şi să realizezi, într-o secundă, că nici nu te-ai ridicat, deşi simţi că ai căzut şi te doare. Nu vreau să ştiu ce-au simţit, la răsăritul soarelui, cei care au adormit cu paharul de şampanie în mână, după ce au sărbătorit, prematur, o victorie care, de fapt, nici nu era a lor. Dar aş vrea să ştiu dacă au învăţat ceva din „păţania“ lor.

Aseară am văzut pesedişti în delir, manifestându-şi aproape paroxistic bucuria, cu scandări şi înjurături de toate „culorile“ la adresa „marinarului bătăuş“. Am văzut o coloană interminabilă de maşini cu oameni echipaţi mai mult sau mai puţin în roşu. Steaguri roşii. Îmbrăţişări. Pupături. Un refren: „Lasă-ne, lasă-ne, măi Băsesculeeee....!“.

La un moment dat, linişte.

Prea multă linişte.

Dimineaţă, la 8, am înţeles de ce: Băsescu reloaded.

După-amiază, a fost rândul susţinătorilor săi să iasă pe străzi. Am văzut, din nou, o coloană de maşini. Oameni echipaţi mai mult sau mai puţin în portocaliu. Steaguri portocalii. Îmbrăţişări. Pupături. Un refren: „Vântul baaate, apa treeece, pietrele rămââân...!“

E-adevărat. Vântu a bătut, Geoană a trecut, Băsescu a rămas.

Ca să trăim bine (?)

Niciodată Singură
Niciodată Singură
E mic, dar frumuşel şi cochet. Albastru, cu „moţ“ şi fundiţe roşii.
E bradul meu de Crăciun :)

Niciodată Singură
Cel puţin, aşa zice buletinul de analize medicale.
Încă de acum două săptămâni mi-am propus ca primul lucru pe care trebuie să-l fac atunci când intru în concediu este să văd cum stau cu sănătatea, motiv pentru care azi am fost să-mi fac analize. Nu credeam că voi primi rezultatul tot azi, cred că am fost, din nou, norocoasă (doar v-am zis că Doamne-Doamne mă iubeşte!).
Aşadar, la o primă citire, lucrurile par să fie OK, în afară de o uşoară creşetere a colesterolului (normal, sunt gurmandă) şi veşnica lipsă de calciu, dar cu ea m-am născut, deci nu e o noutate :) Văd eu luni ce mai zice şi medicul de familie. Dacă şi de la el am parte de veşti bune, înseamnă că pot sta liniştită de sărbători. Cel puţin din acest punct de vedere.
Am hotărât ca mâine să împodobesc bradul, chiar dacă mai e până la Crăciun. Aşa fac în fiecare an, pentru că îmi place starea de bine pe care mi-o dă perioada sărbătorilor care începe duminică, de Moş Nicolae.
Trebuie să umblu în cutiile cu globuri şi luminiţe, aşa că, acum, vă las!
Niciodată Singură
Spuneţi şi voi dacă sunt întreagă la minte au ba: aştept cu limba scoasă (vorba vine, nu vă imaginaţi să se întâmple asta, la propriu!) concediul şi în prima zi de liber (aproape) absolut, eu plec la muncă!
Să nu credeţi că mi-au impus şefii asta, ei au spus doar atât: „Te duci în concediu, dar la alegeri, pe 6, eşti pe teren! Pe urmă, faci ce vrei tu!“. Aşa am vrut eu şi a fost mai mult decât OK, fapt care mi-a întărit convingerea că tot ce nu faci din obligaţie, este plăcere (nu vă gândiţi la prostii :)) )!
Prin urmare, am fost la festivitatea organizată de edili de 1 Decembrie şi, pentru prima oară de când scriu la gazetă, nu numai că am stat da capo al fine, ci m-am simţit şi bine, cu toate că era o ceaţă până-n pământ iar la un moment dat a început chiar să burniţeze. N-am avut paradă militară, ca la casele mari, dar ne-am mulţumit cu muzică de fanfară, tot militară, depuneri de coroane şi Te Deum (fără popi, nu se putea), plus un program artistic pregătit de elevii care au suportat cu stoicism vremea potrivnică. Bineînţeles, n-au lipsit discursurile la care n-am fost prea atentă, pentru că, din experienţă, ştiu că-s aceleaşi în fiecare an (pe ici, pe colo se mai schimbă câte un cuvânt ori vreo frază). Şi-apoi, nu degeaba s-a inventat reportofonul :D
După ce s-a terminat festivitatea, am venit acasă şi m-am apucat de scris. Când eram pe punctul de a trimite articolul, cineva din staff-ul administraţiei m-a anunţat că-s aşteptată la sediu, motiv pentru care, o jumătate de oră mai târziu, am ieşit iar.
Era vorba despre un eveniment (oarecum) monden, unde am nimerit ca musca-n lapte, norocul meu fiind că am plecat înainte să mă spurc la bunătăţi :)
Deci, alt text scris într-o zi în care îmi propusesem să fac un grătar şi să stau ca boierii la un pahar de vorbă, în familie.
Evident că nu m-a apucat 10 noaptea trează, pentru că am căzut lată de oboseală.
Azi am intrat în normalitate. Am făcut grătarul programat pentru ieri, dar şi altele în plus (nu vă spun ce, pentru că o să daţi buzna şi n-am pentru toată lumea :)) ).
Bineînţeles, am primit pe mail şi informaţii pentru un nou articol, ceea ce înseamnă că voi scrie din nou ca în zilele de lucru. Ce să fac, dacă oamenii mă caută şi vor să apară la gazetă? Îmi ia mai mult timp să le explic faptul că-s în concediu decât să scriu un text, deci...
Aşa cum călătorului îi stă bine pe drum, şi mie îmi stă bine muncind.
C-aşa-i în viaţă :))