Niciodată Singură
În urmă cu câteva zile, m-am pricopsit cu o leapşă. Pentru că se apropie Crăciunul şi nu vreau să mă prindă sărbătorile cu datorii, mă grăbesc să-i dau curs, deşi nu sunt într-un moment de maximă inspiraţie.

Amintiri din sezonul de iarnă...

Aici chiar m-a prins, pentru că iarna nu este anotimpul meu preferat. Am spus, cândva, că-s meteo-dependentă, că urăsc frigul şi umezeala, că mai bine m-ai omorî decât să mă scoţi afară când e viscol ori vreun ger de crapă pietrele. Din acest motiv, de trei ani, încoace, îmi iau concediu în decembrie. Măcar o lună (din cele trei!) de iarnă să stau şi eu la căldură, cu o cană de vin fiert alături!
Anul trecut, însă, am făcut o excepţie. Am intrat în concediu pe 1 decembrie şi am stat acasă aproape trei săptămâni. Cum pe vremea aia nu mi-a dat prin cap să-mi fac blog, mi-am petrecut aproape tot timpul gospodărind. Până pe 23 decembrie, când aveam rezervare la avion pentru Grecia. Fratele Puiului ne invitase să petrecem Crăciunul la el. Era cadoul lui de cununie.
Drept urmare, iată-ne în dimineaţa zilei de 23 decembrie 2008 în drum spre Capitală. Eu, Puiul şi ... mama-soacră (deh, nimic nu e perfect!
wink ). Aranjasem din timp cu unul din amicii lui tata să ne ducă cu maşina până la Otopeni. Deşi avionul urma să decoleze de abia la 19.35, noi am zis că e mai bine să ajungem la aeroport cu câteva ceasuri mai devreme, mai ales că niciunul dintre noi nu călătorise, până atunci, cu avionul şi habar nu aveam ce formalităţi trebuie să îndeplinim.
Călătoria pe şoselele patriei a fost lipsită de incidente, însă nu şi de peripeţii. Şoferul, Domn' Profesor, cum îi ziceam noi, este unul din ăia care ţin 60 la oră chiar dacă ies pe autostradă, aşadar nu o dată ne-am văzut depăşiţi de toate rablele. Fumător înrăit, făcea pauză de ţigară când ne era lumea mai dragă. Ca să nu mai spun că era cât pe-aci să nu nimerească Bucureştiul, deoarece, imediat ce am trecut de Ploieşti, omul a încurcat drumul, plus că era să ne ducă la Băneasa, neştiind că Otopeniul se numeşte, acum, „Henri Coandă“!
Bucuria că am ajuns, cu bine, la aeroport, ne-a fost făcută ţăndări de vestea că avionul avea întâziere. Iniţial, a fost vorba despre o oră şi jumătate care, în final, s-a prelungit la trei. După verificarea bagajelor şi cea corporală, am aşteptat îmbarcarea aproape o oră, timp în care angajaţii de acolo ne-au aburit cu tot felul de minciuni, cea mai gogonată fiind aceea că avionul care urma să ne ducă la Atena nu decolase încă din Viena. Abia când am ajuns la destinaţie am aflat că, de fapt, aeronava care ar fi trebuit să efectueze cursa se defectase, iar grecii au înlocuit-o cu cea care ne-a preluat la 22.30, în loc de 19.35!
Când am urcat în avion, altă dezamăgire: aveam impresia că ne-am întors, brusc, pe vremea războiului! Avionul era, pur şi simplu, o rablă, scaunele fiind atât de apropiate unul de altul, încât am fost nevoiţi să stăm cu genunchii la gură tot drumul. Când a început să ruleze pe pistă m-a luat cu fiori pe şira spinării, iar când s-a ridicat, zdrăngănea atât de tare din încheieturi, că am început să mă rog la Dumnezeu să ajung teafără la sol! Pentru ca tacâmul să fie complet, deasupra Bulgariei (cred eu), am prins şi nişte turbulenţe, plus o mică furtună de zăpadă, care mi-au făcut inima cât un purece! Călătoria ne-a fost îndulcită cu cina inclusă în costul biletului şi pe care n-aş fi refuzat-o chiar dacă aş fi riscat să vomit, după! N-a fost cazul, aşa că, după o oră şi un pic de zbor am păşit (năuciţi) pe pământ grecesc! Cumnatul meu ne aştepta în aeroport, aşa că, după aproximativ trei sferturi de oră de mers cu maşina, ajuns, în sfârşit, la el acasă!
Pe drum, am sunat-o pe mama, la Roma, ca s-o liniştim, deoarece era moartă de îngrijorare şi nu merita, săraca, un aşa cadou de ziua ei!
Trecusem deja, în 24 decembrie, era Ajunul şi gândul începuse să ne zboare la zilele de vacanţă care urmau.
Că a fost de vis, am mai spus. Ce n-am povestit, a fost aventura de pe Acropole, din cea de-a treia zi de Crăciun.
Era o vreme ca de toamnă târzie, închisă, cu ploaie din aia care începe azi şi se termină poimarţi, cu umezeală pe care o simţeai şi în... oriunde. Familia cumnatului meu ne pregătise un tur al Atenei şi s-a gândit că n-ar strica să ajungem şi pe Acropole. Puiul meu trecuse pe acolo în urmă cu 20 de ani, pentru el n-ar fi fost o noutate, ca şi pentru mama soacră care, şi ea, vizitase locul, pe la mijlocul anilor 90. Dar eu nu trebuia să ratez ocazia de a vedea o bucăţică din istoria antică a Greciei aşa că, în timp ce soacra şi cumnatul au preferat să se plimbe pe străzile Atenei, eu şi Puiul am purces către Acropole.
Am străbătut ceva drum, am mers pe nişte străduţe înguste şi întortocheate, dar nu ne-a dat niciunuia prin cap să ne luăm şi nişte puncte de reper, pentru întoarcere. El mergea înainte, eu fotografiam tot ce-mi ieşea în cale.
Când am ajuns sus, am fost extrem de surprinsă de numărul mare de turişti din toată lumea pe care i-am găsit acolo. Nu credeam că nişte ruine şi bolovani pot prezenta atâta interes (daaaa, câtă lipsă de sensibilitate la mineee!!!), mai ales pe o vreme din aia. Când ne-am salutat cu unul din Hong Kong, am rămas cu gura căscată. În fine, după ce am reuşit să dăm o raită locului, timp în care am filmat şi am fotografiat cam tot ce se putea, ne-am îndreptat spre ieşire, laolaltă cu ceilalţi. Am coborât şi de abia după vreo doi kilometri de mers prin ploaia aia măruntă, rece şi agasantă, ne-am dat seama că nu pe acolo venisem şi că drumul nu ne ducea spre locul de întâlnire cu mama soacră şi cumnatul. Ne-am hotărât să facem cale-întoarsă numai că, văzându-ne, din nou, sus, am realizat că, pentru a ajunge în partea opusă, trebuia să plătim, iarăşi, intrarea. Care era de 12 euro/persoană! Am avut, însă, noroc de două lucruri: că Puiul vobeşte destul de bine engleza şi că paznicii ne-au înţeles disperarea, lăsându-ne să trecem fără să ne mai ia alţi bani!
La coborâre, altă belea: nu mai recunoşteam locurile! Ne-am învârtit alte minute bune (care ni s-au părut ore) pe străzile acelea întortocheate, care păreau la fel, ca să nu mai spun că, o dată, am nimerit şi pe un drum înfundat! Şi iar ne-a iubit Dumnezeu: la un moment dat, am văzut o clădire pe care, la dus, avusesem inspiraţia s-o fotografiez, iar de acolo nu a mai fost prea mult până la locul de unde plecasem.
Prânzul de la Bairaktaris-celebra tavernă din Atena-care a urmat ,ne-a făcut să uităm toată nebunia prin care trecusem. Am jurat că, dacă vom mai ajunge vreodată într-o ţară străină, nu vom mai pleca niciodată la drum fără să avem la noi o hartă şi (măcar un) telefon mobil.
Pentru că norocul nu e veşnic şi nu merită să transformăm un vis frumos într-un coşmar!
PS: O parte din pozele făcute atunci, pe Acropole, aici.


Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu