Niciodată Singură
În curând, ne vor bate la uşă colindătorii. Ca în fiecare an, în Ajun de Crăciun, vom reasculta tradiţionalele „Domn, domn să-nălţăm“ sau „Steaua sus răsare/Ca o taină mare...“.
De fiecare dată, în perioada asta, îmi reamintesc faptul că n-am învăţat niciun colind. Copil fiind, nu am mers cu colegii sau prietenii la colindat, nu pentru că nu m-ar fi lăsat părinţii sau pentru că n-aveam nevoie de bani la puşculiţă, ci pentru că, pur şi simplu, nu m-a atras acest lucru.
Chestia asta mi s-a tras de la faptul că, pe vremea aceea, locuiam la bloc şi grupurile de colindători care se perindau cu orele pe la uşa noastră mă agasau cu insistenţa cu care butonau soneria. Cei mai norocoşi erau, însă, cei care veneau primii, copiii vecinilor sau cei care îşi anunţau dinainte vizita (pentru că tata era cadru didactic şi o parte dintre elevii lui veneau să-i cânte).
Prea puţini erau, însă, cei care erau pătrunşi de bucuria sărbătorii. Majoritatea habar n-aveau versurile, cântau corect doar începutul sau cel mult refrenul, restul fiind lălăială care nu dura mai mult de 1 minut. Prestaţia trebuia plătită, obligatoriu, cu aceeaşi sumă, în caz contar, artiştii se luau la ceartă, uneori chiar şi la bătaie, pe casa scărilor! Să le fi dat doar mere sau nuci, aşa cum e tradiţia? Cu siguranţă, te trezeai cu un bolovan în geam...
Mi-era destul de clar că totul se reducea la bani, la câştig, iar lucrul ăsta mi-a dezvoltat, în timp, un fel de dispreţ pentru astfel de cântăcioşi... Chiar şi colegii mei se lăudau, după, cu cât au strâns de la părinţi, bunici, mătuşi, vecini şi ce visau să facă ei cu mica avere obţinută din cântarea de Crăciun.
Singura dată când am văzut colindători autentici, îmbrăcaţi în costume populare specifice zonei, a fost în satul bunicilor din partea mamei, din judeţul Galaţi. Erau aşteptaţi cu porţile deschise, nu exista curte în care să nu intre. Pentru mine, copilul de la oraş, a fost un spectacol unic, pe care nu-l voi uita niciodată...
De aceea, în preajma şi în timpul sărbătorilor, prefer să ascult colindele în initimitatea casei mele. Îl ador pe Hruşcă, e singurul care-mi merge direct la inimă în perioada asta. Dar îmi mai plac şi clasicele Christmas songs, de la Silent Night şi Jingle Bells la Santa Claus Is Coming To Town.
Tata primeşte şi acum colindătorii care, de la an la an sunt din ce în ce mai puţini. Respectă regula din trecut: primii veniţi, cei care se anunţă înainte, vecinii şi, eventual, foştii elevi... Stă la poartă şi-i ascultă pe toţi. În final, îi plăteşte, pe fiecare, în mod egal. Ca să nu se ia la ceartă sau, Doamne-fereşte, la bătaie...

L.E.: A nu se înţelege că am ceva personal cu colindătorii. Fără ei, sărbătorile nu ar mai fi la fel. Şi-apoi, pe vremurile astea, de criză, au şi ei ocazia să facă un bănuţ cinstit!
smile
Etichete: edit post
2 Responses
  1. Utsy Says:

    Cand eram mica imi era frica de colindatori. Cand le deschidea tata usa, ma incuiam in bucatarie si ma ascundeam sub masa, acoperindu-mi urechile cu palmele.
    Teama fata de "CAPRA" ma urmareste si in zilele noastre. Daca sunt pe strada si vad un om costumat in franjurii aceia kitschosi, traversez pe partea cealalta. Nu stiu daca e ok, dar asta sunt eu:))
    Doua fobii am pe lume: caprele si paianjenii.


  2. @Utsy: Bine că nu-s numai eu pe lumea asta care îi vede altfel pe (unii dintre) colindători :))
    Păianjenii nu-mi plac nici mie, ca să nu mai spun de gândaci. Însă, dacă Dumnezeu i-a creat, o fi ştiut El de ce a făcut-o!


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu