Niciodată Singură
Ziceam (sau credeam) că n-o să mai scriu până la sfârşitul anului dar, vorba aceea, nu aduce anul ce aduce ceasul...
Sunt departe de a termina pregătirile de Crăciun, de fapt, aş putea spune că am avut un început de săptămână agitat („Prietenii ştiu de ce“!), după alte 10 zile în care, în loc să profit de vacanţă, mai mult am gospodărit, fapt care mi-a cauzat un lumbago de toată frumuseţea (deh, bătrâneţile astea, maică ... :)) ). Şi, cum la mine nu se poate să nu fie şi o surpriză (e drept, anunţată de vreo lună şi ceva, dar cum eu nu cred până nu se întâmplă...), ieri dimineaţă mi-a venit mamona din Italia. Ce mai freamăt, ce mai zbucium... la propriu! Am crezut că distanţa şi timpul petrecut în Peninsulă, precum şi dorinţa de a fi alături de familie de sărbători au schimbat-o, în sensul că a devenit mai aşezată şi mai liniştită decât atunci când a plecat. M-am înşelat. De aici şi surpriza de care spuneam mai înainte. Mamona nu numai că are o energie care, pur şi simplu, m-a terminat în aceste două zile de când a intrat pe poartă, ci a reuşit să întoarcă toată casa cu susu-n jos, „ca să fie aşa cum vrea ea“. În traducere liberă: „să văd ce e peste tot, ca să ştiu de unde să iau ce-mi trebuie“. A mutat tot din loc, de la ceaşca în care îmi beau cafeaua, la farfuriile din care mănâncă pisicile. Ca să nu mai spun că a cotrobăit prin toate dulapurile şi a renunţat la un munte de haine. Ale ei şi ale lui tata, că de dulapul meu n-am lăsat-o să se apropie. Iar dacă în camere a mai mutat una-alta, în dormitorul meu n-a îndrăznit să-şi impună părerile, deşi am văzut pe faţa ei că nu-i place cuibul meu şi al puiului (a îndrăznit, totuşi, să-mi sugereze să renunţ la un tablou, cam mare pentru cămăruţa noastră, lucru pe care o să-l şi fac... dar mâine, ca să nu fie când vrea ea :)) ).
Acum, însă, lucrurile s-au mai liniştit. Puiul a plecat, pentru două zile, pe meleagurile natale, iar mâine, pentru câteva ore, voi rămâne de capul meu, deoarece ai mei dau o fugă până la ţară, să se înfrupte din pomana porcului tăiat ieri. Vineri, în Ajunul Crăciunului, e aniversarea mamei, deci vom bea şampanie. Bineînţeles, vom petrece în familie şi Naşterea Domnului. Primul eveniment de acest gen din 2003 încoace, pentru că atunci a plecat mama. Chiar sunt curioasă dacă va fi ca pe vremuri. We'll see!
În rest... Nu ştiu pe la voi cum e, dar la noi, de două zile, parcă a venit primăvara şi, din câte am auzit pe la teve, va fi un Crăciun cam sărăcuţ în zăpadă. Eu nu am mai ieşit din casă (mă rog, din curte) de când mi-am luat concediu şi, dacă ar fi după mine, n-aş ieşi până când va da firul ierbii. Mă gândesc serios şi ce voi face în 2011 cu serviciul, aş cam vrea să iau o pauză în meseria mea. Am obosit, e prea mult stres, anormalitatea e ridicată la rang de normalitate, nu mai am viaţă personală, timpul meu e dedicat mai mult celor care nu merită acest lucru decât familiei. Problema e că nu e o conjunctură favorabilă pentru a lua o decizie radicală şi nici nu sunt omul hotărârilor pripite. Aşa că, voi vedea ce voi face, dar după sărbători.
Luni am îmbodobit şi bradul care e la fel de micuţ şi simplu, ca anul trecut. Am fost cuminte şi am primit cadouri de la Moş (dar n-am respectat tradiţia şi m-am bucurat de ele înainte). Ce-mi mai pot dori? Sănătate şi linişte. Şi pe cei dragi aproape. Restul... cum o vrea Dumnezeu, pentru că toate-s de la El...
Niciodată Singură
Astăzi a fost ultima zi de muncă din 2010. De mâine, până la sfârşitul anului, intru într-o binemeritată vacanţă care va include şi cele mai frumoase şi aşteptate sărbători: Crăciunul şi Anul Nou.
Nu ştiu dacă şi de câte ori voi mai trece pe aici, în acest răstimp. De aceea, încă de pe acum, vă îmbrăţişez, cu drag, pe toţi cei care m-aţi citit şi în 2010 (atunci când am scris, bineînţeles), vă urez sărbători fericite şi un 2011 cu sănătate şi împliniri!
La mulţi ani!
Niciodată Singură
...să fiu urs. Să hibernez până la primăvară, să nu văd pic de zăpadă, să nu simt deloc frigul.
NU SUPORT IARNA!
Mă deprimă.
Niciodată Singură
Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici nu o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să iţi spun la revedere ?
N-aş mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine pînă la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Vroiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să îl schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Adrian Păunescu (1943-2010)





Niciodată Singură
Vă povesteam odată că era cât pe-aci să fiu victima unui accident şi nu din cauză că aş fi traversat pe roşu, ci pentru că am avut ghinionul de a mă afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Au trecut patru luni şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă respectivul caz a fost sau mai este în atenţia anchetatorilor. În septembrie, un poliţist mi-a spus că se fac cercetări şi că s-ar aştepta răspunsul nu ştiu cărei expertize. Sincer, n-am crezut o iotă. Sigur, era mai simplu să merg direct la sursă şi să întreb ce se întâmplă, pentru că meseria îmi permite să merg la Parchet şi să mă informez cu privire la evoluţia unei anchete. Încrezătoare (din ce în ce fără motiv) în justiţie, am aşteptat, însă, ca dosarul (în cazul în care, într-adevăr, exista) să apară, într-o zi, pe rolul instanţei.

Până azi.

Am văzut documentul emis de Parchet pe biroul secretarei din Primărie. De obicei, nu dau importantă hârtiilor de pe masa ei, dar mi-a atras atenţia ultima frază: „Soluţia se va comunica învinuitului şi Primăriei oraşului care, pentru recuperarea valorii celor doi stâlpi metalici, urmează a acţiona pe cale civilă“. „E vorba despre accidentul din iulie?“, am întrebat. Pentru că răspunsul a fost afirmativ, am cerut permisiunea să citesc în întregime ordonanţa procurorului.

De ce nu mă miră? Evident, şoferul de 23 de ani care a intrat cu maşina pe trotuar, a ras într-o secundă doi stâlpi de iluminat şi, până să se proptească în bordura caldarâmului de vizavi, era cât pe-aci să izbească în plin un modul de prim-ajutor în care mă aflam împreună cu prietena mea, a fost scos de sub urmărire penală! În opinia oamenilor legii, comportamentul tânărului care s-a dovedit a fi şi băut(e drept, alcoolemia a fost de doar 0,90 grame la mie...) şi, imediat după incident, a părăsit şi locul faptei, „se poate îndrepta prin aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ“. Care a fost stabilită la 1.000 de lei.
Şi gata. Justiţia s-a spălat pe mâini. Nu s-a mai pomenit nicăieri că, tot atunci, un bătrân de 70 de ani, care se găsea pe trotuar, la 2 metri de gheretă, a fost dus în stare de şoc la spital deoarece s-a speriat de maşina care se îndrepta fix spre el. Am spus încă de atunci că omului acela s-ar putea să-i datorez faptul că am rămas în viaţa pentru că, dacă nu s-ar fi aflat acolo, şoferul nu ar fi încercat să tragă de volan şi să lovească stâlpii ci, pur şi simplu, ar fi intrat în adăpostul metalic în care eram. „Se consideră accident fără victime, pentru că omul acela nu a păţit nimic. Ar putea fi numit doar victimă colaterală...“, mi-a zis, a doua zi după eveniment, comandantul poliţiei. Acelaşi care mi-a spus, iniţial, că alcoolemia şoferului era zero, apoi că e sub limita legală...
Tot după incident, foarte mulţi martori mi-au zis că, de fapt, la volan nici nu era individul despre care povestesc, ci fiul unui important (şi influent) afacerist din oraş. Că, după ce maşina s-a proptit în bordură, din ea au ieşit patru inşi, nu unul şi că Poliţia a ajuns la faţa locului după 20 de minute (deşi o patrulă se găsea la 50 de metri distanţă) pentru că, între timp, influentul afacerist a aranjat cu poliţiştii ca numele teribilistului său fiu să nu apară în procesul-verbal de constatare.
În ordonanţa Parchetului se scrie, negru pe alb, că şoferul a plecat de la locul accidentului de teama... cetăţenilor care s-ar fi manifestat cu violenţă asupra sa şi că tot el i-a anunţat pe poliţiştii (cu care s-ar fi întâlnit pe drum!!!) despre cele întâmplate!
Să mai spun că, tot a doua zi după accident, acelaşi comandant al Poliţiei ieşea din biroul primarului, unde discutase taman problema... stâlpilor?
„Cine mai face acţiune civilă? Asta mai trebuie timbrată... de unde bani ?“, mi-a zis juristul instituţiei, făcând cu mâna, a lehamite. Şi mi-a mai relatat un caz în care Poliţia şi-a dat cu stângu-n dreptul, după un eveniment rutier, petrecut tot în vară. Dar n-are nici un rost să vi-l mai povestesc...

PS: Coincidenţă sau nu, acum două zile am revăzut maşina exact pe aceeaşi stradă pe care avusese loc accidentul. Mă uitam la ea, la număr şi nu ştiam de unde-mi sunt cunoscute... Într-o secundă, mi-am reamintit tot ce se întâmplase atunci, în iulie. Şi m-am uitat la şofer. Nu, nu era teribilistul, ci „eroul“ postării mele. Un tip cu freza geluită, cu ochelari de soare, cu geacă de piele neagră. Cu el era un individ de aceeaşi factură. Au oprit la doi paşi de maşina altui prieten. Care parcase „regulamentar“ exact pe trecerea de pietoni.
Niciodată Singură
Azi, în sala de judecată...

Un divorţ. Unul ca oricare altul. Cei doi nu s-au mai înţeles. El şi-a găsit altă femeie şi s-a mutat, împreună cu ea, într-o garsonieră închiriată. Ea a rămas cu cei doi copii în fostul domiciliu conjugal.
S-au reîntâlnit, cu toţii, în faţa instanţei. Bărbatul, împreună cu concubina, femeia, de mână cu cei doi copii. „Aş vrea să împărţim tot, să se termine odată...“, îşi începe ea, cu glasul gâtuit de emoţie, declaraţia. „Şi copiii... cel mare să rămână la mine, cel mic să se ducă cu el...“
Instantaneu, mezinul a izbucnit în plâns: „Nuuu, mama, nu vreau! Nu vreaaau!!!“, a ţipat copilul, agaţându-se de braţul mamei, implorând-o să nu-l lase.

Câteva zeci de secunde, nimeni n-a mişcat. Sala a încremenit. Completul, la fel.

„Sunteţi mamă?“, rupe tăcerea, la un moment dat, judecătoarea. „Pentru că nu aşa se procedează!“, continuă ea, arătând spre ţâncul care suspina.
„Ştiu, dar ce să fac? Nu mai pot, m-am săturat să tot cerşesc bani pentru copii de la el (şi arată spre fostul partener de viaţă) şi să-mi dea cât are chef... Să se chinuie şi el, că şi eu mă scol la 4 dimineaţa, merg la muncă, vin acasă şi le fac pe toate... În fiecare zi o iau de la capăt... când el... Nu-i drept! Până când?“

L-am privit pe bărbatul care părea imun la disperarea celei pe care, cândva, o iubise şi indiferent la durerea copilului care nu se vroia dus de lângă mamă. „Păi, decideţi cum vreţi...“, i-a zis el judecătoarei. „Aveţi martori care să confirme că nu mai e cale de împăcare?“ îl întreabă magistratul. „Da, pe ea“, răspunde bărbatul, indicând-o pe concubină. „Păi, din cauza ei ne-am despărţit, ea ne-a stricat casa!“, a sărit soţia.
Însă, „rivala“ a fost audiată. „Apreciez că părţile nu mai pot fi împreună“, a zis ea, fără să clipească.
S-a îndreptat spre uşă ignorând
prechile de ochi din sala care deja o pusese la zid. N-a privit nici spre copiii care-şi flancaseră, protector, mama. Şi-a aşteptat, impasibilă, posibilul viitor soţ, de mână cu care a ieşit, câteva minute mai târziu, din sală.

Nu mă întreb ce a decis, în urmă, judecătoarea. Nu vreau să ştiu cum şi-au petrecut prima zi de „libertate“, foştii soţi.
Aş vrea să ştiu că mezinul nu va mai plânge. Şi că a rămas cu fratele lui.


Niciodată Singură
Nu-mi mai ajunge timpul. Am impresia că lunile au devenit săptămâni, săptămânile-zile, zilele-ore şi aşa mai departe. Multe responsabilităţi, organizare proastă... nu ştiu care ar fi cauza. Fapt e că, din ce în ce mai des în ultimul timp, mă simt copleşită de toate, că nu mai ajung să realizez tot ce-mi propun, că le fac pe toate-n salturi care mă obosesc şi nu reuşesc deloc să-mi revin.
A fost, şi încă mai e, pentru că nu s-a sfârşit, cel mai greu an al meu. Nu ştiu dacă din cauza crizei care i-a afectat pe toţi, nu ştiu dacă din cauza evidentei schimbări a climei (iarnă interminabilă, primăvară aproape inexistentă, vară capricioasă, toamnă timpurie....), nu ştiu dacă din cauza stresului de la serviciu. Ştiu doar că aş vrea să se termine odată, să vină 2011 care, măcar din perspectiva că marchează un fel de „nou început“ să ne facă mai optimişti. Oricât aş fi de pozitivă, în atitudine şi gândire, 2010 aproape că m-a terminat psihic, pentru că sacul cu autosugestii s-a cam golit şi n-am prea mai avut ce să pun în locul speranţelor şi planurilor pe care mi le-am făcut pe parcursul ultimelor luni. Am sentimentul că nu mai putem construi nimic, noi, ca români, că nimeni nu are nicio soluţie concretă pentru ieşirea din situaţia în care am intrat. În pofida grevelor şi protestelor de orice fel, mămăliga românească nu dă semne să mai explodeze ca atunci, în 1989. Şi cei „de sus“ rămân cu fundul bine înfipt în jilţurile calde şi continuă să-i doară la bască de noi, ăştia de am rămas ca proştii în România, sperând că am mai avea vreo şanşă aici.
Şi, peste toate, a mai venit şi ploaia asta, care nu se mai termină...
Niciodată Singură
Am găsit, întâmplător (căutând pe Google ceva legat de Pippo Baudo), un interviu, destul de vechi (bănuiesc că e din 2002), cu Mădălina Manole. Departe de a-i caracteriza, în vreun fel, modul prin care a hotărât să ne părăsească în această vară, chiar de ziua ei, am ales să reproduc textul publicat pe site-ul eva.ro pornind de la o afirmaţie care, acum, sună atât de cunoscut: „...datorită unei iubiri enorme pe care o port în suflet, îmi doresc să-i fac fericiţi pe cei din jurul meu chiar dacă nu sunt perfecţi, sau nu merită tot timpul dragostea mea (asta şi dintr-un puternic simţ al sacrificiului ce mă caracterizează)“...

Lectură uşoară!

Mădălina Manole: Soţul îl ai cum îl înveţi“

Ambitioasa si mereu avand in vedere mai multe proiecte, Madalina Manoleeste, dincolo de scena, o femeie "de casa", experta in gatitul ciorbei si al dulciurilor. Isi doreste tare mult un copil dar prefera, decamdata, salucreze la noul album. Planul sau este ca, gratie acestuia, sa surprindape toata lumea prin calitatile sale de compozitor.

De cat timp esti casatorita? Cum e viata de cuplu, avand in vedere ca aveti aceleasi preocupari? (n.r.: sotul Madalinei este compozitorul Serban Georgescu)

Sunt casatorita din 1994 dar eu si sotul meu ne-am simtit un cuplu inca de la inceputul legaturii noastre, in 1987. Sunt o femeie nascuta in zodia Racului, deci o casnica prin definitie, pentru mine totul incepe de aici, de la familie. Cand totul merge cum trebuie in familia mea atunci am energie si liniste sa merg mai departe. Sigur ca viata noastra de cuplu e putin diferita de a unei familii normale, in primul rand pentru ca avem in comun aceasta pasiune mare pentru muzica, deci suntem si aici o echipa. Dar reusita o poate avea orice cuplu, indiferent de cat de diferite sunt procuparile celor doi, atata vreme cat exista comunicare, respect si mai ales iubire intre cei doi. Eu am un motto preferat si toata viata o traiesc in spiritul acestuia: "Iubirea muta stelele"(Dante). Iubind foarte mult am parcurs acest drum al muzicii (deloc usor). Tot datorita unei iubiri enorme pe care o port insuflet, imi doresc sa-i fac fericiti pe cei din jurul meu chiar daca nu sunt perfecti, sau nu merita tot timpul dragostea mea (asta si dintr-un puternic simt al sacrificiului ce ma caracterizeaza).

Pe cand un copil? Te-ai gandit si la varianta adoptiei?

Imi doresc mult un copil si se stie acest lucru, care m-ar face cu adevarat fericita si implinita. Poate ca am gresit putin in toti acesti ani in care am "mers tot timpul cu motoarele in plin" (am lansat disc dupa disc, sute de turnee, peste 3000 de spectacole) din dorinta de-a nu dezamagi pe cei care asteptau mereu noutati de la mine. Acum sunt insa pregatita si sunt convinsa ca voi fi o mamica extraordinar derabdatoare iar copilul va schimba prioritatile in viata mea, el va fi cel care conteaza cel mai mult. Nu m-am gandit la varianta adoptiei, aceasta sta in picioare atunci cand cei doi parteneri sunt absolut siguri pe sentimentele lor in ceea ce-l priveste pe micutul adoptat. Eu personal imbratisez si aceasta varianta.

Esti o femeie "de casa"? Gatesti, speli, faci curat?

Da, de 3 ori da. Ma ocup de absolut toate indeletnicirile necesare pastrarii unei case foarte curate, sunt foarte exigenta si la acest capitol si mama mea este cea care mi-a transmis aceasta exigenta dar si placere. Mi se pare absolut normal, fiind femeie, sa ma pricep la toate aceste "indatoriri", le fac cu placere si ma incapatinez sa le duc la bun sfarsit de una singura. Singura exceptie este perioada sarbatorilor cand mama insista sa ma ajute la "curatenia de sarbatori". Cat despre bucatarie, specialitatile cu care imi dau gata prietenii sunt sufleurile, ciorbele si chiar dulciurile. Imi place, cand am liniste, sa testez retete noi, care imi ies de la prima incercare. Vreau sa-ti spun insa, un secret, pentru prima data de ceva timp, am inversat rolurile cu sotul meu, eu ma ocup de muzica, compun, sunt in studiouri toata ziua iar el sta in bucatarie toata ziua! Asta si pentru ca e un gurmand, dar in primul rand pentru ca este mult mai putin ocupat decat mine in aceasta perioada. Deci, se poate dragi Eve! Exista o vorba: sotul il ai asa cum il inveti, deci daca va rasfatati sau "cocolositi" sotii prea tare asa ii aveti toata viata...

Tii vreo dieta anume pentru silueta? Daca da, care anume?

Capitolul "dieta" este unul delicat pentru mine, in sensul ca, fiind o pofticioasa, am mari probleme cu adaosul kilogramelor. Pana in 30 de ani mi-era foarte usor ca, dupa sarbatori de exemplu, sa dau jos cele 2-3 kg acumulate, in cateva zile. Acum, dupa 30, situatia se schimba. Trebuie sa fiu mai atenta la alcatuirea meniului meu zilnic, mai ales cand se apropie sarbatorile si nu mi-e usor deloc. Am invatat in toti acesti ani ai "celebritatii" ca aceasta cruce se duce greu, ca pretul succesului, al continuitatii, al longevitatii, este mare. Lista sacrificiilor este destul de mare in ceea ce ma priveste dar n-am s-o fac cunoscuta pentru ca nu vreau sa le intristez pe cititoare. Dieta mea preferata este deja celebra: cura cu supa de varza. Singura abatere de la reteta este aceea ca eu adaug putin bors in ea. Si inca un secret: dupa ce mancati, ridicati-va imediat de la masa si nu stati, spalati vasele, strangeti masa, faceti orice numai sa faceti putina miscare...

Care este secretul longevitatii si succesului carierei tale?

Am avut credinta sa cred ca lucrurile pe care le fac sunt bine facute si ca folosesc celor din jur. Eu cred ca vocea mea, muzica pe care o cant, prezenta mea, fac bine oamenilor din jurul sau din fata mea, le bucura sufletele, le mai alina dorul, le incanta privirile. Oamenii ma fac sa simt asta in fiecare zi, cand ma intalnesc cu ei, pe strada sau la spectacolele mele. Zambetul de pe fata lor inseamna mult pentru mine. Si mai am un secret: oamenii imi dau inapoi ceea ce primesc de la mine. I-am respectat intotdeauna, i-am iubit, sunt sincera, fireasca, naturala, si atunci primesc de la ei iubire, respect, sinceritate. Asa vad eu aceasta relatie.
Dimineata si seara sunt momentele in care incerc sa ma ocup de ceea ce ma ajuta sa raman in forma: folosesc produse cosmetice nu neaparat scumpe, mai degraba pe cele testate de mine personal, care mi se potrivesc, fac gimnastica, cel putin 1/2 de ora pe zi si, atunci cand se poate,imi place sa "vizitez" anumite saloane de cosmetica.

E frumoasa viata de artist? Daca n-ai mai putea canta, ce altceva ti-ar placea sa faci?

Viata de artist e frumoasa daca crezi ca ai fost cu adevarat inzestrat de Dumnezeu cu harul de a te face ascultat de multime si daca ai suficienta tarie sa-ti duci aceasta cruce, daca esti constient de responsabilitatea pe care o ai ca persoana publica. Tot ca artist trebuie sa te obisnuiesti cu ideea ca exista sigur un pret al succesului si sa fii constient ca nu-ti mai apartii, esti permanent sub o "lupa". Cand nu voi mai canta, voi fi o mamica extraordinara sau o femeie de afaceri, nu-mi place sa nu-mi asum responsabilitati, m-am obisnuit sa ma preocupe mereu cate ceva, mi-ar placea sa ma reintorc la meseria mea in care m-am licentiat, una din cele mai frumoase din lume: controlor de trafic aerian, la Aeroportul Otopeni, sau sa-mi termin facultatea de limbi si literaturi straine (italiana-engleza).

Ce regreti din viata de pana acum?

Sunt cateva lucruri pe care le regret: imi pare rau ca am fost pusa in situatia de a renunta la meseria de la aeroport, imi pare rau ca n-am fost langa patul bunicii mele atunci cand a plecat de langa noi, imi pare rau ca nu pot fi mai mult timp alaturi de parintii si fratelemeu, imi pare rau ca nu pot opri putin timpul in loc, as mai avea atatea lucruri de facut la anii pe care-i am acum! Imi pare rau ca sunt multi cei care m-au perceput altfel decat sunt eu in realitate, poate am mai gresit si eu dar de cele mai multe ori "prietenii adevarati" sunt cei care au grija sa te vorbeasca "numai de bine".

Care au fost cele mai mari succese/insuccese personale?

Dincolo de premiile adunate in toti acesti ani, cele mai mari succese raman zecile de melodii lansate si fredonate de milioane de romani intre 3 si 80 de ani, sutele de mii de albume ajunse in casele oamenilor, cele aproape 3.000 de spectacole si sutele de turnee in care am incercat sa confirm renumele de "campioana a popularitatii" castigat, zecile de mii de buchete de flori primite dar mai ales pupaturile si aplauzele primite. Capitolul "insuccese" este si el bine garnisit, imi rezerv insa dreptul de a nu va dezvalui din el.

Ce iti doresti cel mai mult de la urmatorii ani din viata? Ce tara itidoresti sa vizitezi si nu ai ajuns inca acolo?

Mi-as dori intr-o zi sa ajung in India si Egipt. Poate ca acest vis se va implini asa cum s-a implinit unul mai vechi, acela de a vedea Italia, in special San Remo, celebrul oras al florilor, zambetelor si al muzicii. Acum 3 saptamini m-am intors de acolo, am urmarit Festivalul cintecului italian, a 52-a editie, chiar din Teatrul Ariston si am avut sansa sa stau de vorba pentru cateva minute cu celebrii Pippo Baudo si Fiorello. M-a ajutat mult faptul ca stiu sa vorbesc destul de bine limba italiana.

Ce gen de muzica iti place si ce formatii/cantareti asculti?

Ascult toate genurile de muzica, fiecare are un anume mesaj, sigur ca unanumit gen este mai des ascultat decat altul, depinde mult si de stareamea de spirit din acel moment. Ca sa ma relaxez ascult de multe ori fiemuzica italiana (Claudio Baglioni, Lucio Dalla) sau valsurile lui Strauss(tatal si fiul).

De cat timp "navighezi" pe internet si unde il accesezi? Ai site-uri preferate, corespondezi cu prietenii pe e-mail?

Navighez pe Internet de cateva saptamani dar sunt o eleva cuminte si invat destul de repede din sfaturile prietenilor. Inca nu mi-am alcatuit o galerie de preferinte la capitolul site-uri. Corespondez cu prietenii, mai ales cu aceia pe care i-am facut recent la San Remo, Italia.

Ce masina conduci? Ce masina ti-ar placea sa ai?

Conduc o masina micuta, sport, in 2 usi, usor de parcat, de condus pentru o femeie. Imi place sa conduc pentru ca ma relaxeaza.

Pe cand un nou CD, o noua lansare?

Pregatesc un nou album, ar fi cel cu numarul 8. Cu el voi surprinde, pentru ca este de autor, toate cele 10 melodii fiind compuse de mine. Este o dorinta mai veche a mea, o reintoarcere la dragostea pentru chitara. Sper ca va fi o mare surpriza calitatea mea de compozitoare. Am emotii, vreau sa-ma iasa ce mi-am propus si de aceea nu ma grabesc, sunt toata ziua in studio, alaturi de echipa de muzicieni si prieteni cu care lucrez la acest proiect. Am refuzat in aceasta perioada multe invitatii in emisiuni de televiziune pentru ca imi doresc o pauza, in care sa-mi pregatesc aparitiile cu noile cantece.


Niciodată Singură
De când n-am mai scris aici, toamna şi-a intrat demult în drepturi. Dacă n-aş şti că suntem în prima jumătate a lui octombrie, după vremea de afară aş putea spune că vine iarna. Toată săptămâna focul a duduit în soba din dormitor, ocazie cu care eu am binecuvântat, din nou, binefacerile statului la casă (în perioada asta s-au împlinit 9 ani de când am scăpat de blocul cu bulină roşie), iar altora le-au fiert creierii :))
Mai rău e că, la fel ca şi anul trecut, vremea rea m-a prins tot cu bluziţele de vară pe rafturile din şifonier. Bineînţeles, am fost şi prea ocupată, dar şi prea leneşă ca să pun în loc hainele groase, aşa că m-am îmbrăcat cu ceea ce am reuşit să scot printre tricouri, maiouri... şi e inutil să spun că, acum, în dulapul meu, toate-s puse cu furca. Nici nu ştiu când o să fac ordine, dar sănătate să fie, că nu de belele ducem lipsă...
Tot de când n-am mai scris aici mi-a plesnit şi un dinte (chiar făceam şi glume pe seama asta: mi l-a spart bărbatul în timp ce mi-a mângâiat faţa cu uşa-macabru, nu? :)) ) şi încă n-am ajuns la dentist. Ba m-au speriat unii cu faptul că n-o să-mi ajungă salariul pentru tratament şi şpaga aferentă, ba că de la stomatologie au plecat unii acasă cu câte un virusel, ba de hepatită C, ba de HIV. Până aflu adevărul (că nu e de glumă), râd în palmă şi mănânc precum babele, numai în părţi. Grele bătrâneţile astea... :))
Zuzuca mea are deja şapte săptămâni, se caţără peste tot (încă n-a descoperit perdelele, dar nu-i timpul pierdut), doarme-n pat cu „Doamna mă-sa“ (cum îi zice soţul meu), trage de şi la cabluri (generaţie evoluată, ce mai!), linge pături şi haine şi face caca pe unde apucă. Încă n-a făcut în pat, dovadă că-şi protejează locul unde lâncezeşte! Dar şi aşa, îmi place de mor. M-a făcut să trec uşor peste tristeţea că Piciul a plecat dintre noi, acum 10 zile, călcat de o maşină...
În rest, nimic nou, aceeaşi muncă multă pe bani puţini. Aştept concediul care, anul ăsta, vine mai târziu cu 5 zile pentru că mi le-am luat în primăvară, la Paşti şi, până atunci, mă distrez pe Facebook.
Cât m-o ţine şi asta...

Niciodată Singură
Dacă mâine vei fi căutat de o persoană care tocmai a ieşit din închisoare, unde şi-a ispăşit o condamnare de 25 de ani pentru crimă şi care îţi va spune că sunteţi rude de sânge, cum ai reactiona?
Tot aşa, dacă această persoană ar fi un analfabet, un cerşetor sau un gunoier, ai accepta-o sau nu în viaţa ta? Iar dacă ar fi deţinătoarea unei averi imense, alegerea ar fi mult mai uşoară?
Cu alte cuvinte: contează CE ESTE sau CUM ESTE un om?
Sunt foarte curioasă care e răspunsul tău!


Niciodată Singură
Compozitorul român a încetat din viaţă în această după-amiază, la vârsta de 63 de ani, în urma unui stop cardio-respirator.

Potrivit coordonatorului Ambulanţei Bucureşti, medicul Bogdan Opriţa, compozitorului i s-a făcut rău în timp ce se afla pe Strada Ion Câmpineanu. Un echipaj SMURD a sosit imediat la faţa locului şi a încercat să îl resusciteze timp de 50 de minute, fără succes.

Trupul neînsufleţit se află în prezent la Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici, în vederea stabilirii cauzei decesului.

Compozitor şi profesor, Anton Şuteu a este autor al coloanelor sonore ale unor piese de teatru de succes, precum "Steaua fără nume" sau "Numele trandafirului" . A semnat, de asemenea, muzica unor şlagăre care au făcut istorie - "Deschideţi poarta soarelui!", "Să ocrotim copacii înfloriţi" "Aşteptare" sau "Voi, oameni de mâine". (sursă articol: evz.ro)

Şi tot un cântec superb, creat de Anton Şuteu, cu mulţi ani în urmă...

Niciodată Singură

Profesorii argeşeni au rămas ieri cu gura căscată când au văzut că elevii dintr-o clasă şi-au trecut cu toţii pe teza de Limba şi literatura română acelaşi nume - „Ion Popescu”.

Cei 15 absolvenţi ai Grupului Şcolar Industrial de Construcţii Nr. 2 au trecut cu acelaşi nume după ce supraveghetorii le-au arătat o fişă-tip. Când s-au văzut singuri cu foile în faţă ei au trecut în spaţiul liber din dreptul numelui şi prenumelui „Ion Popescu", după cum au văzut în model. La câteva minute, unul dintre supraveghetori a remarcat isprava la câţiva candidaţi, iar când s-a uitat mai bine, toţi purtau acelaşi nume.

Cu câteva minute înainte de a începe proba, toate foile de examen au fost schimbate, iar elevii sfătuiţi să-şi treacă propriile nume în fişe. „Eu prefer să cred că a fost vorba de neatenţie, nu de altceva. Bine că totul s-a întâmplat înainte de venirea subiectelor, pentru că altfel, am fi fost nevoiţi să anulăm proba. Elevii ar trebui să trateze cu mai multă seriozitate aceste examene", spune profesorul Gabriel Bratu, inspector general al IŞJ Argeş.

Sursă articol: www.adevarul.ro/locale/pitesti/
Niciodată Singură
...sau, cel puţin, asta am descoperit azi, încercând să scriu un text ce avea ca punct de plecare numărul acţiunilor de divorţ înregistrate la judecătoria din oraşul meu.
79 de cereri în opt luni. 39 doar în ultimele două. Aproximativ trei sferturi, din cele 79, sunt divorţuri cu copii şi doar vreo 4 de comun acord. Mai mult, în august, luna în care oamenii se gândesc, mai degrabă, la concediu, decât să pună capăt căsniciei, s-au înregistrat 15 cereri de acest gen iar procesele vor începe după 14 septembrie...
Interesant e că şi dosarul care a primit numărul 1 din 2010 a fost tot unul de divorţ numai că, după 4 termene, din care două cu lipsă de procedură, oamenii şi-au retras acţiunea şi s-au împăcat.

Mă întreb câte cereri de divorţ vor mai urma, până la sfârşitul anului. Şi voi încerca să aflu de ce renunţă unii la viaţa în doi...
Niciodată Singură

Sursa: Grepit Botoşani.
Niciodată Singură
Aşa i-a spus Ilie Năstase unei ziariste care l-a întrebat „de ce a venit în Timişoara“. Foarte bine i-a făcut. Iar respectiva să spună „merci“ că fostul tenismen n-a trecut şi la fapte. Ce-o durea pe dumneaei „care e scopul lui la Timişoara“? Ăla e ton cu care se abordează cineva, chiar şi cu justificarea că „eşti pe domeniul public“? Şi ce dacă eşti pe domeniul public? Asta îţi dă dreptul să te iei de om, după ce iese din restaurant? Şi ce dacă e vedetă şi tu aveai ca sarcină de la şefi să-i smulgi o declaraţie pentru un articol de primă pagină care ar fi dublat vânzările ziarului? Dacă eşti ziaristă, esti Dumnezeu pe pământ? De bun simţ şi de respect ai auzit, matracucă? Şi ce dacă Năstase a dat dovadă că e un mitocan? S-o fi săturat şi el să se tot vadă prin tot felul de publicaţii care îi numără nu numai dinţii, ci şi femeile cu care şi-o trage. Dacă e persoană publică, n-are dreptul la intimitate? Trebuie să circule pe străzi ferite de ochii oamenilor obişnuiţi?
Măi ziariştii lui Peşte prăjit, înainte să vă daţi mari cu statutul vostru, mai bine puneţi-vă, un pic, în locul celor pe care îi vânaţi cu atâta nesimţire şi gândiţi-vă cum v-aţi simţi să-i vedeţi pe unii ca de-alde voi făcându-vă poze de când ieşiţi din casă şi până ajungeţi înapoi, cum e să vă fie răstalmăcite declaraţiile, cum vă sunt scoase cuvinte dintr-un context şi cum vi se fabrică tot felul de ştiri tâmpite! Imaginaţi-vă cum e să vă vedeţi pe prima pagină a unui tabloid în fundul gol, după ce, tot un disperat ca voi şi şefii voştri, care au aer în loc de creier, v-au fotografiat în dormitorul personal printre draperii!
Şi, ce să spun, duduie care te numeşti ziaristă: nu-l dai în judecată pe Năstase pentru că, vezi doamne, după ce l-ai admirat atât de mult în copilărie, pentru performanţele lui în tenis, de măgar ce-a fost cu tine, „nu merită nici măcar un dosar penal“! Mă laşi? Ştiai că n-ai fi avut câştig de cauză, nu că te dădea deminitatea afară din casă. Bine ţi-a făcut. Aşa meritaţi toţi ăştia care credeţi că faceţi lumea praf cu articolele voastre. Poate aşa, vă mai pun unii la respect. Şi mai meditaţi şi voi puţin la ceea ce înseamnă să fii OM.
Niciodată Singură
Lucky, Pufoasa, Pufulete (şi astea-s doar câteva din numele cu care o alintăm) a făcut ochişori! Când am luat-o din coş, azi-dimineaţă, am văzut minunea. Aseară avea pleoapele atât de lipite, încât mă gândeam că n-o să le deschidă prea curând. Oricum, nu azi! Şi tot azi, Pufulete a stat la loc de cinste, împreună cu mămica ei, în patul stăpânilor. Că doar e duminică. Şi avem ochişori! (poze, mai târziu).
Niciodată Singură
„Aş vrea să dansaţi puţin, şi cu pălmuţele, şi cu vorbele!“ (Elena Sandu, concurentă la secţiunea Interpretare, Festivalul Mamaia 2010)
Niciodată Singură

Cică Prima TV organizează un casting, drept pentru care trimite mail-uri la cine se nimereşte. De exemplu, (şi) la mine.
PS: Evident, e un spam :)

Niciodată Singură
Mi s-a spus, odată, că lumea nu are nevoie numai de oameni corecţi, ci mai ales de oameni buni. În sinea mea, am râs. Nu a batjocură, ci a neîncredere...
S-a întâmplat, însă, ca în ultimul timp să fac şi câteva fapte bune (asta nu înseamnă că, până acum, am făcut numai rău), iar sentimentul „de după“ să fie mai mult decât plăcut. Da, e mult mai greu să faci bine. E mai comod să nu te implici, să stai (oarecum) în banca ta, să fii spectator la ceea ce se întâmplă în jurul tău. E mult mai simplu să priveşti şi, apoi, să mergi mai departe, ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Dar asta, până când?

Ce satisfacţie poţi avea când ştii că ai fi putut ajuta, că ai fi putut readuce, fie şi pentru o clipă, zâmbetul pe faţa celui trist, dar n-ai mişcat un deget pentru asta? Existenţa noastră nu e sau n-ar trebui să se rezume la un şir de evenimente în care doar noi sau cei dragi nouă suntem importanţi. Şi ceilalţi merită atenţie, mai ales atunci când este evident că au nevoie de sprijin...

În aceste zile, am ajuns să-i admir, din suflet, pe cei curajoşi, pe cei care, indiferent de consecinţe, îşi asumă responsabilităţi ori sar în ajutorul aproapelui, uitând de sine.
Este şi cazul pompierilor care au intervenit la Maternitatea Giuleşti. Când ceilalţi îşi manifestau neputinţa, ei au intrat în infern pentru a salva vieţi nevinovate... Şi, cu siguranţă, n-au făcut-o pentru recompense...
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Ce înseamnă să ai colegi „buni“! Citiţi aici.
Niciodată Singură
...3rei Sud Est
Niciodată Singură
*Mi-am redescoperit pasiunea pentru mondenităţi. De vreo două-trei săptămâni, zăbovesc mai mult pe Antena 2 (ştiţi voi, unul din posturile TV ale „mogulului“ Felix), unde urmăresc toate emisiunile cu şi despre (pseudo)vedete. În top sunt (nu neapărat în această ordine): Răi, da' buni, Conferinţa de presă şi Agentul VIP. Culmea e că nu-mi place Morar, Diana Munteanu mi se pare mai puţin sexoasă decât pe vremea când era VJ-iţă pe la MCM România, MTV sau pe unde o mai fi fost, iar Brancu s-a schimbat mult faţă de timpurile în care citeam revista care l-a format ca jurnalist monden (VIP).

*Am urmărit un pic din Festivalul Mangalia, fostul Callatis. Nu mi-a plăcut. Cel puţin, cât am văzut. În opinia mea, schimbarea de nume nu-şi avea rostul. Şi nici Luminiţa Anghel, pe post de prezentatoare, chiar dacă s-a implicat în organizare. E mult mai talentată ca interpretă. Lăudabil, însă, este că mulţi solişti/trupe au acceptat să cânte gratis. Păcat că unii s-au dat în spectacol dopo festival...

*Mă enervează Ramona Bădescu. Accentul ei italian e de-a dreptul penibil. Când o aud/văd, nu mă pot opri s-o compar cu fotbalistul Florin Răducioiu care „uitase“ valaha de baştină după prima vizită în Peninsulă. Revenind la Bădescu, eu n-o consider deloc o vedetă, poate cel mult „de carton“ (daaaa, ştiu, îs rea, cârcotaşă, frustrată etc... etc...; hai că v-am scutit de comentarii :)) ). Dacă e mare vedetă în Italia, ce mai caută pe la noi? A, recunosc: o singură dată am admirat-o. Când a luat apărarea românilor din Italia, în direct, la Rai Uno, în scandalul iscat de Mailat. Şi când a spus că e mândră că e româncă. Măcar atât....

*Aţi observat? Ei, nu!? Se duce vara... Azi, cineva îmi spunea că, în zori, acoperişul casei sale era ud: „Pesemne, a fost rouă grea...“. Asta, după ce i-am zis că noaptea nu mai e atât de cald şi că, spre dimineaţă, mai trag şi o pătură peste mine. Şi nu mă mai trezesc, plină de viaţă, la 5 sau la 6. Dintr-o dată, ziua mea începe (cu greu şi cu regrete) în jur de 7. Să vezi cum va fi de la 1 septembrie, când o să plec la muncă de la 8.30, nu pe la 9.30-11.00...

*De abia aştept să înceapă noul an şcolar, chiar dacă ştiu că asta ar înseamna că vara se va fi dus de tot. Să-i mai adune, de pe străzi, pe elevii ăştia mult prea nesimţiţi şi gălăgioşi, care nu mai ştiu ce-i ăla bun-simţ, respect şi să plece, naibii, odată, unii dintre „italienii“ care au băgat lumea în sperieţi (bine că nu şi în spital) cu maşinile uitate la o sută şi ceva de kilometri pe oră în localitate (acum au făcut ceva bani din şpăgi şi „săracii“ poliţai)!

-va urma-

Niciodată Singură
Lucky este o pisicuţă de numai două zile pe care, în această dimineaţă, am salvat-o de la moarte dintr-un tomberon în care a stat peste 12 ore, îngropată în gunoaie. Ştiu când a venit pe lume, ştiu şi cine a vrut să renunţe la ea, dar n-am ştiut că a fost aruncată chiar în tomberonul acela! Ca să ajung la ea, am scormonit, cu mâinile goale, prin grămada de pungi, sticle şi cutii.
Nu ştiu cum a supravieţuit, fără aer şi fără lăpticul mămicii căreia i-am redat-o imediat...
Update: Prima poză cu Lucky (nu ştiu, încă, dacă e fetiţă sau băiat)*, dormind între haine. Încă nu l-am scos de acolo. Doarme mai tot timpul şi e tare cuminţel. Deocamdată! :)

*E fetiţă :)



Niciodată Singură
Niciodată Singură
Nu cred că mai există vreun român (probabil, cu excepţia celui care nu are acces la mijloacele media) care să nu fi aflat despre tragedia de la Maternitatea Giuleşti. Nu o voi comenta, sunt alţii în măsură s-o facă (asta nu înseamnă că nu am fost impresionată şi, totodată, scandalizată de cele întâmplate).
Altceva aş vrea să ştiu: de ce bebeluşii nu pot fi înmormântaţi creştineşte? Până când Biserica va ţine cu dinţii de regula nu eşti botezat, nu ai slujbă de îngropăciune? Cine-l opreşte pe purtătorul de sutană să-i boteze pe nou-născuţi imediat după venirea lor pe lume? De ce trebuie să aştepte nu ştiu câte săptămâni sau luni pentru asta? Cine poate şti ce se întâmplă cu bebeluşul în acest răstimp?
Cum poate un popă să-l compare pe sinucigaşul care a ales CONŞTIENT (nu vorbesc despre nebuni) să-şi pună capăt vieţii, cu bebeluşul care a ars de viu, DIN VINA ALTORA? Cum poate crede el că „slujba de mângâiere“ poate linişti sufleteşte un părinte îndurerat?
Ce fel de credinţă e asta?
Niciodată Singură
În aceste zile m-am convins de două lucruri: că nu suport proştii, indiferent cât de apropiaţi mi-ar fi şi ce obligaţii (morale) aş avea faţă de ei şi nici pe cei care se lamentează non-stop, imploră ajutor, dar când cineva se oferă să îl ofere necondiţionat şi dezinteresat, pun orgoliul în faţă.
N-am fost niciodată empatică, n-am înţeles durerea cuiva până când nu am trecut eu însămi prin situaţii similare. Dar şi după ce am cunoscut lipsurile şi nedreptaţile, am încercat, atât cât mi-a stat în putere, să ajut pe cel care suferă. Mâhnirea mea este că, deşi am dorit să ajut pe cineva foarte apropiat, care chiar are nevoie de sprijin, mai ales material, în aceată perioadă, am fost refuzată din cauza unei mândrii total nejustificate. Mai mult decât atât, am fost şi acuzată de fapte la care nici nu mi-a stat gândul să le fac şi, în pofida justificărilor, plauzibile, de altfel, nu am fost crezută.
E trist când vezi că oameni cu care, până nu demult, împărţeai nu numai bucata de pâine, ci şi problemele de zi cu zi, ajung să te desconsidere pentru că n-au curajul de a se recunoaşte loviţi de soartă.
Nu-mi stă în fire să mă rog pentru ei, ci să aştept să-şi revină într-o zi...
Niciodată Singură
După o zi caniculară, în loc de un duş reconfortant, sunt nevoită să mă spăl cu apă plată, cumpărată de la magazin. Motivul? Nişte BOI de la Apă-Canal, după ce s-au chinuit două zile să înlocuiască o ţeavă spartă peste drum de casa mea, ne-au lăsat, pe mine şi vecinii mei, fără apă. Pentru că n-au ştiut cum vin ţevile-n zonă, au tăiat şi au făcut orbeşte un racord, astfel încât exact trei case au rămas fără apă taman când toată ţara se topeşte la aproape 40 de grade Celsius!
Când a venit să verifice reclamaţia, şeful de echipă s-a declarat neputincios: „Încercăm s-o rezolvăm mâine dimineaţă, dacă nu, atunci LUNI!“ „Cum, dom'le, luni?“ l-am întrebat exasperată. „Îţi dai seama ce spui?“ „Păi, ce să fac, n-a vrut nimeni să se întâmple aşa... de fapt, nici nu ştiu ce s-a întâmplat, n-am păţit niciodată aşa ceva...“
Ah, da? Bun. Brusc, s-a trezit în mine ziaristul care a tras nişte poze şi a scris articol. Paştele mamii lor de incompentenţi! Le e uşor să spună LUNI, când au apă la robinet şi la ora asta pot face un duş, în timp ce eu stau cu rufele murdare în coş, vasele nespălate în chiuvetă, n-am putut să-mi fac o cafea, nu pot să fac nici duş, dar nici caca, pentru că n-am ce turna în wc.

Asta e România frunzei lu' Udrea!
Niciodată Singură
*Ca niciodată, în ultimii patru ani, în vara asta m-am trezit că vreau şi eu, ca omul normal, concediu. Crezând că nu va fi o problemă, mi-am anunţat intenţia de a intra în vacanţă cu o săptămână înainte. N-a mers. Deja erau doi plecaţi până la sfârşitul lunii şi azi a plecat altul. M-am supărat rău la început, dar mi-a trecut. Merg, în continuare, la muncă şi, deocamdată, rezist. Bineînţeles că nu-mi voi mai lua concediu în septembrie, ci tot în decembrie, ca de obicei. Că aşa-i la mine.

*Sămbătă am cumpărat, de la un comerciant din bazar, un spray Kiltox. N-am găsit în supermarket (erau altele, dar eu vroiam din ăsta) şi m-am încântat că „oama“ (că era o ea) îl dădea cu 2 lei mai ieftin decât în magazin. Prost gândit. Gazul ăla te-ar putea omorî şi pe tine, odată cu muştele şi ţânţarii. Deci, cumpăraţi numai produse verificate şi autorizate de cine trebuie. Altfel, ajungeţi vecini de palier cu Mădălina Manole!

*Azi am însoţit câteva prietene şi cunoştinţe la Centrul teritorial de învăţământ la distranţă al USH. Fetele au absolvit anul trecut, au trecut şi de licenţă dar, în loc să-şi ridice diploma în august, cică tre să dea din nou examenul în septembrie. Deşi nu plecaseră de acasă hotărâte să completeze cererile de înscriere, după ce au petrecut în secretariat aproape o oră au decis să amâne momentul până în ultima zi (8 septembrie).
Motivul 1: Cererile nu primeau numere de înregistrare;
Motivul 2: N-au înţeles de ce ministerul vrea tabel nominal cu cei care depun aceste cereri;
Motivul 3: Dacă nu se înscriu toţi?
Motivul 4: Dacă semnează cererile, nu-şi anulează, automat, rezultatul examenului de licenţă de anul trecut?
... şi ar mai fi, dar mă opresc aici.
Întrebarea mea ar fi fost: de ce puşca mea s-au lăsat încântate de pseudo-universitatea asta, când timp de trei ani nu şi-au cunoscut niciodată profesorii, au dat examene doar pe calculator, şi-au procurat singure nu numai cursurile, ci şi răspunsurile la teste?
Cum au putut da, cu atâta uşurinţă, o căruţă de bani ca să obţină o diplomă nerecunoscută, în final, de nimeni?

PS: Uitasem: mi-au impozitat bonurile de masă. Procentul respectiv mi-a fost acoperit din salariu. Cu alte cuvinte, deşi nu fac parte din sistemul bugetar, de luna asta mă număr şi eu printre cei cu leafa diminuată. M..E Băse, Boc şi (la) tot neamul vostru!
Niciodată Singură


Niciodată Singură
Niciodată Singură
Link
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Niciodată Singură
*Mă deprimă ploile.
Parcă am mai spus asta sau, dacă nu, o aflaţi acum. Unii fac şi glume pe chestia asta (bine că pot): „Ce faci, amice? Aştept ploaia. Care ploaie? Aia de după-amiază!“. Cam aşa se distrau doi inşi, deunăzi. Partea proastă e că, de atunci, ploaia nu vine numai după-amiaza, ci şi dimineaţa, la prânz şi seara. Când „vrea“ muşchii ei.
Dacă jumătate din an m-a deprimat iarna, care nu se mai dădea dusă, acum mă deprimă ploaia, care ne-a mâncat trei sferturi din vară. Din vara aia pe care eu încă o mai numesc ciudată (deşi unii „zice“ că eu n-aş prea avea toate doagele la purtător). Da, sunt meteo dependentă şi mor când iarna nu e iarnă şi vara nu e vară!
Oare există vreun loc în lumea asta unde să nu înjuri în fiecare zi vremea (şi vremurile)?

*Am jucărie nouă: Facebook. Toată ziua-bună ziua, stau „călare“ pe el (bine că nu ţipă!). Şi, după câte am observat în cele trei săptămâni de activitate intensă, nu cred că mai există vreun internaut care să n-aibă cont acolo. Am descoperit personaje despre care nici cu gândul nu gândeam că au obiceiul de a bântui site-urile de socializare şi că au şi bloguri. Bine spunea cineva: „Cunoaşte, maică, adevărul şi adevărul te va face liber“! :))
A, nu încercaţi să mă găsiţi cu Niciodată Singură (deşi contul există şi e activ). Prietenii ştiu de ce :)

(Later edit) *Chiar era bună Mădălina Manole. Sigur, nu pentru cei care ascultă „Trippin“ cu Andreea Bălan, ci pentri ăi de avem o vârstă (repsectabilă... sau nu) şi mai oftăm la un vers din ăla romantico-lacrimogen.
I-am ascultat cântecele (torentele să trăiască!). Deci, bună. Dar, ce rost mai are? Când minte nu e, nimic nu e. Şi, cum spunea cineva pe un forum: „Sinuciderea este o rezolvare PERMANENTĂ pentru problemele TEMPORARE“...

Niciodată Singură
Să nu fim ipocriţi: cei mai mulţi dintre noi nu mai ştiam nimic despre Mădălina Manole. Cei foarte tineri de abia dacă au cunoscut-o, iar cei de-o vârstă cu ea nu mai ascultau de ani buni "Fată dragă".
Pe 14 iulie câţi ştiau că e ziua ei? Până miercuri dimineaţă câţi ştiau că a scos un album nou, că avea un site? Câţi ştiau cum se numeşte actualul soţ? Câţi au mai vazut-o în spectacole, la televiziune? Câţi mai ascultau Radio România, singurul post care o mai promova?

Câţi regretăm CU ADEVĂRAT dispariţia ei? Câţi am fost interesaţi de OMUL Mădălina Manole, de ceea ce gândea, de ceea ce-şi dorea, de ceea ce visa? Câţi ne-am întrebat, vorba lui Laurenţiu Cazan, în emisiunea lui Gâdea, CE MAI FACE?

Am fost doar şocaţi, impresionaţi, indignaţi, nedumeriţi de neaşteptata-i ieşire din scenă. Am judecat-o, am condamnat-o, am pus-o la zid... Dar nimeni nu ştie şi, mai mult ca sigur, nu va şti niciodată ce a fost în sufletul ei, de ce n-a mai vrut să privească înapoi, de ce copilul pe care şi l-a dorit atât de mult n-a fost cea mai puternică motivaţie pentru a trăi...
Pentru cei mai mulţi dintre noi, moartea ei a fost doar un spectacol care s-a terminat în clipa în care televiziunile care l-au difuzat în prime time şi-au încheiat transmisia de la Cimitirul Bolovani...
Mâine, reîntorşi la lucru, la problemele de zi cu zi, câţi veţi mai vorbi despre ea? Câţi îi veţi (re)asculta cântecele? Şi pentru cât timp? Câţi o veţi plânge? Câţi o veţi regreta? Câţi vor empatiza cu durerea familiei neconsolate şi disperate?

Eu n-am mai ascultat-o demult. Mi-a plăcut în anii de glorie, i-am cumpărat un album. Am aflat din ziare de divorţ. Tot din ziare, despre moartea fostului soţ. Despre sarcină. Nu-mi amintesc imaginile de la nunta şi botezul din octombrie 2009. Nici nu ştiu dacă le-am văzut. Întâmplător am aflat că are un site. Tot aşa, că a lansat ultimul (nu ştiam că va fi şi cel de pe urmă) album. Vag, îmi amintesc de o "Duminică în familie" cu ea invitat special. În rest... nimic... până în dimineaţa zilei de 14 iulie... "o dimineaţă în care aflăm că Mădălina Manole nu mai este printre noi....", cum am auzit la radio, în timp ce răsfoiam, online, presa zilei, la cafea...
Am crezut că e o glumă sinistră: cum, de ziua ei? Am căutat pe Google... nu era nimic postat... am dat pe primul canal de ştiri şi am văzut că, da, era adevărat... Am refuzat să ştiu, să cred, să aflu amănunte... Pe urmă...

În aceste zile am citit tot ce s-a scris despre viaţa şi cariera ei, i-am ascultat şi cântecele vechi, şi cele noi. Am urmărit, în direct sau înregistrate, aproape toate emisiunile care i-au fost dedicate DUPĂ MOARTE. M-au impresionat destinul ei tragic, durerea familiei şi a apropiaţilor, pentru că aceştia sunt singurii care suferă şi care, în căutarea unui răspuns, vor simţi din plin sentimentul de vinovăţie. M-a scârbit apariţia unor nimeni din punct de vedere muzical care, fără să aibă nicio legătură cu Mădălina, s-au dat prietenii sau confidenţii ei. M-a revoltat atitudinea lui Dan Diaconescu, patronul care, frustrat că televiziunea pe care o conduce a fost exclusă de la funeralii, s-a lansat în acuzaţii fără acoperire la adresa soţului vedetei.

Dar, de mâine, voi reveni la ale mele. O nouă zi, o nouă săptămână...

Câţi vom mai vorbi despre ea? Şi câţi o vom asculta?
Câţi n-o vom uita?



Niciodată Singură
Mădălina Manole ne-a părăsit în ziua când împlinea 43 de ani.......
Niciodată Singură
Vara asta mi se pare ciudată. În fiecare zi, am impresia că timpul trece foarte greu şi că aceasta va fi cea mai lungă vară pe care voi fi trăit-o vreodată. Mi se pare interminabilă, deşi a mai rămas doar o lună şi jumătate din ea. Nu sunt superstiţioasă, dar mă întreb dacă ăsta n-o fi vreun semn. Se întâmplă multe lucruri în perioada asta. Vremea şi vremurile au luat-o razna. Precipitaţii interminabile (ziua şi ploaia; vorba unui amic, din adolescenţă: „S-a mutat Ecuatorul la noi!“), inundaţii, convulsii sociale, scandaluri politice, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, lumea e încrâncenată, rar mai vezi un zâmbet pe chipul cuiva.... Prea multă energie negativă...
Mă întreb dacă toate astea înseamnă sau ar trebui să însemne ceva. Dacă nu cumva ar trebui să ne reîntoarcem la noi înşine, să găsim în noi puterea de a schimba ceva.
Nu ştiu de ce, simt că Pământul nu ne mai suportă. Şi, parcă, nici Dumnezeu nu mai vrea să se uite la noi. Poate s-a săturat să se facă simţit în viaţa noastră, prin tot ce ne-a dat bun şi de care ne batem joc. Poate vrea să vadă până unde va ajunge răul din noi.
Nu ştiu de ce, am impresia că, undeva, ceva, trebuie să se spargă.

Niciodată Singură
Citând un vecin din blogosferă, era să fiu... sau să rămân, pentru cei ce încă (mai) au răbdarea să mă citească (atunci când reuşesc să mai postez câte ceva) un nume, un ... „cineva“ care obişnuia să spună că nu e niciodată singură...
Acum două seri, un nebun, unul din zecile de teribilişti care obţin permisul de conducere doar prin „Pile, Cunoştinţe, Relaţii“ şi nu pentru că ar cunoaşte şi, mai ales, ar respecta regulile de circulaţie, era să mă trimită pe lumea cealaltă.
Eram într-un centru de colectare a ajutoarelor pentru sinistraţii din nordul Moldovei, cu prietena mea, care era de serviciu, acolo. Cu un sfert de oră înainte de ora închiderii, nenorocitul de care spuneam, a încercat o manevră de depăşire, bineînţeles, neregulamentară dar, cum din faţă venea un autoturim, teribilistul a încercat să revină pe banda lui şi a frânat. Din cauza vitezei, manevra nu i-a reuşit şi nebunul a intrat în plin într-un stâlp de iluminat, pe care l-a dobărât iar ca să evite un bătrânel în cârje de pe trotuar, a tras de volan spre stânga şi a izbit cu partea din dreapta-faţă a maşinii cel de-al doilea stâlp, proiectându-se în bordura trotuarul de vizavi. Practic, bătrânul acela ne-a salvat viaţa mie şi prietenei mele care, în momentul incidentului, ne aflam în acea gheretă. Dacă individul nu ar fi fost conştient de faptul că ar fi putut omorî un om şi nu ar fi încercat să-l evite, maşina ar fi intrat chiar în centrul de colectare a ajutoarelor iar eu şi prietena mea am fi rămas, în cel mai bun caz, infirme pe viaţă, dacă nu am fi murit pe loc.
Pentru cei ce n-au fost de faţă, ştiu că e greu să creadă ceea ce povestesc acum, cu o anumită detaşare. Pentru mine, cea care, de două zile, obişnuiesc să spun că m-am născut a doua oară, a fost, însă, o întâmplare care m-a marcat atât pentru faptul că am conştientizat că puteam muri fără să fi avut absolut nicio vină, cât şi pentru că, a doua zi, am aflat că şoferul va fi tras la răspundere doar pentru părăsirea locului accidentului şi că, pentru că e prietenul fiului unui important personaj din oraş, cazul va fi muşamalizat. Când am mai văzut şi buletinul de presă al Poliţiei, mi-am dat seama că, pentru aşa numiţii „oameni ai legii“, viaţa mea şi a prietenei mele n-ar fi însemnat nimic şi că, probabil, tot noi am fi fost vinovate că ne-am aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit....
Azi
Niciodată Singură
Azi e ziua cea mare, cea a reuniunii de clasă, după 20 de ani. Peste 10 ore, voi fi la liceu, faţă în faţă cu colegii. Nu vin toţi dar, printre cei care vor ajunge, sunt şi unii pe care nu i-am mai văzut de la Bac.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am apucat ziua asta. Sincer, nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp!
Sper să fie o zi frumoasă.
De fapt, n-are cum să nu fie.
Pentru că ne revedem după 20 de ani.
Niciodată Singură
Nici acum nu-mi vine să cred că am avut o duminică în care m-am relaxat, fără a fi în concediu sau să fi avut vreo zi liberă! Am bântuit netul (dar n-am citit bloguri biggrin ), m-am uitat (culmea, la ceea ce evit cât pot în timpul săptămânii!) la ştiri (iarăşi, ceva neobişnuit: pe Realitatea, deşi preferata e Antena 3 - sunt acolo şi nişte băieţi frumoşi, biggrin) şi bineînţeles, la „Tom and Jerry“ (pe care i-am neglijat total în ultimele luni biggrin ). Mai mult decât atât, după-amiază am revăzut „This Is It“, că tot a fost weekend-ul Michael Jackson şi, până seara târziu, m-am uitat, pe Youtube, la evoluţiile live ale megastarului prematur dispărut dintre noi, anul trecut.
Credeţi că m-am oprit aici? Până la miezul nopţii am mai văzut un film, care s-a vrut poliţist sau de acţiune sau cum o fi vrut el, ghiciţi unde? pe DDTV, după care am revenit la netul pe care nu l-am mai părăsit până la 3.38 a.m. Şi nici atunci nu m-aş fi dus la culcare dacă nu m-aş fi gândit că azi încep o nouă săptămână de luceu.
Pentru că e luni. După (o astfel de) duminică... biggrin
Niciodată Singură
Zilele astea am constatat că îmi este foarte bine şi fără blog. Să fi eliminat „microbul“? Nu cred. Nu ştiu. Cert e că am citit mult mai puţine bloguri şi pe aici am mai dat doar aşa, din obişnuinţă.
Se mai întâmplă câte ceva în viaţa mea, plăcut sau dimpotrivă, dar nu mai simt atât de mult nevoia să scriu despre asta. E foarte interesant „să bloguieşti“, dar e şi mai frumos în viaţa reală, chiar dacă nu e totul roz.
În ultima vreme, am redescoperit plăcerea de a fi împreună cu vechii amici. Apropiata întâlnire prilejuită de împlinirea a două decenii de la absolvirea liceului mi-a adus în preajmă colegi dragi, alăruri de care m-am simţit la fel de bine ca în anii aceia când credeam că totul e posibil. Timpul nu ne-a schimbat şi mă bucur să constat că am rămas la fel de proaspeţi ca atunci, deşi avem ghiocei în păr şi câte un rid ne brăzdează faţa...
Nu mă plâng de vara toridă, care a debutat ceva mai în forţă decât în ceilalţi ani. Nu-mi plac micile şicane şi probleme de la serviciu (constat, din ce în ce mai des, că prostia şi mediocritatea fac legea într-o redacţie sufocată de interese politice care se bat cap în cap cu profesionalismul), dar îmi spun că, atât timp cât mai pot să scriu fără ca textul să-mi fie cenzurat, înseamnă că locul meu e, încă, acolo...
Nu-mi doresc, încă, o vacanţă, pentru că vacanţa mea de vis înseamnă o desprindere totală de realitatea pe care o trăiesc, un refugiu într-un loc în care nimic să nu-mi amintească de agitaţia şi stresul cotidian or, acest lucru, cel puţin acum, nu e posibil.
Vreau doar să rămân la fel de optimistă şi încrezătoare într-un viitor care, vorba reclamei, ar trebui „să sune bine“, indiferent ce au hotărât guvernanţii pentru noi!

Niciodată Singură
Cum s-ar zice, veni şi vara asta! Cu coduri de toate culorile, de la galben la roşu.
Şi toată media se dă de ceasul morţii abordând subiectul numit „Caniculă“. Părerea mea este că această temă nu mai e demult o ştire, mai ales de primă pagină sau care să deschidă buletinele informative . Ar fi ceva ieşit din comun dacă temperaturile astea, deosebit de mari, s-ar înregistra în februarie ori noiembrie sau cel puţin o dată pe vară. Dar, noi deja ne-am obişnuit ca, în această perioadă, mercurul din termometre să înţepenească, zile întregi, undeva pe la 35-38, chiar 40 de grade Celsius, iar după astfel de perioade să vină furtuni, grindină, tornade, inundaţii etc. Ce mai este ieşit din comun? Nici măcar faptul că da, s-a schimbat clima (şi) în România, că nu mai putem vorbi despre acea climă temperat-continentală, cu patru anotimpuri, cum am învăţat eu, acum mai bine de 20 de ani, la şcoală!
De asta mă şi enervează că, an de an, în aceste zile, în care pământul se topeşte, toată presa se întrece a ne spune cum să ne ferim de caniculă, câţi litri de apă să bem, între ce ore să nu ieşim din case (de parcă ar fi posibil aşa ceva) etc. Ştiu că vara e criză de ştiri, dar să se repete la infinit aceleaşi chestii, de parcă am fi un neam de idioţi, mă scoate din sărite!
Da, e cald, însă cum ar trebui să fie vara? Până acum, toată lumea se văita de frig, că nu mai vine, odată, căldura. Na, că a venit! Să ne bucurăm, cât putem de ea, pentru că, trist, dar adevărat, vara ţine doar trei luni. Şi, din septembrie, o luăm de la capăt: ploi, ceaţă, frig.
Niciodată Singură
Şedinţele de judecată în care cel puţin una dintre părţi este un minor sunt nepublice. Aşa spune legea. Nu e ceva nou. Se pare că măsura are ca scop protejarea minorului în cauză, să nu fie traumatizat de reacţia publicului din sală, după ce, însăşi experienţa de a fi implicat într-un proces penal (că la el mă refer) s-ar putea să nu fie una plăcută.
De vreo 7 ani, datorită meseriei, am tot intrat în aşa-numita „sală a paşilor pierduţi“ şi, chiar dacă legea interzicea, teoretic, prezenţa mea la procesele cu minori, preşedintele completului de judecată mi-a permis să asist la audieri.
N-am înţeles niciodată de ce legiuitorul a decis ca acest gen de şedinţe să fie nepublice, pentru că rareori mi-a fost dat să văd adolescenţi aşa-zis traumatizaţi de faptul că sunt judecaţi pentru că au furat de la colegi sau vecini ori că au snopit în bătaie pe alţii. Foarte puţini au recunoscut în totalitate faptele de care au fost acuzaţi, dând vina, bineînţeles, pe anturajul „nesănătos“. Întotdeauna mi s-a părut că părinţii sau tutorii celor în cauză sunt cei mai afectaţi, neavând curajul să ridice privirile din pământ de ruşine.
De cine sau de ce să-i protejăm prin şedinţe nepublice pe cei care, de mici, îşi încep activitatea infracţională? De ce să nu le fie şi lor ruşine de lumea care îi vede acolo, la bară, exact la fel cum le este ruşine părinţilor de faptul că n-au ştiu să-i educe? De ce trebuie să le ascundem identitatea în spatele unor iniţiale, de ce n-avem voie să-i fotografiem?
Găsesc justificat acest gen de protecţie în cazurile de copii abuzaţi. Dar la cei care au vandalizat locuinţe, au furat din magazine, au spart maşini, nu! Când săvârşesc aceste fapte, sunt extrem de curajoşi. În faţa instanţei, sfătuiţi de avocaţi, adoptă atitudinea îngeraşilor neprihăniţi şi, la ultimul cuvânt, cu o sclipire drăcească în priviri promit „să nu mai facă“. Evident, nu se ţin de cuvânt. Şi îi revezi în aceeaşi sală a paşilor pierduţi, cu aceiaşi părinţi ruşinaţi de faptele odraslelor, cu aceiaşi avocaţi care invocă acelaşi anturaj nesănătos...
Niciodată Singură
Azi-noapte vă spuneam că m-am pricopsit cu o faţă arsă de toată frumuseţea pe care, bineînţeles, voi fi nevoită s-o scot în lume căci, na, asta-i meseria, trebuie să văd pe unul, pe altul...
Însă, nu v-am spus că, înainte de a mă culca precum babele, odată cu găinile, aproape că am înjurat meseria asta a mea, pentru care-s nevoită să ajung şi în locurile pe care nu le agreez, să stau de vorbă cu oameni care nu-mi plac nici de la prima, nici de la a doua, nici de la a zecea vedere... Mai mult, mi-am propus ca azi să ies la prânz, căci aveam ce scrie. Ţi-ai găsit! Peste o oră, adică la 10, am deja programată o întâlnire... Persoana m-a sunat şi aseară dar, în oboseala mea, nu i-am răspuns la telefon. Perseverentă (ca să vedeţi că oamenii mă iubesc şi cu defectele mele :)) ), mi-a trimis, apoi, un mail, pe care l-am descoperit pe la 3 dimineaţa. Mi-a spus de ce mă căutase, dar nu mi-a dat amănunte. Dar le-am aflart singură, de pe net, că Google-ul nu a fost inventat degeaba, astfel încât, la întâlnirea de la 10 o să mă prezint cu lecţia învăţată, ca să ma simt şi eu bine :))
Nu mă lecuiesc, nu?
Sau meseria asta a mea e o boală incurabilă? :))
PS: Tocmai mi-am programat o întâlnire (şi) la 11 :D

Niciodată Singură
...ca tractoriştii, adică :))
Ar trebui să iau partea bună a lucrurilor: bine că am stat la soare, în weekend, că tot îmi doream eu o ieşire în aer liber! Chestia e că am muncit: am fost la ţară, la o competiţie sportivă rezervată elevilor şi, pentru că nu m-am îndurat să plec după jumătate de oră, cât îmi propusesem să întârzii pe-acolo, am stat exact acolo unde bătea soarele mai tare (din altă parte aveam vizibilitate redusă). Simţeam că îmi arde puţin pielea, dar „efectele“ s-au văzut acasă: m-am ars pe gât şi braţe(pe picioare n-aveam cum pentru că am purtat pantaloni), adică exact în zonele în care tricoul lăsa pielea la vedere! Bineînţeles, am şi o faţă şi un nas roşu, de beţiv cu experienţă :)) Astea n-ar fi nimic, dacă orele petrecute în soare nu m-ar fi obosit într-atât, încât pe la 8 seara am căzut lată. Am văzut eu un apel pe mobil, dar putea să fie şi mama, la ora aia nu mai eram în stare să mă înţeleg cu nimeni.
Şi am dormit tun vreo 6 ore după care, pauză. Na, şi eu acum, am şi pretenţii :) Aşa că, iată-mă bântuind Internetul şi blogosfera, trăgând, din când în când, cu ochiul în oglindă, la faţa cea roşie şi gândindu-mă la cât o să râdă lumea, dimineaţă, când o să mă (re)vadă! Oricum, i-am obişnuit demult să-i fac pe toţi să râdă, dar acum, am şi eu, aşa, o presimţire, că voi fi vedeta zilei.
Asta să-mi fie paguba căci, vorba aceea, sănătate să fie, că belelele curg... :))
Niciodată Singură
Dana Nălbaru revine în muzică.
Îmi place fata asta. Mi-e simpatică de pe vremea când era în HI-Q (de unde mă bucur sincer că a plecat). Între timp, s-a căsătorit, a născut o fetiţă (Sofia), şi-a schimbat stilul (uneori, chiar şi look-ul) şi a scos şi câteva cântece frumoase (vă mai amintiţi de „Am nimic fără tine“, „Te iubesc“ sau „Tu“?). Acum, are un nou single (dintr-un nou album): Love.
Audiţie plăcută!
Niciodată Singură
Aseară, aproape de miezul nopţii, s-a oprit curentul. Becurile au clipit de câteva ori, aparatele conectate la prize au zumzăit un pic şi, dintr-o dată...beznă! Cool! Doar era vineri seară, început de weekend, filme la tv, vreme de lenevit în pat ori de bântuit pe net! Mă duc la fereastră: iluminatul stradal funcţiona normal. Ies în curte şi văd oraşul (mă rog, zona în care stau) în toată „splendoarea“ lui, adică în beznă! Nicio lumină la ferestre, fie că era vorba despre case sau blocuri.
Zece minute mai târziu, becurile iau au clipit de câteva ori, aparatele conectate la prize iar au zumzăit. De teamă să nu mă trezesc cu ele „prăjite“ din cauza şocurilor de curent, le-am deconectat. Surpriză: după ultimul şoc a căzut şi iluminatul public. Oraşul părea o imensă gaură neagră, străfulgerată, din când în când, de farurile vreunei maşini. Nu m-am speriat, dar mi s-a părut de-a dreptul frustrant să nu pot folosi televizorul şi calculatorul, să nu pot aprinde o veioză sau să mă plimb prin casă cu lanterna. M-am întrebat, atunci, cum se împăcau înaintaşii noştri cu opaiţul sau lampa cu gaz, cu ce îşi ocupau serile, mai ales iarna şi cum puteau trăi fără televizor, aparat de radio, computer, home cinema, cuptor cu microunde, maşină de spălat etc. Mă întrebam cum ar fi să ne întoarcem, dintr-o dată, la perioada aceea, dacă ne-am putea adapta şi cum. Şi de ce preţuim ceea ce avem de abia atunci când există pericolul să pierdem tot?

Niciodată Singură
Întreb şi eu, ca omu': chiar a fost mai bună melodia interpretată de Lena decât cea a Paulei şi a lui Ovi? Unii spun că da, însă nu m-au convins. Când am aflat, dimineaţă, că Germania a obţinut trofeul Eurovision 2010 m-am crucit, la fel cum am făcut-o când l-am auzit şi pe Cotabiţă, înainte de finală, care îşi vedea compatrioţii „undeva, între locurile 10 şi 15“, pentru că tot pe nemţoaică o dădea câştigătoare. Sincer, când a început să cânte Lena, a fost nevoie ca soţul meu să-mi atragă atenţia, altfel, pe cântecul ei, m-aş fi delectat cu vreo 3-4 integrame :D
În general, în ultimii ani, nu prea am mai dat importanţă concursului, pornind de la ideea că oricum nu câştigă neapărat cine e bun, ci ăla care trebuie. Ştim cu toţii cum se votează între ei nordicii, ruşii, sârbii etc. şi care sunt interesele fiecărei zone. Evident că m-am bucurat, la vremea respectivă, pentru Trăistariu, care n-a avut, până la urmă, cine ştie ce piesă, dar a avut darul că putea fi fredonată cu uşurinţă sau pentru Luminiţa Anghel care, împreună cu Sistem, a făcut show cu „Let Me try“. Nu mi-a plăcut deloc, anul trecut, Elena Gheorghe, deşi nu merita să fie în coada clasamentului, dar asta e, dacă nu ştim să alegem cântecul care să ne reprezinte!
N-am urmărit selecţia naţională pentru Eurovision, pentru că tot citeam presa care scria că, anul ăsta, nu e nicio melodie care să ţi se lipească de urechi (expresia îi aparţine matusalemicei doamne Almăşan-Socaciu). De abia când s-a anunţat că Paula şi Ovi au plecat la Oslo, pentru semifinale, m-am hotărât să caut şi eu „Playing With Fire“ pe Youtube şi da, recunosc, la o primă audiţie, mi-a plăcut. Nu m-a dat pe spate, cum se spune, dar am zis că avem şanse să intrăm în finală. Cum niciodată nu ştiu programul TVR 1, am scăpat prima semifinală, dar n-am uitat de cea de-a doua, în care eram şi noi reprezentaţi. Câţiva nici nu aveau ce căuta acolo (de exemplu, olandezii, care au venit cu un show prăfuit, demn de anii 70-80), dar era să fac infarct când se anunţau finaliştii şi românii nu se numărau, încă, printre ei. Adică mi-ar fi părut rău să nu se califice.
Da, Paula şi Ovi îşi merită nu numai locul în finală, ci şi cel de pe podium. Pentru că nu vreau să-i supăr pe iubitorii rock-ului, nu vreau să spun că ai noştri meritau să fie în locul turcilor (melodia e interesantă, totuşi). În orice caz, nu nemţoaica merita locul I, deoarece au fost cântece mult mai reuşite. Chiar şi irlanladeza aia de o sută de ani a fost mult mai bună, dar asta e, voturile au hotărât clasamentul.
Până la urmă, e bine şi aşa. Nu ştiu dacă România va câştiga vreodată Eurovision-ul (de ce să nu sperăm, totuşi?) , dar important e să fim acolo şi să ţinem pasul cu cei (consideraţi) valoroşi. Eu mă bucur pentru performanţa de aseară. La cât mai multe!