Niciodată Singură
Am citit la Neamţu despre ce e vorba şi m-am hotărât pe loc: subscriu campaniei No Băsescu Day (vezi şi banner-ul din dreapta).
Am şi motive: NU trăiesc bine, deşi aşa mi-a promis acum şase ani, e hoţ( a furat alegerile) şi bătăuş (pumnăreşte copii nevinovaţi)!
În plus, nu l-am votat, deci nu e (şi) preşedintele meu şi nu consider că mă reprezintă.

Niciodată Singură

Cine este modelul tău?


Încearcă asta fără să te uiţi la răspunsuri:

1. alege numărul favorit între 1 - 9
2. înmulteşte-l cu 3
3. adună 3
4. ce rezultă înmulţeşte, din nou, cu trei 3 (aştept până îţi iei calculatorul)
5. ar trebui să ai un număr cu 2 sau 3 cifre
6. adună cifrele din numar.
Dă pagina mai jos.........









Acum, uită-te la lista de mai jos ca să vezi care este MODELUL tău :

1. Albert Einstein


2. Nelson Mandela


3. Margaret Thatcher


4. Tom Cruise


5. Bill Gates


6. Gandhi


7. Brad Pitt


8. Adolph Hitler

9. Niciodată Singură

10. George Washington


Da, ştiu! Am acest efect asupra oamenilor! Într-o zi vei fi şi tu ca mine. Să nu aspiri la ceva mai puţin.


PS: Nu mai alege numere diferite. Sunt idolul tău, obisnuieşte-te cu ideea!!!

Această postare este o glumă. Primită pe mail de la o zuză! Acum, pune-ţi numele la poziţia 9 şi fă-i şi pe alţii să râdă!

Niciodată Singură
De când am blog, am dat curs unor aşa-numite „lepşe“. De fapt, le-am furat, dar am recunoscut asta de fiecare dată! biggrin Mi-au plăcut, m-au amuzat, le-am preluat (cu precizarea sursei) şi am lăsat tuturor celor care obişnuiesc să mă citească libertatea de a le prelua.
Nu contest faptul că unele
lepşe sunt infantile sau de-a dreptul absurde. Totuşi, cele la care am reacţionat, dacă pot să spun aşa, mi s-au părut utile pentru că, răspunzând la întrebări, am dezvăluit câte ceva referitor la viaţa şi personalitatea mea. Lucruri despre care nu am găsit timp şi inspiraţie să scriu la un moment dat. Ştiu, pe foarte mulţi nu interesează asemenea amănunte. Alţii, însă, cel puţin se amuză aflându-le. Pornesc de la premisa că nu putem şi nu trebuie să fim tot timpul sobri şi serioşi, că ne face bine măcar un zâmbet (asta nu înseamnă că trebuie să ne prostim ori să râdem ca proştii) lol!
Cum spunea o vecină de blog, uneori, când dai curs lepşelor, îţi aminteşti de vremurile când completai caietele de amintiri ale colegilor de promoţie. Dar sunt unii care, întocmai ca şi mine, adorau să facă aşa ceva şi, de dragul acelor timpuri, repetă
figura pe blogul personal, din când în când.
Nu pretind, nici aici, nici în viaţa reală, că am o minte
care dă pe-afară. Deci, persoanele care se aşteaptă să descopere sau să vadă în mine o persoană diferită de ceilaţi doar pentru că a avut şansa de a scrie pentru un ziar, s-ar putea să fie dezamăgite de faptul că mă prostesc preluând lepşe. Dar, mai bine recunosc faptul că mai am de lucrat cu mine însămi decât să spun că le ştiu pe toate! În plus, există butonul x din dreapta-sus. Un click şi...pagina se închide. Dacă reveniţi sau nu, depinde doar de voi, nu de mine! smile
Niciodată Singură

Pe-un picior de plai,
La Izvor, pe Splai,
Iată vin la vale
Pentru confruntare,
Două siluete
Mândre, violete.

Unul e Traian,
Baciul constăntean
Mergand pe furiş,
Şi privind cruciş.
Cu engleza “unsă”,
Si şuviţa tunsă.

Iar celălalt e,
Lider PSD.
Familist convins,
Prostănac distins,
Care bea şampanii
Când il bat duşmanii.

Se strânse Băselu’
Şi cu tot cartelu’
Şi se tot vorbiră
Şi se sfatuiră
Pe l-apus de soare
Fix la confruntare
In seara senină
Şi cu lună plină,
Să-i pună lui Geoană,
Sare drept pe rană.
Şi să-i dea incet
Flăcări violet.

Şi cum se gândiră
Indată porniră.
După doar o tură
Pe Geoană-l fă***ă
Una-cu-pamântu’,
Că s-a dus la Vântu..
Şi cu tot cu Crinu’
El pierdu scrutinu’.

Imbătat cu suc,

Victor Hrebenciuc

Vine si declară

Că atunci, joi seară

S-au aprins încet

Flăcări violet,
Luminând în şoapte
Un mandat de-o noapte

De această dată,
Foarte revoltată,
Mihaela Geoană
Ca o primă-doamnă
Declară că ştie
Că a fost magie
Acuzând frenetic
De-atac energetic.
Căci soţul iubit
Atunci i-a şoptit:
“Au, dragostea mea,
M-a pişcat ceva”.

Şi o tară-ntreagă
Nu poa’ sa-nţeleagă,
Care vrăjitoare
Ar putea fi-n stare
Să facă magie
La preşedinţie.

Băsescu declară
Ca să ştie-o ţară:
“Vinovat mă fac
De acel atac.
Avea Boc la el
Patru Duracell
Şi m-a sfătuit
Ca să le inghit
C-o să-mi dea vigoare,
Pentru confruntare.
Dar era prea mult,
C-am mâncat iaurt.
Şi vrând sa le-ascund
Le-am băgat in fund.
(Şi-acum d-asta par
Şi eu găozar).
Şi-ntr-un plin avânt,
Am scăpat un vânt
Plin de energii,
De la baterii
Ce-a purtat incet
Flăcări violet,
Ce-atarnau cu greu
Prin-prejurul meu.

Si cand a simţit
Geoană s-a oprit,
A oprit cuvântu’
Că îi place …”Vantu’..”.

Din acel moment
N-a mai fost atent
Doar puţin surprins
Fiindcă l-am invins.
Tre’ să spun cinstit
N-aş fi reuşit
Fără-al meu secret:
……Flăcări violet!”

Sursa: www.mircea-badea.ro
Niciodată Singură
1. Ce speli prima dată la duş?
Cada.

2. Care e culoarea ta de helancă preferată?
Alb, albastru sau verde (în diferite nuanţe).

3. Îţi place cafeaua?
Da. Negră, amăruie, fără lapte. Beau două căni, zilnic.

4. Cum te simţi acum?
Odihnită. Doar e duminică!

5. Care e ultima literă din numele persoanei de care eşti îndrăgostită?
s.

6. Care e ultimul vis pe care l-ai avut?
În somn sau visând cu ochii deschişi?

7. Ai putea mânca o lună întreagă felul tău de mâncare preferat fără să te saturi de el?
Da. Salata de boeuf.

8. De ce ai o poftă puternică acum?
De un concediu în Ţările Calde!

9. La ce te gândeşti când auzi cuvântul “varză”?
La varză cu ciolan afumat!

10. Ai numărat vreodată până la 1000?
Nu, pentru că nu era necesar.

11. Muşti sau lingi îngheţata?
O savurez!

12. Foloseşti emoticoane?
Da, foarte des. Pe messenger.

13. Câte dormitoare are casa ta?
Două. Dar nu e casa mea, e a părinţilor mei.

14. Ai cunoscut vreodată o celebritate?
Da. Asta, în cazul în care un cântăreţ sau actor se poate numi „celebritate“.

15. Îti place brânza?
Da. Cea dulce, de vaci. Şi cea de burduf.

16. Care e ultima melodie de care ai fost obsedat?
Nu fac obsesii de genul ăsta. Sunt melodii care îmi plac sau pe care le fredonez mai des, în anumite perioade. Dar nu mă obsedează.

17. Câte ţări ai vizitat?
Două: Italia şi Grecia (exact în această ordine).

18. Sunt părinţii tăi stricţi?
Da, au fost, nu foarte, dar au fost. Acum, doar au impresia că mai sunt aşa!

19. Ai sări cu paraşuta/parapanta/planorul?
Niciodată. Cu paraşuta, doar dacă n-aş avea altă cale să ies dintr-un avion care s-ar putea prăbuşi.

20. Ai lua masa cu George W. Bush?
Numai dacă mi-ar propune el aşa ceva! :))

21. E ceva strălucitor în camera ta?
Da. Aura noastră!

22. Închiriezi filme?
Nu e nevoie. Le descarc de pe net.

23. Unde vei merge sâmbătă seară?
La culcare, cu Puiul!

24. Ouă albe sau maro?
Depinde despre ce ouă vorbim :))

25. Îţi place muzica?
E a doua mea mare iubire, după Puiul.

26. Ai mers cu trenul?
Da. Până în 1996. Acum, n-aş mai suporta.

27. Ce zi a săptămânii e?
Duminică.

28. Ce ai mâncat la prânz?
Pilaf cu carne de pui.

29. Ce face mâine prietena ta cea mai bună?
Merge la o şedinţă.

30. Ai văzut filmul The Butterfly Effect?
Nu.

31. Ce crezi despre Yankees?
Nu ştiu cine sunt, sorry!

32. Ai părul ondulat?
Nu.

33.Când ai plâns ultima dată?
Ieri după-amiază.

34. Ai intrat vreodată într-un zid?
Nu, doar într-un geam şi într-un indicator. Dar nu mi-am spart capul.

35. Anotimpul preferat?
Categoric, VARA!!!

36. Adormi cu televizorul deschis?
Rar, dar se întâmplă.

37. Ai băut vreodată alcool direct din sticlă?
Da.

38. Crezi ca eşti bătrân?
Bătrân, în niciun caz. Poate bătrână, că-s femeie. Nu, nu cred.

39. Ţi-e frică de întuneric?
Depinde de locul în care mă aflu.

40. Îti place viaţa ta, momentan?
Oarecum. În sensul că se poate şi mai bine.

41. Baţi în lemn?
Nu.

42. Ai o vedere bună?
Cu dioptrii, da!

43. Poti sa faci hula hoop?
Nu ştiu ce-i asta.

44. Unde sunt părinţii tăi?
Mama, în Italia. Tata, în camera alăturată.

45. Ai fost vreodată sărutat în lift?
Nu.

46. Care e următorul CD pe care îl vei cumpăra?
Niciunul.

47. Ai intrat într-o încăpere pe fereastră vreodată?
Da.

48. Ce ai cumpărat ultima dată?
Iaurt, portocale, zahăr şi şerveţele.

49. Cât de des vorbeşti la telefon?
De câte ori este nevoie.

50. Esti într-o relaţie complicată?
Au trecut vremurile acelea. Sunt măritată!

51. Ai pus piedică cuiva vreodată?
Cred că da, însă, în copilărie.

52. Foloseşti beţişoare chinezeşti?
Nu, dar dacă ar fi cazul, aş încerca.

53. Ierţi prea mult?
Nu. Chiar deloc, uneori.

54. Deţii o armă?
O bâtă de baseball, o crosă şi un spray lacrimogen. Dacă astea-s arme!

55. Ai fost vreodată într-un castel?
Da, la Bran.

56. Îţi place părul tău?
Da.

57. Îţi place de tine?
De cele mai multe ori, da!

58. Eşti mai apropiat de mami sau de tati?
De Puiul.

59. Ţi-a plăcut leapşa asta ?!
Dacă nu-mi plăcea, n-o furam, ca de obicei (de data asta, de la Mintea Creaţă)!

Evident, leapşa poate fi preluată de toţi cei care îmi citesc blogul sau mă vizitează.


Niciodată Singură
Mi-am upgradat contul de pe wordpress. Mai intram şi acolo, din când în când, însă nu l-am actualizat. Azi, însă, am făcut-o şi pe asta. Nu ştiu dacă voi părăsi blogspotul. E drept, e mai uşor de folosit şi asta mă scuteşte de dureri de cap inutile când vreau să postez rapid. Însă, îmi place şi acolo. Plus că pot vedea, în orice moment, cele mai noi articole, ceea ce aici nu e posibil decât dacă am autorii în blogroll.
Deocamdată, ceea ce voi scrie aici, voi posta şi acolo (mai puţin postul ăsta). Deci, cine foloseşte wordpress-ul, mă poate citi şi pe http://niciodatasingura.wordpress.com. Dacă voi reunuţa la postările de aici, vă voi anunţa!
Niciodată Singură
Dar nu disper. Dacă aş fi superstiţioasă, probabil aş crede că am fost pedepsită pentru atitudinea manfestată faţă de vaccinul anti „porcină“. Nu-s. Ştiu şi când m-am îmbolnăvit: luni, când m-am agitat să ajung la un eveniment important, ca să trag nişte poze. Nu am calculat corect raportul dintre timpul pe care-l aveam la dispoziţie şi distanţa pe care trebuia s-o parcurg în condiţiile în care trotuarul era „căptuşit“ cu gheaţă acoperită cu zăpadă. Ca să nu întârzii, am mers prea repede şi n-am ţinut cont că merg şi cu vântul în faţă. Nu mi-a reuşit „figura“. Asta, pe lângă faptul că era să iau contact de vreo trei ori cu caldarâmul. Am ajuns cu un minut înainte de final, timp în care am făcut exact două fotografii (pe care nici nu le-am mai folosit pentru articol, până la urmă). La întoarcere, am simţit că mă ia cu frisoane, deşi eram foarte bine îmbrăcată. „Gata, până aici mi-a fost!“, mi-am zis, după ce, chiar cu câteva zile înainte mă lăudasem tuturor că, în iarna asta, până acum, cel puţin, m-a ferit Dumnezeu de gripă. Iete că nu!
Aşadar, marţi dimineaţă m-am trezit cu jumătate de nas înfundat. N-am vrut să dau atenţie „fenomenului“. Miercuri, însă, m-a pocnit durerea de cap şi a început să mă usture-n gât. M-am culcat devreme, nu înainte să-mi facă Puiul un masaj, că mă durea şi umărul stâng de-mi venea să urlu! (Puiul era de părere că răul mi se cuibărise-n omoplat). După o noapte mai mult albă, în care am zăcut ca o legumă, joi dimineaţă m-am dat jos din pat cu o stare care aducea mai mult cu mahmureala. Evident, m-am dus la muncă (numai gândul că tre să sun la şefi, să spun că mi-e rău şi vreau să stau acasă o zi, două, ...zece, mă deprimă). Şi am avut o zi atât de plină şi de agitată, că am scos din sărite boala care, de data asta, n-a mai avut spor cu mine. Am luat un Coldrex, sperând că e mai bun decât Fervex-ul căruia nu-i suport gustul, dar şi ăla mi se pare oribil. Deşi l-am dizolvat în ceai de lămâie şi portocale, preparat de mine, nu din ăla cu coloranţi şi E-uri. Aşa că, am lăsat baltă doctoriile. Doar nasul mi l-am mai desfundat de vreo două ori cu Bixtonim. Dacă nu mi-ar curge nasul şi n-aş mai strănuta, nici nu s-ar zice că acum două nopţi am bolit ca o babă!
Sper să fie la fel de bine şi de acum încolo. Că nici pastile nu mai iau! Iar cu vaccinul, rămâne cum am stabilit!
Niciodată Singură
...că aşa sunt eu, mai 'oaţă!
De data aceasta, am găsit-o la Jasmin. Citeam răspunsurile ei şi le vedeam şi pe ale mele:

1. Ce îţi place să faci atât de mult, încât ai plăti pentru asta?

Spaţiere de la stânga la dreapta
Să stau cât mai mult cu cei dragi (inclusiv cu mâţele mele)

2. Dacă ai afla astăzi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

M-aş bucura de tot ce am.

3. Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Mi-aş da demisia, mi-aş aduce mama din Italia, aş călători şi aş scrie numai de plăcere.

4. Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagina despre tine, în cel mai important ziar?

Că sunt redactor-şef!

5. Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

N-or să apuce. Or să plece ei înaintea mea!!!

6. Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

„Gândesc, deci exist!“ :))

7. Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Actriţă.

8. Ce ai face dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

Aş fi calmă.

9. Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

Că mi-au plăcut Tom şi Jerry!

10. Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt trei întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Mai ai bere?
Mai bei bere?
Mai vrei bere?

(Bonus) 11. Şi ce ai răspunde?

Îmi dai şi mie? :))

Cine vrea să se amuze, s-o preia. Leapşa, nu berea. Că n-am pentru toată lumea! :))




Niciodată Singură
Niciodată Singură
Ieri, cică, s-au împlinit 160 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Poetul nepereche, poetul naţional sau... cum or obişnui să-i spună unii.
Nu-i contest talentul, mai mult sau mai puţin nativ. Sau geniul creator, ca să mă exprim ca la ora de română din liceu smile.
Când eram elevă am studiat, ca toată lumea, câteva dintre creaţiile lui şi le-am comentat...inspirată de reperele pe care mi le dădeau profesorii la oră sau de revistele de limba română. Nu spun că n-am avut şi contribuţia mea la comentarii, dar aceasta nu va intra niciodată în istoria criticii operei eminesciene.

Nu ştiu câţi dintre noi sunt conştienţi de faptul că Mihai Eminescu nu este un poet foarte accesibil. Una e să-ţi placă cum „sună“ versurile lui, recitate sau transpuse în cântece (indiferent că vorbim de romanţe sau muzică de factură corală), şi alta e să le pătrunzi sensul, să te transpui în starea poetului pe care a avut-o când le-a scris.
În aceste zile, am asistat la cânteva activităţi şcolare dedicate aniversării lui Eminescu. Am văzut copii recitind nu numai fără intonaţie cele mai cunoscute poezii de-ale sale, ci fără simţire! Era evident că învăţaseră pe dinafară nişte versuri şi că de abia aşteptau să scape de corvoadă. Am auzit elevi care interpretau în bătaie de joc melodii inspiate de poeziile eminesciene sau, deja celebrul „Eminescu“ al lui Aldea-Teodorovici. Am văzut cadre didactice încruntându-se şi ameninţînd cu notă mică la română învăţăcelul care uitase o strofă. În concluzie, am văzut ROBOŢI, copii care nu pricepeau de ce era necesar să fie aduşi cu japca la asemenea manifestări.
Nu ştiau, sărăcuţii de ei, că articolul din ziar nu este o laudă adusă lor sau o fărâmă de respect la adresa lui Eminescu, ci un act necesar la întocmirea dosarului pentru gradaţia sau salariul de merit al învăţătorului sau profesorului.
Asta e ţara în care trăim!

Niciodată Singură
S-ar putea să (ne) iasă. Întâlnirea de 20 de ani de la absolvirea liceului.
Azi m-am întâlnit cu un fost (foarte bun) coleg de clasă din acea perioadă şi am vorbit despre „marele eveniment“ care ar trebui să aibă loc undeva, în iunie.
Se pare că omul e hotărât să ne adune, a luat deja legătura cu câţiva dintre colegi şi azi m-a căutat şi pe mine, poate pun şi eu un umăr la organizare.
La reuniunea de clasă m-am gândit şi eu, vara trecută. Mi-am scos albumul de promoţie din bibliotecă şi am făcut listă cu cei despre care mai ştiu câte ceva. Intenţionam să încep să-i caut din toamnă, dar m-am luat cu altele...şi, uite-aşa, m-am trezit în 2010 fără să fi făcut nimic. Noroc cu colegul ăsta, altfel chiar o lăsam baltă de tot (shame on me!).
Din discuţia cu el, am aflat că doar câţiva dintre cei care am absolvit în 1990 nu vor veni. Alţii, cică, au fost deosebit de încântaţi de idee, confirmând încă de pe acum că vor fi prezenţi „la apel“. Ca şi mine, de altfel. N-aş rata nici moartă un asemenea moment. Să nu-mi revăd eu nebunii alături de care am petrecut cei mai frumoşi ani din adolescenţă? Doamne, mi-e atât de dor de ei, încât aş vrea ca întâlnirea să fie mâine, nu peste jumătate de an!
Va fi interesant să văd cum au trecut două decenii peste fiecare şi câţi dintre noi şi-au împlinit măcar o parte din visele de atunci? Sunt colegi pe care nu i-am mai văzut şi despre care n-am mai aflat nimic din 1990 sau de 15-16 ani. Mă întreb dacă vom reuşi să dăm de ei (pentru că ştim sigur că mai trăiesc :) ) şi să-i aducem.
Vrem, în primul rând, o revedere la liceu, în fosta clasă şi apoi o petrecere de zile mari. Sunt convinsă că, 99% din cei care vor păşi, din nou, în sala de curs de la etaj, unde am făcut ţurţuri la nas iarna şi saună vara, vor fi dezamăgiţi că nu vor regăsi nimic din ceea ce ştiau că au lăsat în urmă acum 20 de ani. Nici profesorii de atunci nu mai sunt. Majoritatea s-au pensionat, unii au plecat din oraş, iar alţii ne zâmbesc doar din fotografii... Dar e suficient că vom veni noi, încă tineri şi frumoşi.
Şi, sperăm, diriginta, care s-a transferat de ani buni la Bucureşti...
Săptămâna viitoare vom stabili ce şi cum. Dar simt că va ieşi ceva super. Mmmm...de-abia aştept vara asta!
Niciodată Singură
Postarea asta mi-a fost inspirată de Neamţu'.
Câteodată, şi eu am de-a face cu disperaţi şi/sau cretini care cred că, având la dispoziţie numărul de telefon al unui ziarist, acesta este obligat să le răspundă „când vrea muşchiul lor“.
De vreun an, relaţionez profesional cu un personaj care, deşi îmi este o foarte bună sursă de informaţii (măcar din când în când), este îngrozitor de insistent, enervant şi agasant. Nu mă deranjează că mă caută şi că are încredere în „condeiul“ meu, ci mă exasperează că o face exact când mi-e lumea mai dragă şi nu că acceptă refuzuri. Adică nu înţelege că informaţiile pe care mi le furnizează telefonic sunt suficiente pentru un articol. Nu, el vrea să mă vadă la faţă. Dacă aş fi vreun fotomodel, l-aş înţelege, dar aşa... La început, am fost încântată că oferta de colaborare a venit din partea lui şi că-mi acorda mai multă atenţie decât ar fi trebuit (omul nu a înţeles că eu scriu pentru că asta mi-este meseria şi pentru asta iau salariu, nu pentru amabilităţile lui, care m-au lăsat rece întotdeauna). Apoi, probabil încântat de ceea ce vede scris, despre el, în ziar, a început să mă solicite atât de frecvent, încât la un moment dat a avut tupeul să creadă că activitatea lui e mai importantă decât priorităţile mele. Şi atunci s-a rupt filmul... Pentru mine. Lui îi este mai greu să priceapă că, deşi am tot interesul să scriu cât mai diversificat, iar el mă poate ajuta în sensul ăsta, am şi altceva de făcut, că nu are exclusivitate pe timpul şi munca mea, că nu-i pot răspunde la telefon, de exemplu, în Noaptea Învierii sau când stau în pat cu soţul, chiar dacă el are impresia că informaţiile lui sunt importante. De aceea, mai nou, fie nu-i răspund (mai ales în zilele libere care, la mine, sunt bătute-n cuie!), fie îmi închid telefonul când primesc cel mult două apeluri în momente nepotrivite.
Am mai avut probleme, cândva, cu o individă despre care am scris că a fost violată. Da! M-am trezit cu telefon de la mă-sa, care mă anunţa că fiică-sa fusese violată de unul pe care îl cunoscuse la discotecă. Ştiind că subiectele de genul ăsta ţin, de obicei, prima pagină, n-am mai stat pe gânduri şi m-am dus imediat la Poliţie, unde mă aşteptau violata şi cea care mă sunase. Mă aşteptam să găsesc o victimă distrusă (mai ales că fata avea doar 15 ani). Când colo... puştoaica aproape nu-şi mai încăpea în piele de satisfacţie că fusese „poştă“ pentru trei animale în călduri şi era dispusă să ofere cele mai picante amănunte despre orgia sexuală a cărei protagonistă fusese. OK, am trecut peste asta, am scris, articolul a fost, într-adevăr, de prima pagină, dar lucrurile nu s-au oprit aici. O perioadă, aproximativ noapte de noapte, „violata“ îmi dădea bipuri pe telefonul mobil. Asta, până când am prins-o de câteva ori şi, la un moment dat, i-am trimis un sms în care o anunţam c-o dau pe mâna Poliţiei dacă nu se linişteşte. (În paranteză fie spus, fătuca s-a scos în urma violului: ca să n-ajungă în instanţă şi să scape cu cazierul curat, individul care a avut ideea s-o ia din discotecă pentru „distracţie“ a sdespăgubit-o cu 200 de milioane de lei vechi).
În fine, altul care mi-a pus nervii la grea încercare, sunându-mă pe mobil nu numai în timpul meu liber, ci la o oră mai mult decât nepotrivită a fost un cadru didactic! Foarte pasionat de atletism, omul nu pierdea ocazia de a organiza câte o întrecere sportivă la evenimente importante ale comunităţii. Aşa s-a întâmplat şi în urmă cu aproape 7 ani, la aşa-numitele „Zile ale oraşului“ când edilii au acceptat să folosească stadionul pentru un cros al elevilor. Partea bună e că întrecerea s-a ţinut. Partea proastă e că s-a desfăşurat în lipsa oricărui reprezentant al presei. Omul, însă, vroia ca respectivul cros să fie mediatizat, aşa că am fost de acord să ne întâlnim, să discutăm pe marginea evenimentului şi să stabilim ce dăm la tipar. N-a venit la întâlnirea stabilită. Am crezut că are alte probleme şi nu m-am agitat, în ideea că oricum are interesul să mă caute. Şi m-a căutat. La 10 noaptea! M-a sunat când mă aflam cu prietenii la un pahar de vorbă, la o terasă. Doar era sărbătoarea oraşului! I-am explicat omului că sunt în timpul meu liber şi că aş prefera să ne întâlnim a doua zi, dimineaţă. N-a fost chip să mă înţeleg cu el, m-a sunat continuu, mai mult de o jumătate de oră, pentru că vroia să ne vedem chiar atunci. Exasperată, la un moment dat am acceptat şi mi-am dat întâlnire cu el... în primărie, la Relaţii cu publicul, în încăperea paznicului. Am stabilit cu amicii mei că, dacă nu revin după 20 de minute, să-mi dea bipuri şi să-mi trimită sms-uri, ca să pot scăpa cât mai repede de „nebun“.
Ei, bine, „nebunul“ a venit, dar fără nici o hârtie cu informaţii referitoare la concursul sportiv. De abia atunci vroia să centralizeze rezultatele şi să vadă care sunt câştigătorii. Evident că m-am apucat să trimit sms-uri prietenilor rămaşi la terasă, ca să mă scoată de acolo. Când i-am zis că plec, individul a sărit ca ars, aproape că am ţipat la el ca să înţeleagă că nu aşa îmi fac meseria. A doua zi, a dat Domnul să vină cu listele de care aveam nevoie ca să-mi scriu artiolul.
Peste câteva luni, secretara de redacţie din acea perioadă mi-a spus că individul m-a reclamat la şefi, susţinând că nu am vrut să stau de vorbă cu el, că l-am tratat cu dispreţ, că aşa procedez cu toată lumea şi că mai bine l-ar angaja pe el reporter în locul meu, că se pricepe mai bine la meseria asta. Norocul meu a fost că am dat nume de persoane (inclusiv directorul şcolii) care, dacă ar fi fost contactate, mi-ar fi luat, neondiţionat, apărarea iar şefii mei nu prea au aplecat urechea la spuse despre mine. Pe moment, am lăsat lucrurile aşa cum erau. Cu prima ocazie, însă, l-am pus la punct pe „profesorul lui peşte prăjit“. L-am prins în faţa primăriei, de faţă cu alte persoane şi i-am spus câteva vorbe pe care nici azi nu le-a uitat. Dovada? Când mă vede, mă salută cu tot respectul din lume (deşi nu ştiu câţi Dumnezei iau pe cocoaşă în acel moment), iar când sunt împreună cu soţul îşi înfige bine capul între umeri şi trece pe trotuarul celălalt.
Şi nu m-a mai sunat niciodată :)
Niciodată Singură
Nu mă vaccinez!
Am hotărât asta încă de când a început toată povestea asta cu gripa mai mult sau mai puţin porcină (aţi văzut vreun porc murind de gripă în ultimele luni?). Cu o moarte toţi suntem datori (vorba poetului), aşa că, dacă Dumnezeu va hotărî că tre să merg la El mâine, n-am regrete. Pot să le dau în cap duşmanilor şi de „dincolo“, i-am spus, zilele trecute, amicei mele care tocmai mi se lăuda că ea şi consortul s-au înţepat. Bineînţeles, ea a încercat să mă convingă de avantajele vaccinării, că şi socru-său s-a vaccinat şi n-a murit (trebuia?), dar eu am rămas pe poziţie. Evident că nici ea nu s-ar fi vaccinat dacă nu murea săracul Toni Tecuceanu. Trebuia să i se întâmple cuiva foarte cunoscut aşa ceva pentru ca ăstia de la Sănătate să-i facă publicitate serului cu (ipotetice) proprietăţi miraculoase.
Am stat de vorbă cu cineva care spunea că s-ar vaccina dacă ar fi 100% sigur că vaccinul nu ar avea efecte secundare. Că degeaba Streinu-Cercel s-a înţepat în faţa camerelor de luat vederi, ştim noi dacă i-a fost administrat unul şi acelaşi ser căruia îi face atâta reclamă?
L-am auzit pe domnul ministru secretar de stat garantând că vaccinul nu are nicio reacţie adversă, în afară de o amorţeală de câteva minute a mâinii care a suportat înţepătura. „Acelaşi lucru veţi susţine şi peste doi ani?“ citez, din memorie, întrebarea reporterului. „Sper să nu mă prăpădesc aşa curând“, a fost replica lui. Care, bineînţeles, mai mult m-a băgat în ceaţă decât m-a convins să mă imunizez contra gripei noi.
În toată povestea asta, singura certitudine este moartea, pentru că, din păcate, gripa porcină a răpus un număr considerabil de persoane din întreaga lume. Dintr-o discuţie purtată cu medicul de la cabinetul şcolar am înţeles că simptomatologia bolii e diferită de la caz la caz. Dacă unii au stări subfebrile şi doar le curge nasul, alţii au greţuri şi stări de leşin. Nimeni nu-şi poate da seama dacă e infectat cu aH1N1 decât dacă face testul şi că nimeni nu vine la doctor dacă îi curge nasul sau strănută de mai mult de trei ori într-o zi. Dacă mă luam după ce am auzit la tv, ar fi trebuit să ajung la medicul de familie de cel puţin 10 ori până acum, pentru că s-a întâmplat fie să mă doară-n gât, fie să-mi curgă nasul ori să n-am suficientă vlagă să mă ridic din pat într-o dimineaţă. Dacă m-aş fi dus să fac tot de atâtea ori testul, cu siguranţă, a 11-a oară aş fi fost fugărită pe sălile spitalului.
Am mai înţeles că toţi cei care au murit de gripă nouă fie au dus boala pe picioare, fie au făcut complicaţii, din cauza unor boli cronice preexistente. Acuma, sincer, cât de inconştient tre să fii ca să stai acasă când simţi că nu ţi-e bine mai mult de două zile la rând, nu iei niciun medicament sau, dacă iei, nu-ţi trece cu nimic? Mai ales când ştii că ai şi alte probleme de sănătate?
La începutul campaniei de vaccinare s-a spus că vaccinul nostru nici măcar nu e suficient de testat şi nu se recomanda administrarea lui pe copiii foarte mici. Nu e şi ăsta un semn că nu tre să mă arunc, precum orbul, în faţă? Nu spun că ar trebui să moară alţii înaintea mea, ci doar că nu vreau să fiu cobaiul nimănui, mai ales gratis :)
La toate astea se adaugă cu părerile cadrelor sanitare. Am auzit medici, deci persoane cu (teoretic) multe cunoştinţe în domeniu care au afirmat că nu se vor vaccina, deşi fac parte din grupele de risc maxim de a contracta temutul virus. Dacă ei nu-mi pot fi un exemplu, de ce aş fi eu unul pentru ei?
Nu-i condamn nici pe cei care au avut încredere în vaccin şi au acceptat să-l facă. De exemplu, amica mea mi-a zis că, de câtva timp, are o imunitate scăzută, că îi apar tot felul de eczeme şi face alergii la tot felul de substanţe. Ei îi înţeleg, oarecum, teama şi atitudinea precaută în faţa pandemiei. Dar eu, dacă n-am nici pe dracul (până la proba contrarie) de ce să mă otrăvesc? N-ar fi normal ca, înainte de vaccinare, să mi se facă nişte teste, să aflu dacă organismul meu acceptă substanţa care ar urma să-mi fie administrată? La mine în oraş umblă vorba că o concetăţeană a murit, în Ajunul Crăciunului, în ambulanţa care o transporta la spitalul judeţean din cauză că, pentru a-i da energie, asistenţii i-au administrat glucoză, în condiţiile în care femeia suferea de diabet. Dacă şi vaccinul ăsta ar ucide?
Repet, nu-s împotriva imunizării. Cumva, trebuie luptat contra bolii cu care, vedem bine, nu e chiar de glumit. Dar, fără a fi 100% sigure, eu nu-mi bag, de bună voie, substanţele alea în organism.
Punct.
Niciodată Singură
„Nu mă simt niciodată singură...“
Aşa îmi începeam, exact în urmă cu un an, prima mea postare. Ceea ce am crezut că va fi o joacă, s-a dovedit a fi o activitate care, zilnic, îmi acaparează foarte mult din timpul meu, mai mult sau mai puţin liber.
Acest an a însemnat o experienţă deosebită. Nu ştiu dacă am veleităţi de blogger, dar am tot timpul din lume să aflu acest lucru. Îmi place să scriu aici, dar şi mai mult în place să citesc blogurile altora. În fiecare zi descopăr nume noi (chiar dacă ei au vechime în blogosferă) şi tot felul de articole interesante. Pentru mine, nu există bloggeri buni sau bloggeri proşti, sunt mai mult decât tolerantă cu cei care aleg să se exprime în acest spaţiu care mi se pare infinit :)
Aşa cum v-am spus recent, nu-mi place să fac bilanţuri şi nu obişnuiesc să privesc în urmă. De aceea, nu-mi voi număra postările şi nici comentariile primite.
Vreau doar să vă mulţumesc tuturor celor care mă vizitaţi şi aveţi răbdarea de a-mi citi rândurile, chiar dacă nu le comentaţi întotdeauna. Sper să vă opriţi aici şi de acum înainte!
Vă îmbrăţişez cu mult drag!

Niciodată Singură
De când scriu la ziar, am fost bârfită, invidiată, certată, înjurată... Rar s-a întâmplat să-mi mulţumească cineva. Cine a făcut-o, a fost fie o persoană care mă cunoaşte de când m-am născut (pentru că aici am locuit toată viaţa, mai puţin în cei 4 ani de facultate), fie un om de caracter.
Tot foarte rar s-a întâmplat să-mi fie iertate greşelile sau erorile strecurate în articole. Din nou, m-au înţeles doar cei care ştiu cum sunt, ca persoană, ştiu care-mi sunt regulile şi principiile profesionale ori cei care mi-au acceptat scuzele după ce mi-au ascultat argumentele.
V-am spus luni că primul meu articol din 2010 s-a bazat pe un eveniment neprevăzut. Că, tot din întâmplare am aflat de el şi că, în final, redacţia a considerat că titlul era de prima pagină. Trebuie să vă mai spun că prind foarte greu prima pagină? Ei bine, da, aşa este. Pentru că nu întotdeauna ceea ce consemnez are aceel „boom“ care să ia faţa celorlalte ştiri care apar în ziar.
În articol am prezentat cazul a doi copii, de 1 şi 3 ani, abandonaţi cu două zile înainte de Revelion de cea care le-a dat viaţă. Atrasă de un alt bărbat care, probabil, i-a promis un trai mai bun, şi-a lăsat pruncii cu fostul concubin care, pe 4 ianuarie, a solicitat autorităţilor instituţionalizarea lor. Cei de la Serviciul Social din Primărie au mers la domiciliul lui, găsind copiii într-o mizerie cruntă, murdari, pe jumătate dezbrăcaţi, dar (slavă Domnului!) nu flămânzi! Pe loc, s-a propus încredinţărea lor Serviciului de Intervenţie în Regim de Urgenţă, care a acceptat imediat cererea.
Am fost de faţă când copiii urmau să fie luaţi. Niciodată, de când sunt reporter, n-am văzut atâta tristeţe, neputinţă şi durere în ochii unor pui de om, ca la aceşti doi băieţi frumoşi ca doi îngeraşi. Nu aveau nicio hăinuţă curată. Ca să-i poată îmbrăca, reprezentanţii Primăriei au făcut chetă şi le-au cumpărat lucruri de primă necesitate din oraş.
Se spune că un articol trăieşte doar o singură zi, cea în care ziarul iese pe piaţă. Uneori, nici atât. Nici eu nu mă gândesc prea mult la ceea ce am scris, la ceea ce a apărut, pentru că trebuie să găsesc imediat noi subiecte şi cazuri.
Aseară, însă, am avut surpriza de a fi sunată pe telefonul mobil de o persoană care mi-a citit acest articol. Iniţial, după vocea gravă a interlocutoarei mele, am crezut că va urma fie o înjurătură, fie vreun reproş. Mă aşteptam să fie chiar mama celor doi minori, care vroia să-şi exprime nemulţumirea că n-am consemnat şi punctul ei de vedere (nici nu aveam cum, din moment ce părăsise localitatea).
M-am înşelat.
Femeia care mă căuta vroia să-i ajute pe copii, cu bani, cu haine, cu alimente. „Când l-am văzut pe cel mic, pe prima pagină, m-a durut sufletul“, mi-a spus ea. Şi-a manifestat deschis indignarea faţă de cea care-i abandonase, întrebându-se (retoric) de ce Dumnezeu le binecuvântează cu copii pe femei care nu merită să fie mame? „Dacă aş putea, dacă statul mi-ar permite, eu i-aş lua acasă pe amândoi, să-i cresc ca pe copiii mei“, a mai zis ea.
Am îndrumat-o către Direcţia Judeţeană de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, pentru că este instituţia care i-a preluat şi care ar putea s-o pună în legătură cu ei.
Pentru prima dată de când scriu, am avut certitudinea că articolul meu ar putea ajuta două vieţi. Gestul femeii m-a emoţionat până la lacrimi. I-am urat succes în demersurile ei şi mi-am exprimat speranţa că aceşti oropsiţi ai soartei vor avea viitor mai bun.
Pentru că au acest drept şi merită.
Update (7 ianuarie): Astăzi am aflat că micuţul de 1 an şi trei săptămâni a fost luat chiar în ziua de 4 ianuarie de un asistent maternal, iar fratele său, deşi a rămas la Serviciul de Intervenţie în Regim de Urgenţă, va fi şi el dat în grija unui asistent maternal în aceste zile. Ambii au şanse reale să fie adoptaţi.

Niciodată Singură

Neputinţă. Tristeţe. Durere. Sărăcie. Mizerie.
Gabriel. 1 an şi trei săptămâni.
Abandonat de propria-i mamă, înainte de Anul Nou.
Undeva, în România.
Niciodată Singură
A trecut şi prima zi de muncă din 2010!
Aveam cu totul alte planuri, dar la mine s-a dovedit încă o dată faptul că neprevăzutul face toţi banii, adică articolul. Care nu ştiu dacă va fi de primă pagină dar, cu siguranţă, este de o pagină, aşa că şefii mei nu ar putea spune că n-am început noul an în forţă! (Later edit: a fost de prima pagină!)
Daaaa!!! Mi-am dorit să merg din nou la muncă, să văd oameni, să scriu! Dacă vă spun că ieri, pe vremea asta, regretam că se termină concediul şi spuneam că, practic, aş mai avea vreo trei zile de relache, plus că ar trebui să se ţină cont că am scris, de bună voie şi nesilită de nimeni, şi în vacanţă, o să credeţi că am înnebunit! Ei, bine, nu! Doar îmi place mult ceea ce fac.
Pe de altă parte, cel puţin deocamdată, în aer nu se mai simte miros de campanie electorală şi, dacă în oraş nu ar mai exista bannerele acelea imense cu Băse şi Geoană, aş putea jura că în decembrie nici n-au fost alegeri. Pentru că, azi, lumea a vorbit despre Revelion, despre ce s-a mâncat de Revelion, cum s-a distrat de Revelion... S-a glumit, s-a râs, s-au făcut planuri pentru Sf. Ion, s-au făcut liste cu sărbătoriţii şi presupuneri în legătură cu locul unde se va ţine cheful.
M-am pupat şi cu edilul (în public, să nu-mi aud vorbe, după, de la cârcotaşi), ne-am urat, reciproc, toate cele bune (ne puteam ura toate cele rele?) iar în final apăru el, subiectul de presă neprevăzut despre care amintem în deschidere. Mers la faţa locului, luat declaraţii, făcut poze, venit acasă, scris text, trimis articol. Deşi am deja nişte draft-uri şi pentru mâine, prefer să nu-mi mai fac niciun plan, pentru că ar putea cădea, precum cel de azi.
A! Uitasem ce-i mai important! Azi a fost şi prima zi din cura de slăbire! După un dezmăţ culinar de-a dreptul nesimţit care a atins apogeul de sărbători, am pus gând rău colăceilor şi şunculiţelor din dotare pe care am hotărât să le tratez, momentan, cu lactate şi fructe. E drept că azi am scăpat şi un pic de carne albă (peşte), dar n-am întrecut măsura. Să văd cât mă ţine, ştiut fiind faptul că-s o pofticioasă şi că nu-mi prea refuz plăcerile (culinare-vă rog nu vă gândiţi la prostii!). În plus, eu şi fitness-ul, jogging-ul şi alte alea-baba şi mitraliera. Deşi, nu se ştie unde poate duce ambiţia! Şi cine aruncă mănuşa!
Niciodată Singură
De obicei, nu prea mă ţin de aşa ceva, dar leapşa asta (n-am înţeles, de ce i se spune aşa?) mi-a plăcut. Am găsit-o (evident) pe un blog (îmi pare rău că nu am notat şi cum se numeşte, că ar fi fost nu numai frumos, dar şi corect, să precizez sursa) şi am furat-o (sper să nu mă bată nimeni :)) ).
Deci:

Leapşă de început de an:

1. Prima mâncare salata de boeuf. Mor după ea, deşi îngraşăăăă!!!!
2. Prima amintire nu-mi amintesc!
3. Primul gând frumos mama
4. Primul gând urât nu spun :))
5. Prima faptă bună am vorbit cu soacra :)
6. Prima faptă rea deocamdată, am fost cuminte :))
7. Primul contact cu calculatorul pe 1 ianuarie, undeva spre 10 dimineaţa
8. Prima senzaţie de sete, aşa că am băut şampanie :)
9. Cauza primei enervări n-a fost cazul
10. Cauza primei spaime n-am avut, încă, spaime
11. Prima emisiune tv Concertul lui Michael Jackson din 1997, de pe Kanal D
12. Prima carte începută nu am citit nimic, deocamdată
13. Primul vis să devin mămică.

Leapşa poate fi preluată de oricine trece pe aici. Spor la scris!
Niciodată Singură
„Pink is my new obsession....“

La începutul lunii trecute, am primit cadou de la mama un trening. Roz. Îmi plac hainele noi (cui nu i-ar plăcea, mai ales dacă mai suntem şi femei?) şi, de obicei, nu aştept un moment deosebit pentru a îmbrăca un lucru pe care tocmai l-am primit. Îl port din secunda 1.
De data asta, însă, am aşteptat să vină Crăciunul. Nu ştiu de ce, poate că aşa s-a întâmplat ori aşa am simţit. Pentru că am rămas acasă, nu mi-am făcut probleme în legătură cu ceea ce voi purta la masa festivă. Pur şi simplu, am îmbrăcat treningul roz :)
N-am mai purtat haine de culoarea asta din liceu. În clasa a IX-a, tot
mamona mi-a cumpărat o cămaşă roz (de fapt, avea o nuanţă un pic mai închisă faţă de rozul clasic) foarte frumoasă şi care mi-a plăcut atât de mult, încât am purat-o ani de zile, chiar şi după absolvire. Dar, în perioada de început, obişnuiam s-o îmbrac împreună cu o pereche de pantaloni vişinii, la care „asortam“ nişte cipici roz bombon. Ţin minte că, într-o vară, n-am ieşit din „uniforma“ asta, atât de bine mă simţeam costumată aşa!
Am mai avut şi o rochie roz, tot în liceu. De fapt, o cumpărasem către sfârşitul gimnaziului (cred că a fost în vara în care treceam în clasa a VII-a) de la o tarabă, când am fost în tabară la Năvodari (ei, da, trecui şi pe acolo!). Ţin minte că erau două rochii la fel. Din nou nu ştiu dacă aşa s-a întâmplat sau aşa am simţit, eu am cumpărat-o pe cea roz, iar o colegă de clasă pe cea torcoaz. Nici atunci nu am îmbrăcat imediat rochia, ci de abia în ... vara următoare, după am venit de la mare. Eram bronzată şi rozul ăla se potrivea perfect cu pielea ciocolatie. De data asta, la rochie n-am mai „asortat“ cipici roz bombon, ci clipsuri, la fel de roz :)
Nu mi-aş fi aminitit de toate astea dacă nu primeam treningul roz. L-am purtat şi de Revelion, pentru că, din nou, am rămas acasă şi nu mi-au trebuit rochii şi accesorii sofisticate la masa festivă (spuneţi şi voi dacă Puiul meu nu s-a scos cu o aşa nevastă :)) ).
Mai mult, ieri şi azi mi-am făcut ordine prin grămada cu
bijou-uri, ocazie cu care am dat peste nişte cercei sclipicioşi cu nuanţe de roz, precum şi peste o brăţară, un inel, bineînţeles, la fel de bombonate, pe care nu am ezitat să mi le asortez la costumul sport cel nou. Pentru ca „tacâmul“ să fie complet, mi-am tras şi un ruj rozaliu :))
Nu ştiu dacă tre să iau chestia asta ca pe o glumă sau ca pe un semn că 2010 va fi un an roz pentru mine (n-ar fi rău). Voi trăi şi voi vedea!

Aerosmith - Pink

Niciodată Singură
Da, trecură. Şi Crăciunul, şi Revelionul. Au mai rămas Boboteaza şi Sf. Ion şi gata cu sărbătorile din iarna asta.
La mine, trecu şi vacanţa. Mult a fost, puţin a rămas. De luni, back to work! Deja mă obişnuisem cu leneveala matinală în pătucul cald, cu orele mici de culcare (eh, netul, bată-l vina!), cu filmele, nu neapărat de la tv... Ce să-i faci, o minune durează puţin, pentru unii e valabilă trei zile, dar la mine a ţinut o lună! Mai mult nu se putea nici dacă vroiam!
Către finalul lui 2009 am trecut destul de des pe aici ca să-mi citesc preferaţii din blogroll, dar am evitat să scriu despre cum a fost pentru mine anul care tocmai s-a încheiat. Nu-mi place să fac bilanţuri, nu-mi place să-mi contabilizez reuşitele şi eşecurile. E suficient că ştiu care au fost evenimentele care m-au marcat, că am învăţat ceva din ele şi că, în viitor, nu voi mai repeta greşelile.
Nu-s omul care trăieşte din amintiri, nu sunt nostalgică. Dacă privesc spre trecut, o fac pentru experienţele frumoase pe care le-am trăit la un moment dat.
Nu-mi fac planuri pentru 2010. Mi-am stabilit doar nişte repere care îmi vor ghida paşii în următoarele 12 luni. Ştiu că, de data asta, ceea ce-mi propun nu va mai rămâne în stadiul de promisiune. Ştiu, simt, că voi păşi într-o altă etapă a evoluţiei mele ca om, pentru că îmi doresc foarte mult să cresc, să am mai multă încredere în mine şi mai mult curaj.
Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să-i am alături, ca şi până acum, pe cei dragi: Puiul şi părinţii mei. Singurii care mă susţin necondiţionat, mă iubesc, mă acceptă aşa cum sunt şi îmi suportă tot, de la toane şi fiţe, la crizele de nervi (justificate sau nu). Singurii care merită, cu adevărat, iubirea şi respectul meu.
Am fost întotdeauna optimistă, am gândit pozitiv şi aşa voi face şi în 2010, indiferent ce (mi) s-ar întâmpla.
Pentru că nu-s niciodată singură.