Niciodată Singură
Niciodată Singură
Cine ar fi crezut că o postare de anul trecut îmi va aduce atâţia cititori? Şi nu pentru că situaţia prin care treceam atunci ar fi impresionat blogosfera, ci dintr-un motiv (foarte?) simplu: oamenii cred că textul poate fi un... model de scrisoare.
Potrivit trafic.ro şi feedjit.com, aceştia nimeresc pe blogul meu tastând „scrisoare pentru prietena mea“. Probabil, rândurile mele nu i-au ajutat prea mult să scrie altcuiva o epistolă şi îmi pare rău că i-am dezamăgit (dovadă, n-au lăsat niciun comentariu :)) ). Totuşi, nu înţeleg cum poţi să te inspiri din ceva ce n-ai trăit şi simţit. Dar, dacă în ziua de azi merge cu copy/paste (cel puţin) pentru sms-urile de sărbători, de ce nu ar putea fi adaptate şi scrisorile? Pentru că, nu-i aşa, povestea mea, poate fi şi a ta, dar şi a altcuiva....

Niciodată Singură
...încă!
O dovadă în plus că iarna asta i-a speriat pe vestitorii unei primăveri care, tocmai pentru că e dorită şi aşteptată cu atâta nerăbdare, cred va bucura sincer pe toată lumea. Chiar dacă e criză, chiar dacă banii-s puţini şi locurile de muncă se topesc şi ele precum zăpada... Pentru că primăvara înseamnă un nou început, revenirea la viaţă, înseamnă speranţă.
Întotdeauna am văzut primii ghiocei către mijlocul lunii februarie. În fiecare an, câte o ţărăncuţă tânără se aşează în poarta şcolii şi-i invită pe elevi (mereu sensibili şi receptivi la asemenea lucruri) să-i cumpere bucheţelele şi coşuleţele cu omătuţe. Nici eu nu dau înapoi când e vorba de aşa ceva. Mi-e drag să cumpăr ghiocei când încă mai e zăpadă. În asemenea momente, pentru mine, aceste flori mici şi firave sunt un fel de învingători ai iernii care începe să-şi piardă din puteri...
Anul ăsta, însă, ei se lasă aşteptaţi. Peste trei zile e 1 Martie şi nici comercianţii de mărţişoare tradiţionale, cu potcoave şi trifoi-cu-patru-foi, legate cu fir alb-roşu nu şi-au instalat, încă, tarabele, în Centru... E încă frig, ceaţă şi multă umezeală, iar soarele care ne-a zâmbit cu atâta prietenie la începutul săptămânii nu a reuşit să ne aducă primăvara... decât în suflete, poate!
Totuşi, în mai puţin de o săptămână, vom păşi într-un nou anotimp şi cred că, până la urmă, acest lucru contează cel mai mult.

Foto: gradinamea.ro

Niciodată Singură
Niciodată Singură

Biblioteca Publică din oraşul meu a primit o donaţie de cărţi de la „centru“. Printre ele şi „Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri“, editată de Jurnalul Naţional în colecţia „Biblioteca pentru toţi“.
Bibliotecara, conştiincioasă, înregistrează volumul la Secţia Copii, având grijă să-i facă şi un pic de reclamă... până îi dă prin gând să-l răsfoiască puţin. Şi... încremeneşte! Alături de binecunoscutele isprăvi ale lui Nică, în cartea cu pricina şi-a găsit locul şi ... „Povestea Poveştilor“!
Acum, fata e-n impas. S-o împrumute ori nu copiilor? Sau să taie paginile cu pricina? În acest din urmă caz, n-ar putea fi acuzată că distruge un bun din patrimoniu?

M-a întrebat ce-aş face în locul ei. I-am răspuns că... am cartea, în ediţia apărută imediat după Revoluţie şi că am citit-o! :))

Voi ce aţi sfătui-o?

Foto: Jurnalul.ro
Niciodată Singură
Azi m-am simţit ca musca aia care se bucură de soare! După o lungă perioadă cu ninsori, geruri crâncene, lapoviţă, polei şi ceaţă, azi, în sfârşit, a fost o zi în care a mirosit a primăvară! Când am ieşit din casă pentru a merge la lucru, nu mi-a venit să cred că soarele nu mai e cu dinţi şi că, da, în sfârşit, e mai cald! Am profitat de ocazie şi mi-am încărcat plămânii cu aer curat. Ce s-o mai lungesc, am simţit că revin la viaţă ca musca aia de care pomeneam la început! :))
Asta e partea bună.
Partea mai puţin bună e că topirea zăpezii descoperă, în toată „splendoarea“ lor, rahaţii şi gunoaiele pe care Salubritatea nu a mai apucat să le adune înainte de prima ninsoare (când o fi fost ea, că nici nu mai ţin minte, parcă au trecut o mie de ani de atunci). Tabloul de (ipotetic) început de primăvară este completat de gropile şi denivelările din astfalt! Cool! Îmi dau seama ce bucurie pe capul şoferilor! Cireaşa de pe tort, însă, e deteriorarea faţadelor de la blocurile izolate termic în urmă cu 2-3 luni! Cred şi eu că nu se putea întâmpla altceva! S-a lucrat în draci (electorali) până la ultimul tur al prezidenţialelor, pe ceaţă şi umezeală. Cum naiba să ţină lucrarea?
Totuşi, a fost un început de săptămână reuşit.
În sfârşit, „vine, vine primăvara...“?

Niciodată Singură
Postarea anterioară mi-a reamintit de un alt loc foarte drag al copilăriei mele: Eforie Nord. Este staţiunea în care mi-am petrecut 99% dintre vacanţele de vară, pentru că acolo a locuit, până în urmă cu 6-7 ani, sora cea mare a mamei.
Am văzut pentru prima dată marea în vacanţa de vară de la sfârşitul clasei I. Până atunci, nu cunosc din ce motive, părinţii nu m-au dus niciodată acolo, dar în anul acela au făcut-o pentru că li se părea că-s foarte slabă şi credeau că soarele mă va ajuta să mă dezvolt fizic.
Cred că am iubit marea din prima clipă. M-au atras, instantaneu, apa, valurile, nisipul şi scoicile. Îmi plăcea să stau foarte mult timp în mare şi să înot ajutată de colacul alb cu roşu pe care mi-l cumpăase mama de la o tarabă. Ore întregi, stăteam pe mal şi construiam castele din nisipul ud cu găletuşa verde şi trusa de lopăţele galbene, din plastic. Sau, către apus, atunci când lumea se retrăgea de pe plajă, căutam scoici, de toate mărimile, pe care, la întoarcerea acasă, le aşezam pe o poliţă din bibliotecă, pentru a fi admirate de cei care ne călcau pragul.
În primii mei ani petrecuţi la Eforie Nord nu am locuit niciodată la hotel. Mătuşa mea,
single woman, ocupa o cameră dintr-o casă naţionalizată ridicată la rang de vilă în centrul oraşului. În faţă, era chiar şi o staţie de autobuze care făceau legătura cu Constanţa şi restul staţiunilor. Plaja era foarte aproape. Trebuia doar să traversăm strada, să mergem vreo 50 de metri, după care coboram vreo sută de metri până păşeam pe nisipul auriu şi destul de curat în acele vremuri. Încă din primii ani ne-am făcut un obicei de a ajunge devreme la plajă. Nu neapărat ca să prindem ultravioletele, ci pentru că, după ora 10, nu mai prindeam loc lângă apă. Nu ne plăcea să facem stalom printre cearceafuri sau să călcăm pe prosoapele de baie ale altora până ne aruncam în mare. În plus, nu ne împăcam nici cu soarele de la prânz care, şi în anii 80, ardea destul de tare pielea. Ţin minte chiar că ne şi amuzam când, pe la orele 11, noi ne strângeam lucrurile pentru a ne retrage la umbră şi cohortele de oameni coborau spre plajă!
La început, această retragere la umbră însemna masa de prânz şi somnul obligatoriu de după-amiază. Pe vremea aceea, nu mâncam la restaurant. Aduceam de acasă carne şi alte alimente care nu se alterau pe drum şi, în rest, ne cumpăram tot ce ne trebuia din piaţă. Camera în care locuia mătuşa mea nu avea şi bucătărie. Aceasta era la comun, undeva, într-o anexă a vilei, unde toţi locatarii aveau câte un spaţiu în care îşi înjghebaseră un loc de gătit, cu măsuţă, plită electrică sau aragaz cu butelie, ficare după posibilităţi. Aici gătea fie mătuşa mea, fie mama, în funcţie de cum avea fiecare timp. Dar, de obicei, mama era cea care făcea oficiile de bucătăreasă pentru că sora ei mergea la serviciu până după-amiaza la 5.
Poate vă întrebaţi cum de încăpeam atâţia inşi (eu, mama, tata şi mătuşa) într-o singură cameră de 4/5m şi cum ne descurcam cu somnul atâtea nopţi? Ei bine, asta a fost, întotdeauna, partea amuzantă a vacanţelor noastre la mare. În încăpere exista un singur pat, în care, de obicei, dormeau doar femeile, adică eu, mama şi sora ei. Tata avea „rezervare“ la
cabana plăpumioara, adică pe podeaua pe care aşezam câte două plăpumi ca să nu se trezească omul anchilozat! Se pare că el n-avea nicio problemă cu asta şi sforăia toată noaptea ca un tractor, în pofida pernelor şi a cărţilor cu care-i aruncam în cap!
Probabil, nu mă veţi crede că stilul aceasta de cazare era preferat de toate rudele. Ca să nu mai plătim hotelul care, şi pe vremea aceea, chiar dacă luai bilet prin agenţie sau prin sindicat, costa destul de mult, trebuia să ne anunţăm din timp intenţia de a veni la Eforie şi cât timp doream să stăm acolo. Pentru mine şi ai mei, până în 1990, era foarte simplu, pentru că, întotdeauna, vacanţa la mare începea, cu regularitate, pe 23 august! Se ştia că, de ziua României (sau ,cum se numea atunci, „revoluţia de eliberare socială antifascistă şi antiimperialistă din august 1944“-
mamă, ce memorie am!!), noi luam drumul litoralului. Călătoream toată noaptea şi, în zori, la 6, păşeam pe peronul gării din Eforie! În jur de 7 intram pe uşă la mătuşa, iar pe la 8 jumate stăteam deja cu burta la soare, pe plajă!
Dar s-a întîmplat, de puţine ori, e drept, ca venirea noastră să coincidă cu a altora din familie. Atunci era distracţie: 5 în pat şi 3 pe jos. Mătuşa pleca să doarmă fie la clinica unde lucra, fie pe la câte o colegă. Avantajul era că, în cazurile astea, nu mai gătea nimeni, sora mamei făcându-ne rost de bonuri de masă la un restaurant la care avea pile!
N-am ascuns şi nu voi nega niciodată faptul că am fost şi sunt foarte legată de familie. De aceea, şi când mergeam la mare, preferam să fiu cu părinţii. Ştiu că, la un moment dat, Eforie a început să fie numită „staţiunea săracilor“ sau, mai rău, a „ţăranilor“. Probabil că, generaţia tânără de astăzi ar fi în stare să râdă în hohote citind aceste rânduri dar pentru mine, în copilărie şi adolescenţă, litoralul, vacanţa la mare însemna Eforie Nord.
Şi atunci marea însemna distracţie şi, chiar dacă eu nu
bântuiam discotecile sau localurile, mă simţeam foarte bine mergând la spectacolele de la Teatrul de vară sau la filmele care rulau la cele două grădini de vară. Cred că, atunci, am avut ocazia să-i văd pe scenă pe cei mai buni artişti ai momentului, care se întreceau pe sine în show-urile respective şi am vizionat cele mai multe filme clasice. Mă mai prosteam la jocurile mecanice sau în maşinuţe tamponate. Pe lângă faptul că-mi plăcea să iau tarabele cu suveniruri la rând, cumpărându-mi tot felul de brizbriz-uri de ajunsesem, la un moment dat, să am casa plină de cutii cu cercei, clipsuri, brăţări şi lănţişoare.
Îmi plăcea să fac poze pe plajă la „Colorata mâine-i gata“, să cumpăr porumb fiert , acadele şi gumă cu surprize de la ţiganii
care făceau Turcia. Cât timp a venit cu noi la mare, mama obişnuia să meargă la nudişti, nu să facă plajă, ci să cumpere de la poloneze tot felul de lucruri, de la ojă şi spray-uri la haine.
Adoram să servim masa pe plajă, cu mici şi bere băută în halba pe care n-o duceam niciodată înapoi (pe una o păstrez şi azi!)! Îmi plăcea Belona, hotelul cu formă de vas, care dădea numele plajei. Îmi plăcea Hotelul Europa, pe vremea aia (nu ştiu dacă acest lucru se întâmplă şi acum) singurul preferat de străini şi Shop-ul din Centru, de unde produsele româneşti (şi nu numai) se puteau achiziţiona doar cu dolari.
După 1990, mătuşa mea s-a mutat într-o garsonieră, nu departe de Centrul Eforiei. De data asta, nu mai dormea nimeni la Cabana plăpumioara, pentru că încăperea era mai mare şi în ea încăpeau foarte bine două paturi mari şi late. În plus, atât bucătăria, cât şi wc-ul, nu mai erau la comun, ci tot în casă. Cireaşa de pe tort era balconaşul în care, dimineaţa, îmi savuram cafeluţa, iar seara...admiram clienţii care se destindeau la terasa de peste drum, pe care noi o numiserăm „Halta“ pentri că, tot acolo, ne petreceam şi noi câte o oră, la prânz, în drum spre casă, savurând câte o bere rece.
Mai ţin minte că, prin 93 sau 94 ne-a prins acolo şi o grevă a CFR-ului, care a durat câteva zile. Atunci am înţeles ce înseamnă să nu stai la hotel, să nu fii nevoit să părăseşti camera la termen şi să dormi pe hol ori sub cerul liber, pe plajă, până intra în normalitate circulaţia trenurilor. A fost singurul an când m-am putut declara sătulă de plajă şi îmi petreceam timpul în cameră, citind, căutând reţete culinare prin reviste sau dezlegând rebus. Singurul an când de abia am aşteptat să urc în trenul care mă ducea acasă.
Din 1986, din cauza unor probleme de sănătate, mama mea nu a mai mers la mare, la recomandarea doctorilor. De atunci, cel care mă însoţea era tata. Nu mi-a displăcut niciodată compania lui. Ştiu că pare hilar dar, dacă aş putea retrăi acele vremuri, tot cu tata aş vrea să merg în vacanţă, deşi îmi plăcea să privesc, pe plajă şi în oraş, grupurile de tineri gălăgioşi, care se distrau. Pentru că tata m-a protejat întotdeauna şi, atât cât putea, îmi satifăcea toate mofturile şi capriciile. Şi să nu vă imaginaţi că, în copilărie, eram foarte uşor de suportat!
În ultimii ani petrecuţi împreună la mare, la Eforie, ajusesem un fel de Iri şi Moni, încât, la un moment dat, în gara în care coborâsem ca să luăm legătura care să ne ducă acasă, un nene, profitând de lipsa lui tata, care plecase să-şi ia ţigări, m-a întrebat: „Duduie, dar unde l-aţi găsit pe ăsta?“. La început, nu am înţeles la ce se referă, apoi i-am răspuns râzând: „A! Păi e tatăl meu!“. Nu ştiu cât m-a crezut omuleţul, însă eu am înţeles că, deja, vremea vacanţei petrecută cu tata a trecut...
De altfel, în 1995 a fost ultima dată când am văzut Eforia. Şi Marea Neagră. Atunci n-aveam de unde să ştiu acest lucru. Nici azi nu-mi vine să cred că a trecut atâta vreme! În timp, am mai avut câteva tentative de a ajunge la mătuşa mea dar acest lucru nu s-a mai întâmplat. Întâi, din lipsă de bani. Apoi, din lipsă de timp. Pe urmă, sora mamei s-a mutat din oraş.
În fiecare vară, mai ales în august, îmi amintesc de Eforie. De nerăbdarea cu care vroiam să ajung acolo, de bucuria cu care urcam în trenul cu care călătoream toată noaptea şi entuziasmul pe care îl simţeam când, în zori, de la fereastra compartimentului, vedeam marea cea albastră. O cunoştinţă mi-a zis că Eforie nu mai are deloc strălucirea staţiunii de altădată, că preferata e Mamaia, care nici ea nu te dă pe spate, dar oricum, e mult mai evoluată. Nu ştiu ce să spun... Doar că mi-e dor. Şi de copilărie sau adolescenţă, şi de vacanţele de vară, şi de mare, dar şi de Eforie...
Foto: Plaja Belona, 1981. Sursa: vederidintrecut.blogspot.com


Niciodată Singură
Pentru că, în copilărie, în acest oraş mi-am petrecut câteva dintre vacanţele mele. Una dintre surorile mamei, asistent farmacist, se măritase acolo, la sfârşitul anilor 60 cu, pe atunci, un procuror (devenit, ulterior, un cunoscut avocat). Tot ei erau şi naşii mei de botez, deci legătura sufletească era mult mai mare.
Îmi plăcea tare mult să-i vizitez. Mică fiind, am simţit de la început că, de fiecare dată, intram într-o casă în care totul era diferit de locul în care trăiam. Unchiul meu, pe jumătate ungur, originar din zona Bihorului, era pasionat nu numai de meserie, ci şi de istorie şi politică. În sufrageria lui, biblioteca ocupa un perete întreg şi gemea de cărţi bune. Tocmai de aceea, rar le împrumuta, pentru scurtă vreme, dar şi atunci cu semnătură, ca să fie sigur că şi le va primi înapoi. Era un tip sobru, elegant, pedant, perfecţionist şi foarte mândru de realizările lui profesionale. Avea un spirit justiţiar dus la extrem. În faţa lui, ori spuneai numai adevărul, ori nu mai vorbeai cu el deloc. Avea încredere în tine până în momentul în care călcai strâmb o singură dată. Chiar dacă, ulterior, îi explicai de ce ai făcut-o şi te ierta, în ochii lui nu mai erai niciodată cel dinainte. Mai mult, dacă te încăpăţânai să-l sfidezi, se folosea de orice mijloc să regreţi. Evident că, în cazul ăsta, nu mai aveai nicio şansă de a-i fi vreodată prieten.
Îi plăcea doar „lumea bună“ şi lua prânzul doar în restaurante selecte. Ţinea foarte mult la etichetă. Ţin minte că, într-un an, am petrecut acasă la el Revelionul. Pentru mine, obişnuită să nu îmbrac ceva ieşit din comun în astfel de ocazii, mai ales dacă eram în familie, a fost o adevărată surpriză să-l văd apărând la masă îmbrăcat în costum şi cu papion. Chiar şi sora mamei era mai elegantă decât oricând. Ne-a spus, atunci, că, pentru el, momentul era la fel de important, chiar dacă sărbătorea în sufragerie şi nu la un local select.
Pe cât încerca unchiul meu să iasă în evidenţă, pe atât de neobservată trecea sora mamei care a stat, în permanenţă, în umbra celebrului ei soţ. A fost un exemplu de devotament şi sacrficiu, iar de la naşterea vărului meu, acesta a fost sigurul motiv ca să trăiască.
Chiar dacă venise de la ţară, era o femeie rafinată. Avea simţ estetic şi îi plăceau doar lucrurile de calitate pe care, datorită veniturilor obţinute de unchiul meu, îşi permitea să le cumpere. Dar era foarte tăcută. Vorbea domol, emana calm şi linişte deşi, odată cu trecerea anilor, am înţeles că, de fapt, aceasta era doar o mască a suferinţei. Pentru că unchiul meu avea şi o mulţime de defecte şi, printre altele, îi plăceau şi femeile frumoase (paradoxal, nu şi foarte deştepte), iar acest lucru a provocat multă tristeţe mătuşii mele, care a ştiut mereu să-l readucă pe drumul drept.
Îmi mai plăcea Brăila pentru plimbările pe faleză şi pentru Grădina Publică, unde mergeam foarte des împreună cu tata şi cu vărul meu. Am crescut împreună o perioadă. Ne jucam împreună, acultam muzică împreună la pick-up-ul „bengos“ din sufragerie şi ridicam dormitorul în aer cu clasicele bătăi cu perne din care zburau fulgi în toate părţile!
Ce-mi mai plăcea foarte mult era priveliştea de la fereastra apartamentului rudelor mele. Situat în Piaţa Traian, blocul, foarte vechi, probabil, în trecut, imobil naţionalizat, se afla în Centru. La parter era sediul fostei Bănci Agricole, iar în faţă un parc foarte frumos. În imediata apropiere se găsea Teatrul „Maria Filotti“, unde unchiul meu mergea foarte des la spectacole, iar ceva mai departe, Magazinul „Dunărea“, emblematic pentru urbea din acele vremuri...

Nu ştiu când au trecut anii şi cum s-au schimbat toate...

După 1989, relaţiile cu rudele mele nu au mai fost la fel de strânse. Viaţa de după Revoluţie ne-a schimbat pe toţi. Nu am mai ajuns în vacanţe la Brăila. Deşi am fost studenţi aproximativ în aceeaşi perioadă, în Bucureşti şi am urmat aceeaşi facultate, la universităţi diferite, eu şi vărul meu nu am mai fost la fel de apropiaţi ca în copilărie şi ne-am văzut foarte rar. Familiile noastre nu s-au mai vizitat ca în trecut, iar mama ţinea legătura cu sora ei mai mult prin telefon.
Totuşi, în facultate, am cunoscut-o pe Anca, o fată de care m-a legat, ani buni, o frumoasă prietenie. Datorită ei, în iarna lui 1995, am văzut încă o dată Brăila, neavând, însă, şi curajul de a intra şi în blocul rudelor mele, lângă care m-am oprit, la un moment dat.
La mijlocul anilor 90, vărul meu s-a stabilit în Bucureşti, unde şi-a început cariera de avocat. Azi, este asociatul uneia dintre cele mai mari societăţi de avocatură din ţară.
Părinţii mei nu s-au mai vizitat cu ai lui. La sfârşitul anilor 90 şi începutul următorului deceniu, câteva disensiuni familiale au şubrezit şi mai mult relaţiile. Ultima oară când am văzut-o pe sora mamei, sănătoasă, a fost în vara lui 2000, când am venit la nunta Ancăi, iar mătuşa mea m-a găzduit. Un an mai târziu, am aflat că avea cancer. Deşi cadru medical, nu a luat în seamă simptomele care apăruseră de câtva timp. La sfârşitul verii lui 2001, într-o seară, s-a internat în spital de urgenţă, pentru o colectistectomie. Când au deschis-o, medicii i-au găsit stomacul invadat de o tumoră şi au hotărât să i-l scoată imediat. Încă din timpul operaţiei, cineva l-a anunţat pe unchiul meu că sora mamei s-ar putea să nu mai prindă dimineaţa. În câteva ore, avea loc de veci şi groapa făcută...
Dar Dumnezeu n-a vrut s-o ia. S-a trezit din anestezie şi a crezut că trecuse cu bine de colecistectomie. Nimeni nu i-a spus că, de fapt, avea cancer în stadiu avansat. Nu şi-a dat seama nici după ce a ajuns acasă, când şi-a reluat activităţile ca şi cum nu se întâmplase nimic. Deşi lua multe medicamente şi, culmea!, era asistentă de farmacie (e drept, pe atunci, pensionată), tot n-a realizat ce avea. Nu ştiu dacă, până la urmă, şi-a dat seama singură ori i-a zis cineva. Ştiu că, din ziua aceea, a început să moară, puţin câte puţin... N-a mai fost ea. A refuzat să creadă că va mai trăi normal. Accepta tratamentul de gura familiei şi, treptat, a început să refuze hrana. Nu a vrut să-i spună de boală bunicii mele, dar ea a înţeles din prima clipă şi, două luni mai târziu, a murit de supărare.
După înmormântarea bunicii, sora mamei a venit la noi acasă, unde a dormit o noapte. Atunci am văzut-o pentru ultima dată în viaţă, deşi, timp de un an, am mai vorbit cu ea la telefon...
S-a stins la începutul lui septembrie 2002, în ziua în care mi-am luat primul meu salariu de ziaristă...
Am mai fost, apoi, încă de două ori în Brăila, cu prilejul pomenirii de 40 de zile şi la parastasul de un an.
După un an şi nouă luni de la moartea ei, s-a stins şi unchiul meu. Am aflat târziu despre asta şi n-am putut ajunge la mormântul lui decât după 40 de zile, în august 2004.
Atunci am văzut pentru ultima oară Brăila. Deşi, în apartamentul din Piaţa Traian locuieşte, acum, cealaltă soră a mamei (pentru că vărul meu a hotărât să nu vândă niciodată casa), nu am mai ajuns niciodată acolo. Ştiu că nimic nu va mai fi la fel ca-n anii aceia când admiram biblioteca plină de cărţi sau când încingeam bătăile cu perne cu vărul meu. Ştiu că nu voi mai simţi în nări mirosul parfumului bun al mătuşii mele şi că nu-l voi mai auzi pe unchiul meu sfătuindu-şi clienţii care-l angajaseră ca avocat.
Totuşi, mi-e dor de priveliştea de la fereastră, să stau pe o bancă din parcul din faţa blocului şi să mă plimb pe faleză.

Mi-e dor de Brăila...

Sursa foto: aici.




Niciodată Singură
Acesta ar fi mesajul transmis de primarul din oraşul meu funcţionarilor din subordine.
Astăzi am aflat că, de curând, edilul i-a băgat pe oameni în şedinţă, ocazie cu care le-ar fi comunicat în ce condiţii şi-ar putea păstra posturile, dacă se va ajunge la concedieri. Una dintre acestea se referă la existenţa statutului de părinte. Nu în sensul de popă, ci de persoană care are în întreţinere cel puţin una-bucată-copil! Cu alte cuvinte, dacă, odată, ai avut fie norocul, fie inspiraţia să pui de un bebe, ai şansa de a nu fi dat afară. Cel puţin nu în primul val.
Oricum, ideea e că, la şedinţa cu pricina, persoanele care s-au simţit cu musca pe căciulă au început să facă haz de necaz. Femeile s-au întrebat cât ar ajunge o fertilizare in vitro, în timp ce bărbaţii se gândeau dacă un bebe înseamnă, obligatoriu, şi datul cu subsemnatul la Starea Civilă.
Amica mea are 42 de ani, nu e măritată, deşi e de ceva timp cu omul ei şi n-a rămas, încă, însărcinată (chiar dacă susţine că lucrează la proiect). Astăzi îmi spunea că nu poate forţa procesul tehnologic, în speranţa că va ieşi ceva în viitoarele 9 luni. Mai mult, în ultimele zile şi consortu-i primeşte tot mai multe semnale de la patron cu privire la desfiinţarea postului. În condiţiile astea, fata se vede forţată să bage actele mai curând decât şi-ar fi dorit iar în cazul în care soţul i-ar fi concediat, ea să-şi păstreze locul de muncă pe motiv că e unic întreţinător de familie! Am crezut că glumeşte, dar m-a asigurat că nu vorbise niciodată mai serios. Mai mult, mi-a spus că, în cazul în care n-am aflat, mă informează ea că chestia cu existenţa copilului ar fi prevăzută şi în viitoarea lege (n-am înţeles care, spre ruşinea mea) ce-i priveşte pe angajaţii din sistemul bugetar şi care se va aplica din martie.
N-am crezut niciodată că vom ajunge să discutăm despre aşa ceva. Nu pentru că trăim în România, land of choice, ci pentru că mi se pare absurd ca un copil , şi nu pregătirea sau experienţa profesională să-ţi garanteze păstrarea locului de muncă! Dacă legea asta, cum s-o numi ea, s-ar aplica (şi am convingerea aşa ceva se întâmplă şi fără existenţa ei) şi în sistemul privat, şi eu aş putea să-mi pierd locul de muncă. Pentru că nu am nici un copil şi nici nu ştiu dacă îl voi avea! Ce ar trebui să fac? Să-mi transform viaţa într-un maraton sexual, ca să fiu sigură că rămân însărcinată? Să iau la rând orfelinatele în căutarea unui copil abandonat de alţii pentru a-l înfia? Să optez, cum spunea acea angajată a primăriei, la fertilizarea in vitro? Dar poate nu vreau să cresc un copil străin (deşi, săracul, n-are absolut nicio vină că maică-sa l-a părăsit) sau nu-mi permit financiar o fertilizare artificială! Cine îţi dă dreptul ţie, Stat, să-mi controlezi acest segment al vieţii şi să-mi condiţionezi în acest mod păstrarea locului de muncă?
Chestia asta cu copilul mi-a reamintit de o practică la fel de absurdă din perioada ceauşistă. Poate unii au citit sau îşi mai aduc aminte că, înainte de 1990, celor care nu erau căsătoriţi sau nu aveau copii li se reţinea din salariu, lunar, o sumă care purta numele de taxă de celibat. Nu ştiu dacă banii ăştia se reţineau şi din pensie. Oricum, şi taxa asta mi se părea o tâmpenie, dar avea o logică (cel puţin aşa cred eu acum): încurajarea natalităţii (Ceauşescu avea o obsesie cu asta, deşi românii numai de copii nu le mai ardea!). Dar acum? Mă poate obliga cineva să fac un copil, doar că să demonstrez că am pentru cine primi un salariu? Şi-apoi, astea mai sunt vremuri să dai viaţă unui copil?
În plus, ar trebui să-l invidiez pe cel care e părinte? Să ajung să cred că e privilegiat că are un copil? Să ajung să urăsc copilul pentru că şi-a salvat mama sau tatăl de la concediere şi că, pe lista neagră, în locul unuia dintre ei, am ajuns eu?
Dacă n-am un copil, trebuie neapărat să-l fac?


Niciodată Singură
Niciodată Singură
Yahoo@GigiBecali

„Chestie“ primită pe mess.
Niciodată Singură
În sfârşit, o leapşă primită, nu furată! Alexandra a vrut să ştie:

Prinicipala mea trăsătură de caracter: Fidelitatea
Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Răbdarea
Calitatea pe care o prefer la o femeie: Curajul de a-şi recunoaşte greşelile
Ce apreciez la prietenii mei: Nu am prieteni
Principalul mei defect: Stresez lumea
Ocupaţia mea preferată: Navigatul pe net
Visul meu de fericire: Să devin mămică
Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să nu am copii
Ce-aţi vrea să fiţi? Fiica, soţia, nora, prietena perfectă
Ţara în care aş vrea să trăiesc: Într-o ţară în care nu e niciodată iarnă
Culoarea preferată: Albastrul. Şi verdele (anumite nuanţe)
Floarea preferată: Toate
Pasărea preferată: Pasărea albastră a paradisului
Prozatorii mei preferaţi: Nu am
Poeţii mei preferaţi: Nu am poeţi preferaţi, ci poezii care-mi plac
Eroul meu preferat: Ludovic Crouchot (căutaţi pe Google!)
Eroina mea preferată: Eu
Compozitorii mei preferaţi: Dieter Bohlen
Eroii din viaţa reală: Mulţi
Eroinele din romane: Vitoria Lipan
Băutura şi mâncarea preferate: Berea şi salata de boeuf
Numele preferat: Cristina
Ce detest cel mai mult: Prostia şi amestecul străinilor în viaţa mea
Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Nu am
Darul natural pe care aş vrea să-l am: „Ochi de vultur“
Cum aş vrea să mor: Împăcată cu mine şi cu restul lumii
Starea mea de spirit actuală: Calmă
Greşelile care-mi inspiră cea mai multă îndulgenţă: Cele neintenţionate
Deviza mea: Bucură-te de ceea ce ai!

Pentru cine vrea să preia chestionarul, inspiraţie la răspunsuri!
Niciodată Singură

FEMEIA DIN EUROPA:

Prima intalnire:
O saruti de noapte buna.

A doua intalnire:
Reusesti sa te arunci asupra ei si se lasa cu mozoleala.

A treia intalnire:
Faceti sex, dar numai cand vrea ea si asta numai in pozitia misionarului.

FEMEIA DIN IRLANDA:

Prima intalnire:
Va imbatati amandoi ca porcii si faceti sex.

A doua intalnire:
Va imbatati amandoi ca porcii si faceti sex.

Aniversarea de 20 de ani:
Va imbatati amandoi ca porcii si faceti sex.


FEMEIA DIN ITALIA:

Prima intalnire:
O duci la teatru si la un restaurant scump.

A doua intalnire:.
Ii intalnesti parintii iar mama ei pregateste spaghete cu chiftelute.

A cincea aniversare:
Deja aveti 5 copii si urati gandul de a mai face sex impreuna.

A sasea aniversare:
Iti gasesti o amanta.


FEMEIA DIN CHINA :

Prima intalnire:
O duci la un restaurant scump si nimic nu se intampla.

A doua intalnire:
O duci la un restaurant scump. Nimic nu se intampla.

A treia intalnire:
Nici nu aveti o a treia intalnire ca deja realizezi ca nu se va intampla nimic.


FEMEIA DIN INDIA :

Prima intalnire:
Ii intalnesti parintii.

A doua intalnire:
Stabilirea nuntii.

A treia intalnire:
Noaptea nuntii.


FEMEIA MULATRA:

Prima intalnire:
O duci la un restaurant cu adevarat scump.

A doua intalnire:.
O duci pe ea si pe prietenele ei la un restaurant cu adevarat scump.

A treia intalnire:
Ii platesti chiria.

A zecea intalnire:
Este insarcinata cu altcineva.


FEMEIA DIN MEXIC:

Prima intalnire:
O duci la un restaurant scump, va imbatati cu Tequila si faceti sex pe bancheta din spate a masinii.

A doua intalnire:.
Este insarcinata.

A treia intalnire:
Ea se muta la tine. Peste o saptamana mama ei, tatal ei, cele doua surori ale ei, fratele ei, toti copiii lor, bunica ei, iubitul surorii ei si cei trei copii ai lui se muta la tine si supravietuiesc cu fasole si orez tot restul vietii tale, in casa ta care era frumoasa si confortabila dar care acuma arata ca o casa de plasament.


FEMEIA EVREICA:

Prima intalnire:
Trebuie sa-ti cheltui toti banii ca sa o impresionezi.

A doua intalnire:
Iei un imprumut ca sa-ti pastezi imaginea.

A treia intalnire:
Tu esti falit, ea gaseste pe cineva mai bogat.


FEMEIA DIN ARABIA :

Prima intalnire:
Mama, tata, frati, surori, verisori, matusi, unchi, prieteni si intreaga comunitate araba afla de intalnire.

A doua intalnire:
Tipul este mort.

Nu exista a treia intalnire!!!

Primită pe mail (scuze pentru lipsa diacriticelor, era prea mult de muncă la ele!)

Niciodată Singură

„Sunt diagnosticat cu leucemie acută limfoblastică, din octombrie 2009. Din păcate, viața mea gravitează în jurul acestui diagnostic începând de atunci. În acest moment, recomandarea medicilor este de a face un transplant de celule stem hematopoietice, cât mai repede posibil. Operația nu se poate efectua decât în străinăatate, unde costurile ajung la 120.000E - 150.000E.
Nu dispun nici pe departe de această sumă, așa că orice ajutor e binevenit.“

Am aflat despre povestea lui Daniel de pe blogul Mariei Coman, de la Antena 3.
Eu, personal, nu-mi pot permite, din punct de vedere financiar, să-l ajut, dar voi, cei care mă vizitaţi şi mă citiţi, poate veţi reuşi acest lucru.

Pentru mai multe amănunte, intraţi pe danielraduta.ro.
Niciodată Singură
Astăzi, Dieter Bohlen împlineşte 56 de ani.
Numit „jumătatea blondă a duetului Modern Talking“, Bohlen este, în realitate, unul dintre cei mai cunoscuţi şi prolifici compozitori şi producători germani.
S-a născut în 1954, în localitatea Berne (lângă Oldenburg) şi, iniţial, s-a pregătit pentru o carieră de economist. Înfiinţează prima trupă (Monza) în 1978. Un an mai târziu, semnează primul său contract de textier şi colaborează cu mai mulţi artişti necunoscuţi. Ulterior, Bohlen îşi ia pseudonimul de Steve Benson şi înfiinţează trupa Sunday, cu care scoate două single-uri. După o scurtă carieră solo, în care va mai lansa un single, tot cu pseudonimul Steve Benson, renunţă la cântat şi se dedică activităţii de textier şi producător.
Devine cunoscut de abia după ce îl întâlneşte pe Thomas Anders şi înfiinţează formaţia Modern Talking, în care a evoluat între 1984-1987 şi, respectiv, 1998-2003. După prima destrămare a formaţiei, Dieter Bohlen va pune bazele proiectului Blue System, în care se implică nu numai ca producător şi compozitor, ci şi ca solist.
Bohlen este cel care a descoperit-o pe CC Catch şi a relansat cariera unor artişti consacraţi precum Chris Norman, Bonnie Tyler, Al Martino sau Engelbert Humperdink. Tot Dieter Bohlen a fost cel care a compus pentru Nino De Angelo (care nu este unul şi acelaşi cu „contemporanul“ Nino D'Angelo) hitul „Samuray“ şi i-a descoperit pe mai tinerii Touche sau Mark Medlock. În 2006, Dieter Bohlen compune pentru româncele de la „Indiggo“ piesa „Be My Boyfriend“, cu care gemenele au participat la selecţia pentru „Eurovision“. Tot în 2006 apare şi „Dieter-Der Film“, un lung metraj de animaţie în care sunt prezentate, cu mult umor, întâmplări din viaţa şi cariera sa, în special din perioada Modern Talking, insistând asupra amestecului soţiei lui Thomas în activitatea formaţiei.
De câţiva ani, Dieter Bohlen este implicat în „Deutschland Sucht Der Superstar“ (varianta germană a emisiunii „Megastar“). Melodiile compuse de el pentru câştigători ajung pe primul loc în topurile din Germania chiar din prima săptămână.
În luna noiembrie 2009, Dieter Bohlen a susţinut un scurt recital cu melodii lansate cu Modern Talking şi Blue System la festivalul Discoteca 80, din Rusia, ţară în care şi acum are foarte mulţi fani.
Pentru cei care, de-a lungul vremii, au ascultat cu plăcere muzica lui Bohlen , unul dintre cele mai frumoase cântece compuse de el.




Sursa foto: musik-base.de
Niciodată Singură
...şi, teoretic, se duce şi iarna asta!
Nu-mi vine să cred că suntem, deja, în februarie, că a trecut mai bine de o lună de la Revelion şi că mi-am reînceput serviciul de aproape cinci săptămâni! Acest din urmă lucru nu-l spun cu o prea mare bucurie, pentru că, în cele cinci săptămâni am acumulat atât de multă energie negativă (ca să nu-i spun stres) încât cu greu mai cred că în decembrie am avut, totuşi, concediu. Greu în presă, la început de an! Mai ales în cea scrisă. În afară de obişnuitele probleme sociale şi economice, apar o mulţime de evenimente, mai mult sau mai puţin plăcute, mai puţin importante pentru tine , dar esenţiale pentru şefii care, mai nou, vor să ai mai multă imaginaţie decât de obicei şi te storc precum o lămâie! Mereu mă întreb cum poate să-ţi ceară imposibilul cineva care, cândva, a făcut, la rându-i, teren, şi care îşi forţa inspiraţia pentru a scrie ceva care să iasă din banalul cotidian şi să aducă vânzare ziarului? Ştiu că e cel mai uşor să te înveţi cu binele, respectiv cu statul pe scaun, aşteptând să-ţi vină moca nişte texte pe care, cel puţin teoretic, trebuie doar să le verifici şi după aia să le dai OK-ul pentru tipar. Cum poţi să uiţi atât de uşor de unde ai plecat şi să nu-ţi dai seama că nu eşti singurul/a care se pricepe la ce faci tu, cocoţat/ă pe scaunul ăla (despre care doar ai impresia că e) privilegiat?
Cred că dorinţa de a fi şeful/a cuiva există în fiecare dintre noi. Şi, de cele mai multe ori, râvnim la aşa ceva nu neapărat pentru a (ne) dovedi că suntem (şi noi) capabili de a ne asuma responsabilităţi, ci mai ales ca să scăpăm de frustrările acumulate în timp, din cauza şefilor în faţa cărora nu prea suflăm, dintr-un milion de motive. Cu alte cuvinte, în primul rând, vrem să ne plătim poliţele, şi de abia după aceea arătăm de ce suntem în stare.
De un timp, şefa mea lipseşte (are un bebe), iar locul i-a fost luat (temporar, fireşte; adică SPER să fie aşa!) de cea mai în vârstă colegă. Partea bună este că, în momentul de faţă, colaborăm destul de bine dar, la început, m-a scos din sărite excesul de zel de care dădea dovadă. Se dădea mai şefă decât şefa, deşi şefa cea adevărată, cu toate ieşirile ei nervoase, ştie cum să te mobilizeze şi să te motiveze ca să scrii textul de care are nevoie. Pentru că şefa-şefă nu a fost promovată în funcţie degeaba, după ce a schimbat, la rându-i, doi şefi.
Mi-ar plăcea să fac şi eu, cândva, doar muncă de redacţie, dar nu să fiu redactor-şef (deşi mai glumesc pe tema asta), pentru că e o răspundere mult prea mare şi nu cred că am calităţi de lider. Sau, în niciun caz, ale acelui lider care văd că se poartă în vremurile astea. Deşi mă bântuie un spirit justiţiar dus până la extrem, sunt prea umană, nu cred că aş putea fi dură, nu cred că aş putea să-mi cert subalternii care mi-au fost ani la rând colegi, nu cred că aş putea să nu-i înţeleg când mi-ar spune că nu au putut rezolva ceva...deşi sunt convinsă că aş face toate astea pentru a face faţă concurenţei. Şi că m-aş urca pe pereţi de nervi dacă aş fi nevoită să repet acelaşi lucru de o mie de ori şi să nu se înţeleagă! N-aş mai vrea să fiu şefă şi pentru că nu vreau să-mi fac duşmani. Oricum îi am, dar nu-i cultiv. Se formează singuri!
Nu ştiu ce (sau dacă) s-a înţeles ceva din ceea ce am scris până acum. Fapt e că nu mai am timp de blog (deşi unii mi-au spus că ar trebui să renunţ la el, dar iete că nu le dau satisfacţie, pentru că au o întreagă blogosferă la dispoziţie care le-ar compensa cu brio absenţa mea din blogroll), dar încerc să ţin pasul cu ce postează preferaţii mei (pe care îi rog să nu se necăjească din cauză că nu mă număr printre abonaţii lor prin feedburner: oricum îi citesc zilnic!), chiar dacă nu intervin cu comentarii. Ca de obicei, nu urmăresc traficul, sunt doar curioasă cine mă vizitează şi de unde (na, am şi eu fixurile mele!).
În rest...sănătoasă şi la fel de fericită cu Puiul meu (că tot se împliniră zilele astea patru anişori de când ne mutarăm împreună! Ehei, ce vremuri! :)) ).
S-auzim de bine!