Niciodată Singură
Pentru că, în copilărie, în acest oraş mi-am petrecut câteva dintre vacanţele mele. Una dintre surorile mamei, asistent farmacist, se măritase acolo, la sfârşitul anilor 60 cu, pe atunci, un procuror (devenit, ulterior, un cunoscut avocat). Tot ei erau şi naşii mei de botez, deci legătura sufletească era mult mai mare.
Îmi plăcea tare mult să-i vizitez. Mică fiind, am simţit de la început că, de fiecare dată, intram într-o casă în care totul era diferit de locul în care trăiam. Unchiul meu, pe jumătate ungur, originar din zona Bihorului, era pasionat nu numai de meserie, ci şi de istorie şi politică. În sufrageria lui, biblioteca ocupa un perete întreg şi gemea de cărţi bune. Tocmai de aceea, rar le împrumuta, pentru scurtă vreme, dar şi atunci cu semnătură, ca să fie sigur că şi le va primi înapoi. Era un tip sobru, elegant, pedant, perfecţionist şi foarte mândru de realizările lui profesionale. Avea un spirit justiţiar dus la extrem. În faţa lui, ori spuneai numai adevărul, ori nu mai vorbeai cu el deloc. Avea încredere în tine până în momentul în care călcai strâmb o singură dată. Chiar dacă, ulterior, îi explicai de ce ai făcut-o şi te ierta, în ochii lui nu mai erai niciodată cel dinainte. Mai mult, dacă te încăpăţânai să-l sfidezi, se folosea de orice mijloc să regreţi. Evident că, în cazul ăsta, nu mai aveai nicio şansă de a-i fi vreodată prieten.
Îi plăcea doar „lumea bună“ şi lua prânzul doar în restaurante selecte. Ţinea foarte mult la etichetă. Ţin minte că, într-un an, am petrecut acasă la el Revelionul. Pentru mine, obişnuită să nu îmbrac ceva ieşit din comun în astfel de ocazii, mai ales dacă eram în familie, a fost o adevărată surpriză să-l văd apărând la masă îmbrăcat în costum şi cu papion. Chiar şi sora mamei era mai elegantă decât oricând. Ne-a spus, atunci, că, pentru el, momentul era la fel de important, chiar dacă sărbătorea în sufragerie şi nu la un local select.
Pe cât încerca unchiul meu să iasă în evidenţă, pe atât de neobservată trecea sora mamei care a stat, în permanenţă, în umbra celebrului ei soţ. A fost un exemplu de devotament şi sacrficiu, iar de la naşterea vărului meu, acesta a fost sigurul motiv ca să trăiască.
Chiar dacă venise de la ţară, era o femeie rafinată. Avea simţ estetic şi îi plăceau doar lucrurile de calitate pe care, datorită veniturilor obţinute de unchiul meu, îşi permitea să le cumpere. Dar era foarte tăcută. Vorbea domol, emana calm şi linişte deşi, odată cu trecerea anilor, am înţeles că, de fapt, aceasta era doar o mască a suferinţei. Pentru că unchiul meu avea şi o mulţime de defecte şi, printre altele, îi plăceau şi femeile frumoase (paradoxal, nu şi foarte deştepte), iar acest lucru a provocat multă tristeţe mătuşii mele, care a ştiut mereu să-l readucă pe drumul drept.
Îmi mai plăcea Brăila pentru plimbările pe faleză şi pentru Grădina Publică, unde mergeam foarte des împreună cu tata şi cu vărul meu. Am crescut împreună o perioadă. Ne jucam împreună, acultam muzică împreună la pick-up-ul „bengos“ din sufragerie şi ridicam dormitorul în aer cu clasicele bătăi cu perne din care zburau fulgi în toate părţile!
Ce-mi mai plăcea foarte mult era priveliştea de la fereastra apartamentului rudelor mele. Situat în Piaţa Traian, blocul, foarte vechi, probabil, în trecut, imobil naţionalizat, se afla în Centru. La parter era sediul fostei Bănci Agricole, iar în faţă un parc foarte frumos. În imediata apropiere se găsea Teatrul „Maria Filotti“, unde unchiul meu mergea foarte des la spectacole, iar ceva mai departe, Magazinul „Dunărea“, emblematic pentru urbea din acele vremuri...

Nu ştiu când au trecut anii şi cum s-au schimbat toate...

După 1989, relaţiile cu rudele mele nu au mai fost la fel de strânse. Viaţa de după Revoluţie ne-a schimbat pe toţi. Nu am mai ajuns în vacanţe la Brăila. Deşi am fost studenţi aproximativ în aceeaşi perioadă, în Bucureşti şi am urmat aceeaşi facultate, la universităţi diferite, eu şi vărul meu nu am mai fost la fel de apropiaţi ca în copilărie şi ne-am văzut foarte rar. Familiile noastre nu s-au mai vizitat ca în trecut, iar mama ţinea legătura cu sora ei mai mult prin telefon.
Totuşi, în facultate, am cunoscut-o pe Anca, o fată de care m-a legat, ani buni, o frumoasă prietenie. Datorită ei, în iarna lui 1995, am văzut încă o dată Brăila, neavând, însă, şi curajul de a intra şi în blocul rudelor mele, lângă care m-am oprit, la un moment dat.
La mijlocul anilor 90, vărul meu s-a stabilit în Bucureşti, unde şi-a început cariera de avocat. Azi, este asociatul uneia dintre cele mai mari societăţi de avocatură din ţară.
Părinţii mei nu s-au mai vizitat cu ai lui. La sfârşitul anilor 90 şi începutul următorului deceniu, câteva disensiuni familiale au şubrezit şi mai mult relaţiile. Ultima oară când am văzut-o pe sora mamei, sănătoasă, a fost în vara lui 2000, când am venit la nunta Ancăi, iar mătuşa mea m-a găzduit. Un an mai târziu, am aflat că avea cancer. Deşi cadru medical, nu a luat în seamă simptomele care apăruseră de câtva timp. La sfârşitul verii lui 2001, într-o seară, s-a internat în spital de urgenţă, pentru o colectistectomie. Când au deschis-o, medicii i-au găsit stomacul invadat de o tumoră şi au hotărât să i-l scoată imediat. Încă din timpul operaţiei, cineva l-a anunţat pe unchiul meu că sora mamei s-ar putea să nu mai prindă dimineaţa. În câteva ore, avea loc de veci şi groapa făcută...
Dar Dumnezeu n-a vrut s-o ia. S-a trezit din anestezie şi a crezut că trecuse cu bine de colecistectomie. Nimeni nu i-a spus că, de fapt, avea cancer în stadiu avansat. Nu şi-a dat seama nici după ce a ajuns acasă, când şi-a reluat activităţile ca şi cum nu se întâmplase nimic. Deşi lua multe medicamente şi, culmea!, era asistentă de farmacie (e drept, pe atunci, pensionată), tot n-a realizat ce avea. Nu ştiu dacă, până la urmă, şi-a dat seama singură ori i-a zis cineva. Ştiu că, din ziua aceea, a început să moară, puţin câte puţin... N-a mai fost ea. A refuzat să creadă că va mai trăi normal. Accepta tratamentul de gura familiei şi, treptat, a început să refuze hrana. Nu a vrut să-i spună de boală bunicii mele, dar ea a înţeles din prima clipă şi, două luni mai târziu, a murit de supărare.
După înmormântarea bunicii, sora mamei a venit la noi acasă, unde a dormit o noapte. Atunci am văzut-o pentru ultima dată în viaţă, deşi, timp de un an, am mai vorbit cu ea la telefon...
S-a stins la începutul lui septembrie 2002, în ziua în care mi-am luat primul meu salariu de ziaristă...
Am mai fost, apoi, încă de două ori în Brăila, cu prilejul pomenirii de 40 de zile şi la parastasul de un an.
După un an şi nouă luni de la moartea ei, s-a stins şi unchiul meu. Am aflat târziu despre asta şi n-am putut ajunge la mormântul lui decât după 40 de zile, în august 2004.
Atunci am văzut pentru ultima oară Brăila. Deşi, în apartamentul din Piaţa Traian locuieşte, acum, cealaltă soră a mamei (pentru că vărul meu a hotărât să nu vândă niciodată casa), nu am mai ajuns niciodată acolo. Ştiu că nimic nu va mai fi la fel ca-n anii aceia când admiram biblioteca plină de cărţi sau când încingeam bătăile cu perne cu vărul meu. Ştiu că nu voi mai simţi în nări mirosul parfumului bun al mătuşii mele şi că nu-l voi mai auzi pe unchiul meu sfătuindu-şi clienţii care-l angajaseră ca avocat.
Totuşi, mi-e dor de priveliştea de la fereastră, să stau pe o bancă din parcul din faţa blocului şi să mă plimb pe faleză.

Mi-e dor de Brăila...

Sursa foto: aici.




Etichete: edit post
6 Responses
  1. darias Says:

    Am citit pe nerasuflate ceea ce ai scris,foarte emotionant si in acelasi timp foarte captivant,sunt locuri unde te simti acasa chiar daca de fapt locuiesti in alta parte si eu am cateva locuri unde ma duc cu drag insa nu intotdeauna ne facem viata acolo unde dorim ,cu drag ,Darias


  2. @darias: Aşa este, sunt locuri care ne rămân în suflet şi de care ne amintim întotdeauna cu drag. Nu ştiu dacă mi-aş fi dorit să-mi fac o viaţă la Brăila, sigur, însă, aş fi vrut să mai ajung acolo. Teoretic, nu mă opreşte nimic. Practic, însă, barierele sunt de altă natură...



  3. acuvio Says:

    am ajuns prin linkul lasat la NBD, link dupa link
    Daca vorbesti de Braila, sa spunem '68 pt ca atunci sarbatorea 600 ani existenta doc, nici nu exista Hotelul Traian din miniatura pginii.
    Cred ca descrii cladirea veche unde la parter actualmente este un restaurant Europa.
    In anii 70 nu existau blocuri decit cartier Hipodrom si citeva razlete si avea farmecul ei prin case, trotuare dalate din granitul ajuns ca balast cu navele, strazi cu piatra cubica. Pe strada vecinii se cunosteau, socializau ca la tara, interesant ca unele erau coana X altele doamna Y
    Au scos granitul si au turnat asfalt! etc Braila nu mai e decit o banalitate din Baragan.


  4. @acuvio: Îmi pare rău să aflu că Brăila a ajuns aşa cum o descrii.
    Eu nu am mai văzut oraşul din august 2004. Din acest motiv, nu ştiu dacă la parterul blocului în care au locuit rudele mele este un restaurant. Ştiam doar că locatarii de acolo fie s-au mutat, fie au vândut apartamentele unor firme.
    Perioada despre care am vorbit în postare este cea a anilor 80(începând cu 1982, când aveam 10 ani). Ştiu că exista Hotelul Traian, cel puţin aşa îmi amintesc.
    În pofida schimbărilor, eu mi-aş dori să revăd Brăila şi, probabil, acest lucru se va întâmpla în vară.
    Mulţumesc pentru comentariu.


  5. LA MULTI ANI! SA NU FII NICIODATA SINGURA! SA FII IUBITA! SANATATE, FERICIRE SI BELSUG! LA MULTI ANI!!!


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu