Niciodată Singură
Nu ştiu de ce-i zice oră de vară, dacă se schimbă la sfârşitul primei luni de primăvară! Când, anul ăsta, cel puţin, a fost un frig de parcă ne-ar pândi, după colţ, iarna!
M-am săturat de frig! Şi de umezeală! Săptămâna trecută, când vremea era în doi peri, nici nu ploua, dar nici soare nu era, o amică din primărie se ruga „să dea o bură“, chipurile, i-ar face bine culturii de ceapă din grădină. Că ea, amica, adooooră ploaia! Îmi venea să-i spun: păi stai tu în ploaie până te prinde TBC-ul din urmă, că mie, care umblu toată ziua pe stradă, mi s-a acrit şi de precipitaţii (au fost, slavă, Domnului, în iarna asta), şi de troiene, şi de bălţi, şi de noroi. Ce să spun! Adori ploaia pentru că-ţi udă ceapa, de parcă n-ai şti că există furtun ori stropitoare, ca alternative!
Aşa se mai trezise şi secretara, altă zuză şi asta: Pfaaaai, ce-mi place când ninge! Dar nici nu mă gândesc să nu ies măcar într-o duminică la săniuş! (cu băiatul de 12 ani) Şi, mai deunăzi, se văita: Vaaaai, nu mai vine căldura asta! Cine-o mai vrea iarnă, să şi-o bage-n gât! Da, şi mie-mi place iarna. S-o privesc pe geam, cu o cană de vin fiert, cu scorţişoară, în mână! Dar, când zăpada-i cât gardul ori e ger de crapă pietrele, NU!
Mă enervează la culme că primăvara asta parcă şi-ar bate joc de noi: o zi caldă, încât stai în tricou, cinci zile reci, de eşti în stare să te-ntorci la şubă! Anul ăsta, ca niciodată, din cauza vremii, nici nu m-am agitat să-mi fac curăţenia de Paşte. Anul trecut, pentru că sărbătorile au fost, undeva, spre sfârşitul lui aprilie, am prins nişte zile excelente pentru bătut covoare, spălat geamuri şi altele asemenea. Acum, pentru că a fost mai mult frig, canci!, le-am lăsat pe toate baltă. Când a fost mai bine, ori n-am avut timp, ori n-am avut chef de treabă. Şi, uite-aşa, o să întâmpin Paştele fără agitaţie, dar cu ceva păpică bună (măcar atât) şi cu bucuria să o să am cinci zile de concediu în care aş vrea să am puterea să nu vin deloc la calculator (dar n-am eu atâta ambiţie!).
Acum, altă belea pe capul meu: ora de vară! Ieri a mai fost cum a mai fost, că am stat acasă, dar azi nici nu ştiu cum trecu ziua. M-am ridicat din pat la 8 şi ceva, 7 după „ora veche“, cam neodihnită, pentru că am pierdut, dacă nu o oră de somn, măcar una de lâncezeală. Am plecat la muncă pe la 10 fără..., deci aproape 9 după „ora veche“. Să zicem că aici a fost ok. Mai rău a fost când m-am pomenit în jur de 13 fără să fi scris nici un rând pentru mâine şi am tras tare să-mi intru-n ritm, cu atât mai mult cu cât, exact când să dau send articolelor, îmi veni şi-un comunicat de presă pe care a trebuit să-l rezolv cât se poate de repede. După ce am gospodărit puţin, am revenit la calculator. N-am avut chef de nimic altceva. Am citit bloguri şi am râs cu lacrimi. Daaaa! Îmi plac oamenii veseli, cu simţul umorului, care fac de necaz, care nu se plâng toată ziua că nu li-s boii acasă.
Mai rău e că, deşi e aproape miezul nopţii (şi c-o ureche îl ascult pe Mircea Badea la TV), încă nu mi-e somn. Păi da, până mă obişnuiesc cu ceasul nou, o să mă culc la ore mici şi o să mă trezesc cu ochii cârpiţi de oboseală. Alt stres, alţi nervi. De parcă nu aveam destui şi aşa.
Oră de vară? Cu 5 grade afară?
Care ... primăvară?

Niciodată Singură
Sunt oameni care, datorită educaţiei, n-ar putea niciodată să înjure, să rostească vreun cuvânt vulgar sau cu tentă de vulgaritate, chiar dacă au auzit, în casă, pe stradă ori la serviciu tot felul de înjurături sau vorbe indecente.
Dar mai sunt şi situaţii în care sunt nevoiţi să le spună lucrurilor exact pe nume, altfel, cu toată educaţia lor, ar cădea în ridicol.
Am să vă povestesc o întâmplare a cărei protagonistă a fost, cu mai mulţi ani în urmă, prietena mea. Avea de arhivat mai multe publicaţii şi trebuia să le coasă. Pentru aceasta, avea nevoie de o... (să mă scuze pudibonzii!) SULĂ! Deoarece cuvântul aducea prea mult cu ... altceva, fata s-a repezit la DEX pentru a-i găsi un sinonim.
După un timp, victorioasă, a intrat în biroul colegei de alături şi a întrebat-o: „N-aveţi cumva, din întâmplare, vreun... priboi?“. Doamna a clipit încurcată: „Un ... ce?“. „Un priboi! Chestia aia care înţeapă şi face gaură, înainte să coşi nişte hârtii, o talpă de pantofi!“. „A, se luminează la faţă duduia. O sulă?!“. Prietena mea a încuviinţat, plecând capul, cu obrazul roşu ca para focului. Spre ghinionul ei, colega nu deţinea sula de care avea nevoie. Mai trebuie să va spun că şi la următorul chestionat cu privire la deţinerea uneltei respective tot cu „priboiul“ a ieşit la înaintare? Că nimeni nu înţelegea, din prima, despre ce-i vorba şi că fata trebuia să se piardă în explicaţii şi amănunte?
Nu mai ştiu cine i-a dat sula buclucaşă. Dar ţin minte că toată lumea a râs la faza cu priboiul. Inutil să vă spun că prietena mea nici acum nu rosteşte cuvântul. Pentru că...aşa a fost educată! :))
Sursa foto: Wikipedia.org

Niciodată Singură
Că nu vom avea emisiune specială de Paşte, cu Mihaela Rădulescu prezentatoare!
Cine pleca, "scârbită de România", în cuibuşorul de la Monaco, pus la dispoziţie cu generozitate de ex (hulitul) soţ şi cine spunea că nu s-ar mai întoarce niciodată în "România scuipătorilor de seminţe"? Cine promitea că o să se dedice doar fiului ei, hotărâtă să-l ţină departe de mizeriile presei dâmboviţene, pentru a-i oferi o educaţie aleasă? Cine se retrăgea din televiziune, "îngrijorată"-nevoie mare că după ea n-o să mai fie nimeni capabil să-i ia locul?
Ei bine, dacă aţi crezut-o, rău aţi făcut! Pentru că n-a plecat decât ca să aibă de unde să se întoarcă, bineînţeles, cu surle şi trâmbiţe, aşa cum îi stă bine unei dive care se crede. Nu mai înjură nici un tabloid, se iubeşte în continuare cu "copilul" Dani şi face exact ceea ce ştie cel mai bine: emisiuni de televiziune. Dar nu oricum, ci la zile mari: Crăciun, 8 Martie, Paşte.
Asta, când nu scrie cărţi. A, nu ştiaţi? A fost declarată cea mai bine vândută scriitoare din România, în 2009.
Şi am, aşa, o bănuială că nu se va opri aici.... :))

Niciodată Singură

Pentru sărbătoriţii zilei, cei cu nume de flori...
Niciodată Singură
Ieri a fost „Ora Pământului“. Recunosc, până la ora asta (aproape 10) nu am reuşit să mă uit la ştiri, să aflu cum a marcat mapamondul ora fără curent. Dar ştiu cum fu la mine în urbe, aşa că o să vă spun şi vouă :)
De la început ţin să precizez că anul trecut nu prea am dat atenţie evenimentului, chiar dacă edilii au anunţat, ca şi anul ăsta, cu vreo săptămână înainte că vor lăsa străzile-n beznă timp de 60 de minute. Recunosc, nu am catadicsit nici să-mi sting becul din cameră şi, bineînţeles, nici calculatorul căci, deh, internetul e poarta deschisă spre lume, nu? Ei, dar mulţi dintre concitadinii mei au percutat atunci la iniţiativa cu stingerea luminilor, nu ştiu dacă din spirit de solidaritate cu oraşele lumii sau pentru că au vrut să facă un pic de economie la factura de curent. Fapt e că au făcut-o.
Curioasă din fire, am vrut să vad dacă şi anul ăsta va fi la fel. De obicei, fac urât când e vorba să mă scoată cineva din casă în „singura mea zi/seară liberă din săptămână“. Acum, însă, am făcut o excepţie. M-am dus în Centru, acolo unde ştiam că se vor întâlni pasionaţii de astronomie, pentru o sesiune de observare a planetelor. Cu un sfert de oră înainte de 20.30, se strânseseră în jur de 20-25 de elevi, însoţiţi de profesorii de geografie. Nu păreau stresaţi nici de frigul de afară, nici de faptul că urmau să-şi petreacă o oră cu ochii pe cer. Erau nerăbdători să vadă „cum rămâne oraşul în beznă“. Evident, au fost dezamăgiţi. Pentru că s-a întrerupt doar iluminatul public. Firmele magazinelor şi ale altor instituţii au rămas la fel de „ochioase“ şi strălucitoare. La fel, multe ferestre ale apartamentelor. „Petreceri de Florii...“, a presupus un domn profesor.
Cu toate astea, organele de ordine (Poliţia, Jandarmeria) şi-au făcut treaba, patrulând pe toate străzile. Nu era chiar atât de întuneric pe străzi. Luna, deşi un pic în ceaţă, lumina totul ca-n palmă.
Nu ştiu câţi dintre cei care n-au stins lumina, între orele 20.30-21.30, aflaseră despre Ora Pământului. Sau, dacă aflaseră, ştiau ce înseamnă. La fel, nu ştiu dacă printre cei care au stins măcar un bec din casă au făcut-o ca să fie solidari cu cauza sau pur şi simplu nu stăteau în încăperea pe care o lăseseră în întuneric.
Mi-am dat seama, însă, că lipsa de informaţie ne tranformă în ignoranţi şi iresponsabili. Mă uitam la elevii de aseară, care au lăsat, pentru o oră, calculatorul, televizorul, clubul şi au ieşit la aer, să admire...Luna. Cum îşi exprimau dezamăgirea că nu li s-au alăturat şi alţi concetăţeni. Au fost puţini, dar cei care trebuie. Un exemplu pentru cei absenţi. Dar şi pentru mine, la fel de ignorantă ca şi restul lumii care, nici anul trecut şi nici aseară nu a stins lumina, nici măcar pentru 5 minute....

Niciodată Singură
Niciodată Singură
Un bucătar din Marea Britanie a avut ingenioasa idee de a sculpta în unt. Priviţi şi apreciaţi!



Sursa: Daily Mail
Niciodată Singură
Mapamondul arde şi unii se piaptănă sau, mai corect spus, criza economică nu înseamnă, automat, şi criză de idei. Dovadă că, de curând, specialiştii în materie de cosmetice din Germania (normal, nu e vorba despre români, noi mai avem de urcat pe scara „evoluţiei“) au inventat, nici mai mult, nici mai puţin, decât...un parfum cu miros de vagin (să mă scuze pudibonzii!), denumit Dubbed Vulva (se putea altfel? :)) ). Dumnealor susţin că noul produs, comercializat de firma Vivaeros, contra sumei de 25 de euro, va face...senzaţie printre amatorii de jucării sexuale. M-am liniştit! Cât de obsedat poţi să fii, să umbli cu sticluţa asta la nas (bleah!) sau să-ţi doreşti ca partenera (pentru că, dacă e parfum cu aromă de vagin, e destinat femeilor, nu?) să „pută“ ca să te... stimuleze?

Sursa informaţiei: Libertatea Online

Niciodată Singură
În weekend-ul ăsta am văzut, cu toţii că, da, a venit primăvara! De fapt, dacă m-aş lua după temperaturile de la amiază, de peste 20 de grade, aş putea spune că suntem cu un picior (eliberat de cizme sau bocanci) în vară. Dar să nu exagerăm! La câte surprize neplăcute ne-a servit vremea în ultimele luni, să nu ne trezim din nou cu vreo zăpadă, a mieilor, de data asta! Oricum, au fost două zile superbe! Cald, soare, ici-colo câte un norişor şi un vânt uşor... Azi am văzut pentru prima dată, în primăvara asta, o gărgăriţă şi un bondar, după ce, ieri, mi-a bâzâit pe lângă ureche o muscă dezorientată (probabil nu mai recunoştea locul!). Cât am stat în curte şi mi-am făcut manichiura, m-au ciripit vrăbiile, vânate la greu de „Ţurţureii“(cum le zice tata îngeraşilor mei) care mai au un pic şi împlinesc un an. Cum trece timpul!
De aceea spun: de data asta, chiar a venit primăvara! Pentru mine, bucuria a fost dublă pentru că am avut parte şi de o duminică liberă, liniştită, fără telefoane care să sune continuu (cum s-a întâmplat vineri, când am făcut şi o criză de nervi) şi fără grija că trebuie să scriu. E tare bine când reuşesc să mă odihnesc şi să-mi încarc bateriile pentru zilele care urmează. Pentru că ştiu că de mâine dimineaţă, de la prima oră, va reîncepe nebunia: teren, telefoane, alergătură, (eventual) chestii neprevăzute, care să mă ducă cu scrisul până spre seară. Cum spuneam şi în postarea de ieri, e bine că mă caută lumea, deşi sunt din ce în ce mai convinsă că o scurtă vacanţă nu-mi va strica. Şi chiar întenţionez să mi-o iau, de Paşti. Depinde doar de răspunsul şefilor, pe care îl voi afla zilele astea. Sper să-mi dea OK-ul şi să mă rup un pic de lumea exterioară. Ar fi pentru prima dată, în aproape 8 ani de meserie, când aş intra în concediu (chiar şi pentru 5 zile), în timpul anului, şi nu în decembrie, cum îmi era obiceiul. Încă o dovadă că 2010 a început în forţă pentru mine şi că oboseala şi stresul şi-au făcut prea de timpuriu efectul. Sau, poate, îmbătrânesc şi eu, cine ştie? ;)
Ce-o fi, oi vedea! Important e doar un lucru: de data asta, chiar a venit primăvara!

Niciodată Singură
În ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu mai caut eu lumea, lumea mă caută pe mine. Îmi aduc aminte că, în urmă cu 7 ani, când ne şcolea pe noi, ăştia noi, primul meu şef spunea, printre altele că, în opinia lui, un ziarist adevărat nu este cel care aleargă după surse, ci acela care este căutat de ele. Probabil că se vor găsi mulţi care să-l contrazică, dar eu am înregistrat undeva chestia asta. Nu spun că, de atunci şi până acum , m-am zbătut să contactez şi să cunosc oameni la care aş fi putut apela oricând pentru a obţine informaţiile necesare redactării unor articole, n-am făcut din treaba asta un scop. Pentru că, fiind corespondent local în oraşul natal, eram de la bun început o persoană cât de cât cunoscută şi nu mi-a fost greu să stau de vorbă cu anumite persoane. Mai multă bătaie de cap mi-au dat timiditatea şi neîncrederea în sine, precum şi teama că nu voi reuşi să mă adaptez condiţiilor meseriei „de împrumut“(cei care mă citiţi de când mi-am creat blogul, ştiţi că eu nu m-am pregătit să devin ziarist).
La început nici nu realizam că da, uite, scriu şi eu articole şi ele apar pe aceeaşi pagină cu „greii“, de atunci, ca şi de acum, ai redacţiei. Cred că trecuseră 2-3 ani de când lucram şi încă mai credeam că textele mele, deşi serioase (n-am scris niciodată pentru monden :) ), sunt o joacă. De fapt, acum cred că, pe vremea aceea, îmi negam nu neapărat valoarea, ci convingerea că POT ŞI EU! Nefiind de formaţie jurnalist, având doar pasiune pentru scris şi dorinţa de a învăţa meserie, am crezut că voi progresa respectând regulile deontologiei profesionale şi principiile sănătoase de viaţă. Şi acum mai cred asta, deşi realitatea îmi dovedeşte în fiecare zi că, de multe ori, trebuie să recurg la tot felul de compromisuri ca să ajung la produsul final, articolul pentru mâine!
Nu ştiu dacă e un defect sau o calitate dorinţa mea de a mulţumi pe toată lumea, de a răspunde solicitărilor şi de a-mi onora toate promisiunile, de a fi, întotdeauna, acolo unde mi se solicită prezenţa. Ca orice ziarist, am şi eu preferaţii mei, oameni cu care îmi face plăcere să discut, care au încredere în mine şi-mi spun şi lucruri care nu trebuie să apară în presă. Sunt relaţii care s-au format în timp bazate, de multe ori, şi pe experienţe neplăcute de ambele părţi. Nu o dată am greşit sau am interpretat greşit declaraţii sau informaţii care, odată apărute în ziar, au creat probleme. Am avut inspiraţia sau norocul de a şti să-mi cer scuze, să fiu credibilă şi să-mi îndrept greşelile prin articole corecte.
Da, sunt exasperant de perfecţionistă şi de principială, deşi recunosc faptul că publicaţia pentru care lucrez (de fapt, cei ai căror intereseze le reprezintă ea) nu merită acest lucru. Dacă omul nu vrea să fie fotografiat sau să fie subiect de articol, îi respect dorinţa, pentru că mă transpun în situaţia lui şi îmi dau seama că aş reacţiona la fel dacă aş avea problemele lui. E drept că numai eu ştiu cum mă descurc, după, dar cel puţin ştiu că omul acela mă va ţine minte şi, cândva, poate mă va căuta el să-mi spună ce-l doare şi să mă roage să-l ajut.
Nu foarte mulţi îmi mulţumesc pentru articole sau pentru ajutor. Deseori, unii sunt chiar nemulţumiţi că n-am scris mai mult sau nu cum ar fi vrut ei. Şi atunci, stau să explic fiecăruia, în parte, că într-un ziar nu poate intra orice, că nu orice zvon sau declaraţie poate fi un subiect de presă, că eu, ca jurnalist, risc procese penale dacă mă folosesc de informaţii false sau neverificate. Ştiu, acest lucru înseamnă un consum imens de energie pe care aş putea s-o folosesc altfel. Dar eu am convingerea că nu omul este la dispoziţia presei, ci presa la dispoziţia omului. Pentru că, dacă omul nu are încredere în tine, ca ziarist, nu va sta cu tine de vorbă niciodată. Iar dacă nu i-ai respectat dorinţele (bine, nu pe toate, căci multe pot fi absurde),te-ai folosit de durerea sau necazul lui ca să-ţi faci articolul, nici nu te va mai respecta.
Mulţi mă condamnă pentru atitudinea mea. Şi nu mă refer la unii colegi care ar călca pe cadavre şi şi-ar vinde sufletul pentru un text care, ca valoare, ca informaţie, este egal cu zero. Ci la cei apropiaţi. Pentru ei, e greu să înţeleagă de ce tu, ziarist, te porţi cu cel care te caută pentru a-ţi furniza informaţii pentru articole ca şi cum ai fi sluga lui(ca să citez o anumită persoană, se ştie ea ;) ). Nu m-am simţit, niciodată, sluga nimănui. Poate doar un instrument în mâna unor persoane cu greutate (şi la propriu, şi la figurat) şi influenţă care m-au folosit pentru unele articole importante pentru ei ori pentru interesele lor de partid (pentru că, până la urmă, ziarul nu este independent). Da, recunosc, în acest din urmă caz, conflictul de principii este evident, iar frustrările sunt imense. Dar am ştiut de la început în ce condiţii voi lucra şi, chiar dacă ele nu m-au afectat de la început, acum resimt consecinţele.
Spuneam, la început, că în ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu eu să caut lumea, lumea să mă caute pe mine. Mi-am dat seama de asta când am realizat că am agenda plină şi că nu-mi mai rămâne timp pentru mine. Să cred că e (de) bine? Am spus, şi chiar cred asta, că Dumnezeu a dovedit, încă o dată, cât de mult mă iubeşte şi mă ajută, pentru că toate îmi vin de la El. Totuşi, preţul pe care încep să-l plătesc este mult prea mare. Program dezordonat, nervi şi stres pe măsură, oboseală (fizică, dar mai ales psihică), insomnii, lipsa timpului de refacere totală şi, ce-i mai grav, lipsa unei vieţi personale. Toate astea pentru un salariu incredibil, nefiresc şi ridicol de mic. Pentru nişte bani care, în lipsa ajutorului considerabil al părinţilor, nu m-ar ajuta să trăesc decent nici măcar o săptămână.
M-aţi putea întreba: „Şi atunci, de ce o mai faci?“. Pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Pentru că, dincolo de stres, neplăceri, înjurături şi şuturi în fund (la figurat, evident), îmi iubesc meseria şi îmi place ceea ce fac. Şi pentru că, în momentul de faţă, nu aş avea altă alternativă decât menajeră sau îngrijitoare într-un sanatoriu din Vest. Am tot respectul pentru cele care fac treaba asta, dar eu ştiu că POT MAI MULT.
E bine, e rău, nu ştiu. Sper, doar, să pot merge înainte şi cei dragi sufletului meu să nu aibă de suferit din cauza asta
Niciodată Singură








Mai multe imagini pe humanbodyart.blogspot.com şi paintedalive.com
Niciodată Singură
Nu vine primăvara, dar vin premiile. Mai bine zis, un premiu de la Oana, căreia îi mulţumesc pentru faptul că s-a gândit (şi) la mine!
Înţeleg că şi eu, la rându-mi, trebuie să-l dau mai departe unui blogger pe care l-am descoperit de curând şi care-l merită. Uşor de zis, greu de făcut. Pentru că, în ultimul timp, nu prea am mai bântuit blogosfera, în căutare de noutăţi. Totuşi, cred că Alexandra, Iguana şi Incasha (aş fi vrut s-o nominalizez şi pe Dumitriţa, care e foarte prezentă aici, prin comentarii, dar nu ştiu dacă şi ea are blog!) merită acest premiu.
Mai trebuie să scriu şi „şapte date despre mine“? Hai să încerc:
1. fan Tom şi Jerry
2. gurmandă
3. dependentă de internet
4. îmi place să mă fotografiez singură
5. meteo dependentă; nu-mi place deloc iarna, ador vara
6. beau cel puţin două cafele pe zi
7. nu suport lesbienele/homosexualii.
Niciodată Singură
Ninge ca-n decembrie. Deprimant. Asta-i primăvară?
Niciodată Singură
Aceasta-i întrebarea ! :)
Ştiu, e (sau, mă rog, a fost, că a mai răms puţin din ea) 8 Martie, Ziua Femeii, deci, şi ziua mea! Teoretic! Practic, am muncit de mi-au sărit capacele! Ştiam încă de vineri că voi avea o zi plină, iar ca tacâmul să fie complet, aseară am primit şi o sarcină suplimentară de lucru, care mi-a schimbat programul de dimineaţă. E drept că am anulat participarea la un eveniment (oarecum neînsemnat pentru mine, dar destul de important pentru cei care mă invitaseră), însă am rezolvat, cu un oarecare efort, altul, prin telefon (modalitate la care, din principiu, recurg destul de rar, eu fiind adepta informaţiilor obţinute direct, de la locul faptei). Am plecat de acasă la 10 ca să ajung înapoi la 15, cam lipsită de vlagă (nu mâncasem nimic toată ziua), puţin îngheţată (pentru că iarna asta blestemată nu se duce naibii, odată!), dar bucuroasă: am primit flori! Ghiocei, frezii şi... crizanteme!!! Ei, da, uite că se găsi şi cineva, pe invers, care să ofere, în prag de primăvară, flori de toamnă! Dar, „calul de dar....“ :))
Cu alte cuvinte, nu am sărbătorit în familie, precum doamnele din administraţie, care au primit liber o jumătate din zi, dar, cel puţin, nu am stat în spital, precum o amică, aşteptându-mi rândul pe masa de operaţie!
Judecând după asta, parcă nu mi-a mers atât de rău, nu?

Niciodată Singură
Etichete: 0 comentarii | edit post
Niciodată Singură
Niciodată Singură
Pentru toţi cei care îmi citesc blogul