Niciodată Singură
În ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu mai caut eu lumea, lumea mă caută pe mine. Îmi aduc aminte că, în urmă cu 7 ani, când ne şcolea pe noi, ăştia noi, primul meu şef spunea, printre altele că, în opinia lui, un ziarist adevărat nu este cel care aleargă după surse, ci acela care este căutat de ele. Probabil că se vor găsi mulţi care să-l contrazică, dar eu am înregistrat undeva chestia asta. Nu spun că, de atunci şi până acum , m-am zbătut să contactez şi să cunosc oameni la care aş fi putut apela oricând pentru a obţine informaţiile necesare redactării unor articole, n-am făcut din treaba asta un scop. Pentru că, fiind corespondent local în oraşul natal, eram de la bun început o persoană cât de cât cunoscută şi nu mi-a fost greu să stau de vorbă cu anumite persoane. Mai multă bătaie de cap mi-au dat timiditatea şi neîncrederea în sine, precum şi teama că nu voi reuşi să mă adaptez condiţiilor meseriei „de împrumut“(cei care mă citiţi de când mi-am creat blogul, ştiţi că eu nu m-am pregătit să devin ziarist).
La început nici nu realizam că da, uite, scriu şi eu articole şi ele apar pe aceeaşi pagină cu „greii“, de atunci, ca şi de acum, ai redacţiei. Cred că trecuseră 2-3 ani de când lucram şi încă mai credeam că textele mele, deşi serioase (n-am scris niciodată pentru monden :) ), sunt o joacă. De fapt, acum cred că, pe vremea aceea, îmi negam nu neapărat valoarea, ci convingerea că POT ŞI EU! Nefiind de formaţie jurnalist, având doar pasiune pentru scris şi dorinţa de a învăţa meserie, am crezut că voi progresa respectând regulile deontologiei profesionale şi principiile sănătoase de viaţă. Şi acum mai cred asta, deşi realitatea îmi dovedeşte în fiecare zi că, de multe ori, trebuie să recurg la tot felul de compromisuri ca să ajung la produsul final, articolul pentru mâine!
Nu ştiu dacă e un defect sau o calitate dorinţa mea de a mulţumi pe toată lumea, de a răspunde solicitărilor şi de a-mi onora toate promisiunile, de a fi, întotdeauna, acolo unde mi se solicită prezenţa. Ca orice ziarist, am şi eu preferaţii mei, oameni cu care îmi face plăcere să discut, care au încredere în mine şi-mi spun şi lucruri care nu trebuie să apară în presă. Sunt relaţii care s-au format în timp bazate, de multe ori, şi pe experienţe neplăcute de ambele părţi. Nu o dată am greşit sau am interpretat greşit declaraţii sau informaţii care, odată apărute în ziar, au creat probleme. Am avut inspiraţia sau norocul de a şti să-mi cer scuze, să fiu credibilă şi să-mi îndrept greşelile prin articole corecte.
Da, sunt exasperant de perfecţionistă şi de principială, deşi recunosc faptul că publicaţia pentru care lucrez (de fapt, cei ai căror intereseze le reprezintă ea) nu merită acest lucru. Dacă omul nu vrea să fie fotografiat sau să fie subiect de articol, îi respect dorinţa, pentru că mă transpun în situaţia lui şi îmi dau seama că aş reacţiona la fel dacă aş avea problemele lui. E drept că numai eu ştiu cum mă descurc, după, dar cel puţin ştiu că omul acela mă va ţine minte şi, cândva, poate mă va căuta el să-mi spună ce-l doare şi să mă roage să-l ajut.
Nu foarte mulţi îmi mulţumesc pentru articole sau pentru ajutor. Deseori, unii sunt chiar nemulţumiţi că n-am scris mai mult sau nu cum ar fi vrut ei. Şi atunci, stau să explic fiecăruia, în parte, că într-un ziar nu poate intra orice, că nu orice zvon sau declaraţie poate fi un subiect de presă, că eu, ca jurnalist, risc procese penale dacă mă folosesc de informaţii false sau neverificate. Ştiu, acest lucru înseamnă un consum imens de energie pe care aş putea s-o folosesc altfel. Dar eu am convingerea că nu omul este la dispoziţia presei, ci presa la dispoziţia omului. Pentru că, dacă omul nu are încredere în tine, ca ziarist, nu va sta cu tine de vorbă niciodată. Iar dacă nu i-ai respectat dorinţele (bine, nu pe toate, căci multe pot fi absurde),te-ai folosit de durerea sau necazul lui ca să-ţi faci articolul, nici nu te va mai respecta.
Mulţi mă condamnă pentru atitudinea mea. Şi nu mă refer la unii colegi care ar călca pe cadavre şi şi-ar vinde sufletul pentru un text care, ca valoare, ca informaţie, este egal cu zero. Ci la cei apropiaţi. Pentru ei, e greu să înţeleagă de ce tu, ziarist, te porţi cu cel care te caută pentru a-ţi furniza informaţii pentru articole ca şi cum ai fi sluga lui(ca să citez o anumită persoană, se ştie ea ;) ). Nu m-am simţit, niciodată, sluga nimănui. Poate doar un instrument în mâna unor persoane cu greutate (şi la propriu, şi la figurat) şi influenţă care m-au folosit pentru unele articole importante pentru ei ori pentru interesele lor de partid (pentru că, până la urmă, ziarul nu este independent). Da, recunosc, în acest din urmă caz, conflictul de principii este evident, iar frustrările sunt imense. Dar am ştiut de la început în ce condiţii voi lucra şi, chiar dacă ele nu m-au afectat de la început, acum resimt consecinţele.
Spuneam, la început, că în ultimele săptămâni se întâmplă ceea ce mi-am dorit de când am intrat la ziar: nu eu să caut lumea, lumea să mă caute pe mine. Mi-am dat seama de asta când am realizat că am agenda plină şi că nu-mi mai rămâne timp pentru mine. Să cred că e (de) bine? Am spus, şi chiar cred asta, că Dumnezeu a dovedit, încă o dată, cât de mult mă iubeşte şi mă ajută, pentru că toate îmi vin de la El. Totuşi, preţul pe care încep să-l plătesc este mult prea mare. Program dezordonat, nervi şi stres pe măsură, oboseală (fizică, dar mai ales psihică), insomnii, lipsa timpului de refacere totală şi, ce-i mai grav, lipsa unei vieţi personale. Toate astea pentru un salariu incredibil, nefiresc şi ridicol de mic. Pentru nişte bani care, în lipsa ajutorului considerabil al părinţilor, nu m-ar ajuta să trăesc decent nici măcar o săptămână.
M-aţi putea întreba: „Şi atunci, de ce o mai faci?“. Pentru că la asta mă pricep cel mai bine. Pentru că, dincolo de stres, neplăceri, înjurături şi şuturi în fund (la figurat, evident), îmi iubesc meseria şi îmi place ceea ce fac. Şi pentru că, în momentul de faţă, nu aş avea altă alternativă decât menajeră sau îngrijitoare într-un sanatoriu din Vest. Am tot respectul pentru cele care fac treaba asta, dar eu ştiu că POT MAI MULT.
E bine, e rău, nu ştiu. Sper, doar, să pot merge înainte şi cei dragi sufletului meu să nu aibă de suferit din cauza asta
Etichete: edit post
3 Responses
  1. darias Says:

    Felicitari.Asta pot spune in primul rand citind articolul acesta.Sa faci ceea ce ti doresti,sa ajungi sa faci ceea ce ti doresti referindu ma la munca ta inseamna foarte mult,inseamna ca ai avut o ambitie extraordinara pentru ca este orice numai usor nu .Merita sa faci multe pentru cariera ta si asta pentru ca ti place ,pentru ca te simti implinite si pentru ca indiferent cat de greu este asta iubesti sa faci,imagineaza ti cat de greu ii este unui om care uraste meseria pe care o face insa nu are incotro.


  2. darias Says:

    Daca vrei cumva ,se poate sa ma pui si pe mine la blogroll? Eu te am demult si te citesc demult, n am vrut sa te deranjez,dar poate totusi iti place blogul meu ,ma gandesc si atunci poate ...cine stie...:P


  3. @Darias: Mulţumesc pentru aprecieri! Te-am adăugat şi în blogroll :)


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu