Niciodată Singură
Că Teo Trandafir s-a înscris în PDL, ştim deja. La fel, că va ocupa un loc în Parlament, după ce a câştigat alegerile în Colegiul 19.
Teo, politician? Vom trăi şi vom vedea!
Deocemdată, ea este doar un realizator de emisiuni care nu şi-a mai găsit locul la televiziunile tabloidizate de goana după rating. E simpatică, sinceră, cu mult bun-simţ. Poate, un pic idealistă şi cam naivă dar...nimeni nu-i perfect!
Duminică, Teo a promis că nu se va schimba. Şi că va fi un om politic atipic. Sper să se ţină de cuvânt. Şi aş mai vrea să cred că nu a vrut în Parlament ca să-şi asigure o pensie bună la bătrâneţe, că va realiza proiectele de care ne spunea, că nu va demisiona din partid, pentru a sări în barca independenţilor sau a altei formaţiuni politice şi, mai ales, că va rămâne prietenă cu Mircea Badea!
Niciodată Singură
Şi, dacă tot am scris azi despre vedete, aş mai vrea să spun două chestii.
Mă uit,
când nu uit, la „Cireaşa de pe tort“. Pentru că îmi place să casc ochii la bucătăriile VIP-urilor şi, mai ales, să le văd la cratiţă. N-o fac din dorinţa de a le pândi defectele sau stângăciile, ci doar din curiozitate.
Ei bine, săptămâna trecută, una dintre protagonistele emisiunii a fost Iuliana Marciuc, fostă Posea şi, probabil, viitoare doamnă Enache. Trebuie să spun că nu mă dădeam în vânt după ea, nici ca prezentatoare (realizatoare de emisiuni) tv, nici ca prezenţă feminină. Ce am apreciat la Marciuc, până în momentul în care am văzut-o la „Cireaşă...“, a fost (credeam eu) iubirea, răbdarea şi devotamentul manifestate faţă de Adrian Enache. Pentru că, sunt convinsă, nu e uşor să suporţi, timp de 14 ani, statutul de amantă a unui bărbat care nu se mai dădea dus de la nevastă! Şi tot citeam, prin tabloide (da, recunosc, răsfoiesc şi genul ăsta de presă), cât de fericită e dumneaei acum, de când are exclusivitate la delicatesa numită Enache şi chiar vroiam să văd cum se comportă şi în afara studiourilor de televiziune, chiar dacă emisiunea de la Prima tot în faţa reflectoarelor a ţinut-o.
Nu m-a dezamăgit. M-A ENERVAT LA CULME! Numai la Columbeanca am mai remarcat atâta răutate, egoism şi lipsă de caracter. Şi am prins doar emisiunea în care gazdă a fost Sorana (ex-ASIA) pe care Marciuc a desfiinţat-o atât cu observaţiile, cât şi cu nota de la final, un 9,50 care ar fi trebuit să fie, de fapt, un maaaare 10, dacă madama nu şi-ar fi dorit atât de mult să câştige. I-am urat să-şi bage placheta aia pe gât şi l-am compătimit pe Enache. Nu ştiu cum era fosta nevastă, viitoarea, însă,
e cancer. De rea! Brrr!
Şi mai urmăresc, atunci când chiar merită, „În puii mei“! Sâmbătă, s-a întâmplat să văd emisiunea cap-coadă şi să râd cu lacrimi. A fost, cred, cea mai reuşită ediţie din noul sezon. Bineînţeles, cel mai mult mi-a plăcut parodia după "Cronica Cârcotaşilor", cu un Bendeac mai mult decât convingător în rolul lui Huidu. Un Huidu care nu a gustat deloc din gluma artistului, atacându-l dur pe blogul personal. De unde rezultă că partenerul de cârcoteli al lui Găinuşă este lipsit de simţul umorului şi că n-a înţeles adevărul zicalei "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face". Sper să revină la sentimente mai bune, pentru că e băiat deştept şi la fel de talentat ca Bendeac.
Niciodată Singură
Nu mai pot cu Bianca lui Bote! Ţara arde şi panarama se plânge prin tabloide că a fost caftită de fostul iubit, care nici el n-a dovedit mai multă minte când s-a dus la ea, chipurile, să-i reproşeze că i-a stricat imaginea cu declaraţiile din ziare!
Părerea mea (dacă tot m-am încumetat să abordez tema asta, dar promit că e pentru prima şi ultima dată!) este că Botezatu nu trebuia să se mai uite la siliconata aia nici măcar cu coada ochiului, dacă tot îi făcuse vânt, dar-mi-te să-i mai intre în casă şi s-o mai împingă! Că panarama tot panaramă rămâne, e lucru confirmat nu numai filmuleţul sexy sau episodul cu Cristea, care a dus la ruptura cu Bote, ci şi de propriul tată al blondinei care dezvăluie, tot pentru tabloide, că nu desingerul i-a spart dintele fiică-si, ci ea însăşi şi l-a ciobit în weekend, la un grătar!
Degeaba vine Bote cu versiunea lui, Bianca a reuşit deja să-i terfelească reputaţia. Şi-atunci, ce rost mai are să se plângă pe toate drumurile că nu are noroc în dragoste şi de ce i-o fi trebuit să se încurce cu surogatul ăla de femeie, când frumuseţile roiau în jurul lui?
Pentru că, e clar: a ales cu... creierul din pantaloni!

Niciodată Singură
Cel puţin aşa zice (sau prezice) madam Harra.
Cucoana, cândva mare solistă (chiar lider) într-un trio (Expres) care şi-a câştigat faima cu interpretarea (evident, în limba română) unor hituri din repertoriul internaţional, şi-a descoperit vocaţia de psiholog şi prezicător în SUA. După ce s-a umplut de dolarii naivilor care au pus botul la bazaconiile pe care le debitează atât ca terapeut, cât şi ca scriitoare, s-a simţit obligată (de criză) să-şi rotunjească veniturile şi în Românica natală, căci, deh, şi pe aici e plin de creduli!
Şi, uite-aşa, periodic, madama a luat obiceiul de a-şi odihni şuncile pe hepilica lui Măruţă, de unde are pretenţia că ne prezice viitorul.
Aproape că-ţi vine s-o crezi, dacă n-ai şti că a dat chix cu copilul Andreei Bănică (Blondy), dând ca sigur faptul că vedeta va aduce pe lume un băiat, dar a născut o mândreţe de fetiţă. Sau că n-a fost în stare s-o găsească (măcar ea!) pe biata Elodia!
Acum, Carmencita, fostă Mureşan, actuală Harra (de la har?), vine cu altă veste: sfârşitul lumii nu e în 2012 (dar de ce ar fi fost tocmai în 2012?), că ar mai fi, până atunci, 100 de ani (a citit ea în cuadraturi şi în vibraţii energetice!). Ne-am fi culcat noi liniştiţi dacă tot tanti Mureşan-Harra nu s-ar fi simţit datoare să mai adauge că „unii vor trece de 2012, alţii nu“, iar aceşti „care nu“ sunt ăia răi şi egoişti, care ţin cu dinţii de putere şi de bani. Deci, hai să fim buni şi milostivi, de ce să strângem noi banii la ciorăpel şi să nu-i dăm şi ei, acolo, de-o pâinică, doar şi viaţa din America e grea!
Acest Hâncu cu fustă ne mai avertizează că marele cutremur va fi undeva, pe la sfârşitul verii dar nu trebuie să ne facem griji, că o să ne anunţe ea din timp când vine! Probabil, tot lăfăindu-şi posteriorul care concurează China, ca întindere, pe înflorata hepilică!
Proastă nu e ea că-şi face reclamă, ci ăia care o plătesc pentru apariţiile în emisiuni şi cei care o cred şi fac audienţă pentru mogulii care-şi mai burduşesc buzunarele cu banii obţinuţi din publicitate.
Eu dorm liniştită şi fără prezicerile ei. Să-mi pierd eu banii în 2012 şi să mă reîntorc la natură, cum zice madam Harra, şi să-mi cadă mie casa-n cap dacă nu ştiu când vine cutremurul. La cât o să sufere ea pentru asta...
Şi-am încălecat pe-o şa... ducă-se în p...ana mea!

Niciodată Singură
1. Am început săptămâna cu un chef (petrecere mare, persoană importantă, nu dau nume).
2. Ieri, am nimerit în mijlocul unui scandal şi, după ce am scris despre el, am supărat pe toată lumea. Pentru că n-am ţinut partea nimănui!
3. În seara asta am fost la teatru! Ei, bine, da! Am dat „Cronica Cârcotaşilor“ pe Carlo Goldoni! Cea mai bună alegere din ultimul timp!
4. Mâine-greva cadrelor didactice. De pe acum ştiu că la mine în oraş unii profesori vor intra la ore normal, pornind de la ideea: „Şi aşa nu se rezolvă nimic şi ne mai vedem şi cu ziua tăiată din salariu!“
5. M-am săturat de soare cu dinţi şi să mai fac focul în sobă. „Primavara asta nu-i decât o copie...“?
Niciodată Singură
Şedinţă. De analiză. Mai scurtă decât mă aşteptam. Început promiţător. Nimic despre concedieri (slavă Domnului!), dar despre oarece penalizări, dacă nu ne achităm pe o anumită (şi nouă) obligaţie de serviciu (cam grea, nu imposibilă).
O colegă intră în prenatal. A treia în ultimele 12 luni. Viitor de aur ţara noastră are!
Site relansat.
Bârfe şi voie bună.
După 45 de minute... înapoi la muncă.
Şi ce muncă!
„Ce bine că eşti, ce mirare că (mai) sunt...“! :))

Niciodată Singură


Au înflorit pomii...



Verde crud...



Niciodată Singură
"Poliţia italiană l-a arestat sâmbătă pe Vincenzo Nappi, patronul unui garaj din Frosinone (localitate de lângă Roma), suspectat de o crimă cumplită. Potrivit declarațiilor poliţiştilor, italianul, în vârstă de 50 de ani, i-a tăiat angajatului sau urechea, l-a batut apoi l-a omorât. La sfârşit, i-a dizolvat corpul in acid, pentru a-şi ascunde fapta. Victima e un roman de 42 de ani, Ivan Mişu. Crima a avut loc la Frosinone, lânga Roma, în mai 2007, dar poliţia l-a arestat pe italian abia azi, după o anchetă care a durat aproape 3 ani-relatează presa din Peninsulă." (Hotnews)

E mai mult decât o ştire care deschide principalele buletine informative ale televiziunilor din Italia.
Până mai ieri, Nicolae Mailat, românul acuzat că ar fi violat-o şi ucis-o pe Giovanna Reggiani , stârnea valuri indignare în Peninsulă. Mulţi dintre conaţionalii noştri aflaţi la muncă sau care îşi încropiseră o afacere proprie au căzut victime actelor de răzbunare ale macaronarilor care au dorit s-o răzbune, astfel, pe italiancă. Dintr-o dată, toţi românii veniţi să le şteagă rahatul de la fund, să le construiască ori să le renoveze casele sau să le repare drumurile, erau ţigani, criminali, violatori, hoţi. Peste noapte, toţi erau paria care trebuiau expulzaţi. Amintiţi-vă raziile făcute de poliţie la periferiile Romei, în ce mod erau vânaţi emigranţii ilegali, cum le erau făcute una cu pământul barăcile.
Dacă Mailat a plătit cu propria-i libertate, pentru tot restul vieţii, o faptă care ridică, încă, semne de întrebare, Ivan Mişu a plătit CU VIAŢA un presupus furt de benzină dintr-un camion al patronului! Un patron care a decis să-şi facă singur dreptate nu dându-l pe angajat pe mâna autorităţilor, ci omorându-l în chinuri şi apoi topindu-l în acid! Spirit justiţiar sau cruzime?
Ca majoritatea românilor aflaţi în Italia, şi Ivan Mişu muncea fără forme legale, numele lui nu figura nicăieri şi, poate, cu puţin (impropriu spus) noroc, iar dispariţia lui nu ar fi atras atenţia nimănui. Dar el avea o familie, avea prieteni de lângă care a plecat în speranţa obţinerii unor bani pe care, în România, nu i-a putut câştiga. Cum îşi va justifica Vincenzo Nappi crima în faţa copiilor pe care i-a lăsat fără tată sau a soţiei care ducea greul casei? Cum va putea să le spună că doar i s-a părut că bărbatul a furat şi că, mai ales acum, după oribilul asasinat, fapta de care-l acuza nu va putea fi niciodată dovedită?
Ceea ce i s-a întâmplat lui Ivan Mişu i se poate întâmpla ORICĂRUI ROMÂN aflat la muncă în Italia. Tratat ca un sclav, fără drepturi şi supus umilinţelor de orice fel, ajunge să plătească cu viaţa dorinţa de a avea un trai mai bun.
Numai cine nu are pe cineva drag la muncă acolo nu poate înţelege toate astea.
Mama mea a luat drumul Italiei în urmă cu şapte ani şi jumătate, împinsă de probleme financiare care nu puteau fi rezolvate nici cu salariul, nici cu creditele bancare. Avea nu 20, nu 30, ci 57 de ani! A făcut de toate, a spălat rahat, rufe, podele, a tăiat şi a cărat lemne cu roaba, a muncit în condiţii grele şi a suportat umilinţe greu de acceptat de un om normal, doar pentru banii cu care şi-a plătit nu numai datoriile, ci şi greşelile. De la ea ştiu că, pentru italieni, eşti bun atât timp cât eşti în putere şi util. Din momentul în care nu mai au nevoie de tine şi ai ieşit pe uşă, nu te mai cheamă. În permanenţă vor găsi pe cineva cu care să te înlocuiască. Eşti o marfă ieftină pe care şi-o permit pentru că ştiu că banii lor au valoare în ţara ta, chiar dacă te plătesc mai puţin decât ar plăti unul de-al lor, în aceleaşi condiţii.
Mai nou, se cred Dumnezei, cu drept de viaţă şi, mai ales, de moarte asupra noastră. Ne condamnă şi ne omoară fiii, soţii, taţii sau fraţii doar pentru că sunt români ori pentru a răzbuna fărădelegile (dovedite sau nu) ale vreunului român.
Ce merită acest italian care a suprimat viaţa unui român cu o asemenea cruzime? Ce pedeapsă ar putea compensa o viaţă curmată în aceste condiţii? Putem vorbi despre legi sau justiţie divină? Putem vorbi de răzbunare? Ar trebui să ne pese de ceea ce ar gândi mapamondul despre noi, dacă ne-am face singuri dreptate, dacă ne-am câştiga respectul prin orice mijloace?
Un lucru ştiu sigur: dacă în locul românului ucis ar fi fost mama mea, acesta nu mai apuca ziua de mâine. Ştiu, nu i-aş fi cu nimic superioară. Dar şi eu am dreptul de a-mi răzbuna victima.
Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte.
Niciodată Singură
Pentru o persoană dragă, cunoscută aici, pe blog :)



Niciodată Singură
Aceasta este data reuniunii de clasă. Promoţia 1990. Şi acum mă mir: au trecut 20 de ani? Ei, bine, da, au trecut. Cu bune, cu rele, cu bucurii, cu lacrimi, cu reuşite sau eşecuri. Fiecăruia ce i-a fost scris.
Dacă, în ianuarie, când am discutat cu unul dintre colegii mei despre acest eveniment, nimic nu era sigur, iată că, de vreo două-trei săptămâni, lucrurile au început să se lege. La început, am vrut să ne întâlnim la jumătatea lunii iunie dar, ca să ajungă cât mai mulţi dintre colegi, am reprogramat totul în primul weekend din iulie. Sincer, la început, m-am îndoit de faptul că vom reuşi (spun „noi“, pentru că suntem trei care ne ocupăm de proiect) să luăm legătura cu toţi, dar uite că ne-a ajutat Dumnezeu s-o facem şi pe asta.
În ultima perioadă am aflat lucruri noi despre oameni pe care nu i-am mai văzut de ani buni. Aceştia, nu numai că s-au împrăştiat prin toată ţara, Europa, Africa sau SUA, ci au ajuns să practice meserii la care nici nu se gândeau în perioada liceului. Unii sunt şi în funcţii înalte. Aproape toţi au confirmat prezenţa pe 3 iulie. Dacă îşi vor respecta promisiunea, va fi foarte interesantă această revedere după 20 de ani!
Miercuri, mă uitam, împreună cu cei doi foşti colegi cu care fac echipă în organizarea evenimentului, la pozele pe care le-am făcut în anii petrecuţi în liceu. Am remarcat că, fizic, mulţi nici nu ne-am schimbat prea mult, comparativ cu vremea aceea. Iar ca stare de spirit...suntem aproape la fel de veseli şi optimişti, în pofida situaţiilor cu care ne-am confruntat în cele două decenii care au trecut de la Bacalaureat.
Şi acum 10 ani am încercat să ne revedem, pentru a respecta o promisiune pe care ne-o făcuserăm, cu toţii, când am realizat albumul de promoţie. Nu prea ne-a ieşit. Dar nici nu ne-am preocupat prea mult de asta. Când ne-am dat seama că se putea realiza ceva, era deja mult prea târziu, aşa că doar vreo 10 inşi am răspuns la apel. Am vizitat liceul, am petrecut câteva zeci de minute în clasă, încercând să ne reamintim ce locuri ocupam în bănci, după care am plecat, cu toţii, la un restaurant, pentru a ciocni un pahar aniversar. Mi-a plăcut şi atunci, dar n-a fost aşa cum ar fi trebuit. În plus, am stat prea puţin timp împreună. O fostă colegă trebuia să plece la mare, alt fost coleg trebuia să ajungă la nevasta lăuză şi tot aşa.
La 20 de ani va fi altfel. Şi, după cum stau lucrurile acum, n-are cum să nu iasă bine.
Şi, vorba colegului meu: „De abia aştept!“.

Niciodată Singură
Da, aşa aş vrea s-o văd: din postura de spectator, exact cum privim fiecare ştirile la televizor. Să comentez ori să mă implic doar dacă am ceva de spus sau merită. Să am posibilitatea de a da pe mute ori să schimb canalul. Sau, pur şi simplu, să apăs butonul off.

În această săptămână sunt în vacanţă. V-am mai spus că niciodată nu mi-am mai luat concediu la nici jumătatea anului şi că motivul este stresul care mi-a influenţat negativ existenţa din ultimele săptămâni. Nevoia de odihnă a fost mai puternică decât conştiinciozitatea şi chiar devotamentul cu care îmi fac meseria. Astfel, după ce am terminat pregătirile de Paşte, am încercat să mă rup de lumea exterioară... fizic vorbind. Mă credeţi? N-am mai ieşit în oraş de vineri după-amiază, nu m-am dus nici la Înviere şi, de sâmbătă seara, stau doar în pijamale. Am navigat pe net, ca întotdeauna, pentru că n-am putut să stau departe de calculator, m-am uitat la televizor, am ascultat muzica preferată şi... da, am mâncat, nepermis de mult, raportat la kilogramele în plus acumulate în ultimul an. Dar m-am simţit şi mă simt foarte bine. Aş putea spune chiar privilegiată, pentru că nu-s foarte mulţi cei care îşi permit să lenevească după sărbători (în afară de elevii care au vacanţă). Deşi mi-am propus ca, în aceste zile, atât cât pot, să mă ocup un pic şi de cele casnice, scăpate din mână de ceva vreme, am hotărât să profit din plin de săptămâna de relache. Adică, să nu fac nimic.
Şi încep să resimt efectele normalităţii. Acasă, lângă familie şi lucrurile dragi mie, fără să mă mai intereseze ce se întâmplă în oraş, fără să-mi fac griji că pierd nu ştiu care eveniment sau că nu am ajuns la nu ştiu ce şedinţă sau întâlnire, fără să judec fiecare informaţie cu mintea jurnalistului care trebuie să scrie un text pentru ziua următoare. Timp de o săptămână, sunt liberă să fac exact ceea ce vreau, inclusiv să nu mai răspund la telefonul mobil (pe care l-am şi închis mai devreme). Nu mi-am dorit să plec nicăieri. Ritmul de viaţă dezordonat pe care îl am nu mă mai motivează să aleg o destinaţie de vacanţă. Pur şi simplu, am ajuns să tânjesc după acasă. CÂT MAI MULT TIMP ACASĂ. Liniştită. Dacă se poate, în vârful patului.

Păcat că mă voi reîntoarce prea curând în nebunia pe care o presupune meseria. Dar îmi promit ca, de acum înainte, să am mai multă grijă de mine, să nu-mi mai forţez limitele, să mă opresc atunci când nu mai am putere.
Iar dacă n-o să mai pot rămâne în sistem, să renunţ înainte să fie prea târziu. Societatea nu are nevoie de încă un om bolnav, nu-i aşa?


Niciodată Singură
Niciodată Singură
Când vă alegeţi o meserie, să vă gândiţi de două ori înainte să faceţi primul pas. Puneţi în balanţă avantajele şi dezavantajele, câştigurile şi pierderile şi întrebaţi-vă dacă vă rămâne timp şi pentru ceea ce vă place şi nu are legătură cu profesia.
Astăzi, pentru a nu ştiu câta oară, mi-am dat seama că meseria mea, de aşa-zis ziarist (nu voi spune niciodată că sunt un jurnalist adevărat pentru că m-am format, nu am studiat pentru asta) nu se pupă cu viaţa de familist decât dacă fac eforturi supraomeneşti în acest sens. Nu poţi face jurnalism gândindu-te când îţi faci curăţenia de Paşte sau în cât timp îţi pui sarmalele la fiert, în aşa fel încât să nu te prindă Învierea la cratiţă!
Am avut o zi infernală, în care am încercat să le fac pe toate astfel încât să-i împac pe toţi. În mare parte cred că am reuşit, dar nu fără un imens consum de energie şi fără să nu-i enervez pe cei din jur. Aproape că-s gata cu pregătirile de Paşte dar, aşa cum spuneam şi ieri, nici nu m-am agitat prea mult, nu gătesc nimic tradiţional, ci doar ceva bun. Eu sper ca mâine, cel târziu până la amiază, să-mi termin toate treburile, dar întotdeauna intervine câte ceva şi termin mai târziu decât îmi propun. Oricum, cu fiecare an care trece, realizez că sărbătorile tradiţionale, Crăciunul şi Paştele, ar trebui să însemne doar linişte şi să-i ai pe cei dragi alături. Să te bucuri că eşti sănătos. Şi să te rogi pentru cei care nu-s atât de norocoşi, ca tine, să aibă ce să pună pe masă.
Eu îi am pe cei dragi alături. Am pe masă mai mult decât o pâine proaspătă. Nu-mi mai trebuie decât linişte. Şi odihnă multă.
În rest, le-oi duce eu...
Niciodată Singură
˝Tu nu iei miel? Vezi că se duce G. la stână... Da, 15 lei kilul...˝
˝Am două reţete de pască. Nu ştiu pe care s-o fac. A doua pare mai bună. Dar de ce trebuie să pun şi două linguri de cacao?˝
˝Iau şi un kil de caş. Dar mă duc de azi să cumpăr şi nişte măruntaie, că mâine cine ştie ce găsesc şi vreau să-mi iasă un drob bun...˝

Le vedeam pe cucoane cât se agită pentru Paştele ăsta şi nu simţeam niciun pic de invidie, chiar dacă ştiam că eu n-o sa fac nici pască, nici drob, nu cumpăr nici miel şi nu-mi trebuie nici ouă roşii. Pentru că la noi în casă nu se consumă miel, în loc de drob fac salată de boeuf şi în loc de pască, tort. Fain, nu?
Azi dimineaţă mi-am făcut şi jumătate dintre cumpărături. De cealaltă jumătate o să se ocupe tata, mâine. După amiază o să fac un papa bun, sâmbătă un pic de curăţenie şi ... gata! Poate să vină şi Paştele, şi Iepuraşul, şi cine o mai vrea! O să stau în vârful patului, pentru o binemeritată odihnă... Nu ştiu dacă mai merg la Înviere, anul trecut nu mi-a plăcut, a fost rece, lume puţină, preotul era prea fonfăit... iar Puiul prea nervos şi în stare să-i înjure pe toţi :))
Cel mai important lucru e că am
vacanţă săptămâna viitoare! Ca elevii! De abia aştept!
În rest, sănătate să fie...!


Niciodată Singură
Credeam că e o glumă dar, din păcate, e adevărat!
Sunt dezamăgită. Teo Trandafir a fost şi, chiar dacă a dispărut de ceva timp din prime time-ul diverstismentului, rămâne un excelent om de televiziune.
Am înţeles că a intrat în politică pentru a sprijini un proiect referitor la susţinerea copiilor talentaţi, fără posibilităţi materiale. Sper să reuşească, deşi convingerea mea este că Teo este folosită doar pentru a îmbunătăţi imaginea unui partid de pupincurişti şi corupţi.
Later edit: Mulţumesc, Neamţule! :)
Foto: Gândul.info