Niciodată Singură
Citeam aici ce poate provoca în sufletul cuiva pierderea unui lucru la care ţinea.
Cu siguranţă, fiecare dintre noi am trecut prin întâmplări asemănătoare. Fiecare am pierdut câte un obiect care, din punct de vedere material, nu reprezenta cine ştie ce dar, pentru că ne amintea de ceva sau cineva, avea o valoare sentimentală.
Şi eu obişnuiesc să mă ataşez, din când în când, de anumite lucruri. Şi am suferit când le-am pierdut ori mi-au fost furate.
Prin clasa a VI-a, aveam un inel cu piatră (din sticlă) galbenă. Nu mai ştiu de unde-l cumpărasem, dar nu era scump, chiar se şi înnegrise puţin. Dar îmi plăcea pentru că-mi venea bine pe deget şi mi se părea că piatra sclipea ca un diamant în lumină puternică. Pe vremea aceea, nu aveam voie să venim cu bijuterii la şcoală, singurii acceptaţi erau cerceii (căci deh, cele mai multe dintre noi îi purtam de la naştere). Cu toate astea, într-o zi, nu m-am putut abţine şi am venit cu inelul la cursuri. Îl purtam doar în pauze, pe timpul orelor îl ţineam în buzunarul de la uniformă. Într-una dintre recreaţii, însă, m-am alergat cu nişte colegi pe hol. La un moment dat, mi-am scos batista din buzunar, uitând că acolo păstram şi inelul. Bineînţeles, l-am pierdut. Multe zile am suferit, dar asta nu mi-a adus inelul inapoi.

Acum cinci ani, un ţigan (nu-i pot spune rom, pentru că nu i se potriveşte) mi-a furat telefonul mobil, în timp ce urcam într-un microbuz. Cu siguranţă, era un „profesionist“, pentru că mi l-a subtilizat dintr-un buzunar la care aveam vedere maximă şi mai era şi bine închis. N-a durat decât o fracţiune de secundă. Înainte de a urca în mijlocul de transport, îl aveam. Când m-am văzut înăuntru-nu. Chiar dacă şoferul mi-a împrumutat telefonul lui, pentru a-mi apela propriul mobil, mi-am amintit că, înainte de a ajunge în staţie, îl dădusem pe silenţios, tocmai pentru a nu atrage atenţia asupra mea în microbuz, în caz că ar fi sunat! Deoarece aveam abonament, nu am putut face altceva decât să sun operatorul de telefonie mobilă să mi-l închidă temporar. N-am suferit neapărat pentru telefonul care nu valora mare lucru (era un Sagem MyX-1, luat ieftin, la ofertă), ci pentru că păstrasem în el sms-uri frumoase, de la persoane importante (la acea dată). Şi-apoi, era primul meu telefon NOU, pentru că, înainte, avusesem un second-hand cu aspect de cărămidă! A doua zi, s-a întâmplat să cumpăr, de la un coleg de-al soţului, un telefon identic, iar după o săptămână am obţinut un SIM cu vechiul număr. Teoretic, nu pierdusem nimic. Practic, însă, ştiam că nu mai am telefonul acela. De atunci, am schimbat trei telefoane şi nu mi-a mai fost furat niciunul, deşi s-a mai întâmplat să uit pe unde le-am lăsat. Şi, foarte important, nu mai păstrez niciun sms frumos, de la persoane importante. Poate, din (stupidă) supersiţie.
Zilele trecute, mi-am pierdut un zorzon de la un cercel. De data asta, era vorba despre ceva valoros. Cerceii erau din aur şi-i primisem cadou de la mama. L-am căutat peste tot, în pat, sub pat, pe covor, în curte. Am întrebat şi persoanele din locurile pe unde am fost dacă l-au găsit. Evident, răspunsul a fost negativ. Am suferit în seara aceea, iar noaptea am visat că zorzonul e căzut lângă piciorul patului. Plină de speranţă, l-am căutat acolo, în dimineaţa următoare. Bineînţeles că NU l-am găsit! Undeva, însă, în sufletul meu, părerea de rău se stinsese. Nu-mi luasem gândul de la cerceii pe care nu i-aş mai fi putut folosi în lipsa zorzonului pierdut ci, pur şi simplu, aveam convingerea că-l voi găsi! Nu ştiam unde şi cum. Doar simţeam că voi da de el. Şi acest lucru s-a întâmplat la începutul săptămânii. Zorzonul zăcea pe jos, în mijlocul curţii, loc pe care îl „scanasem“ de nu ştiu câte ori şi care, culmea!, mai fusese şi măturat înainte! L-am ataşat cercelului şi ştiu că n-o să se mai desprindă, însă, deocamdată, am ales să port alţi cercei. Probabil, nu mai vreau să-i pierd.
Se pare că, până acum, am fost o privilegiată a sorţii. Ceea ce am pierdut, fie n-a fost valoros, fie am regăsit. Nu ştiu cum ar fi şi nu vreau să trăiesc astfel de experienţe cu oamenii. Deşi, cândva, ceva tot am pierdut: ocazia de a-mi cere scuze şi de a-i spune că regret cum i-am vorbit, ultima oară când am văzut-o, unei persoane dragi: bunica. Pentru că a murit după exact o săptămână. Dar sper că, între timp, de acolo unde e, m-a iertat.
Etichete: edit post
1 Response
  1. Dumitrita Says:

    Pe la 13 ani am pierdut cheile de acasa, exact cu o seara inainte de eclipsa de soare din '99. A doua zi trebuia sa coboram in sudul tarii sa vedem eclipsa din zona cu vizibilitate maxima, dar nu am mai ajuns. Am primit o cearta de o tin mine si acum, desi au trecut mai bine zece ani. A doua zi am fost si am cautat cheia, iar dupa ce am gasit-o am pornit si "spre eclipsa", dar in loc de Ramnicul Valcea nu am ajuns decat pana pe malul Trotusului, langa Onesti ...


:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu