Niciodată Singură
*Mă deprimă ploile.
Parcă am mai spus asta sau, dacă nu, o aflaţi acum. Unii fac şi glume pe chestia asta (bine că pot): „Ce faci, amice? Aştept ploaia. Care ploaie? Aia de după-amiază!“. Cam aşa se distrau doi inşi, deunăzi. Partea proastă e că, de atunci, ploaia nu vine numai după-amiaza, ci şi dimineaţa, la prânz şi seara. Când „vrea“ muşchii ei.
Dacă jumătate din an m-a deprimat iarna, care nu se mai dădea dusă, acum mă deprimă ploaia, care ne-a mâncat trei sferturi din vară. Din vara aia pe care eu încă o mai numesc ciudată (deşi unii „zice“ că eu n-aş prea avea toate doagele la purtător). Da, sunt meteo dependentă şi mor când iarna nu e iarnă şi vara nu e vară!
Oare există vreun loc în lumea asta unde să nu înjuri în fiecare zi vremea (şi vremurile)?

*Am jucărie nouă: Facebook. Toată ziua-bună ziua, stau „călare“ pe el (bine că nu ţipă!). Şi, după câte am observat în cele trei săptămâni de activitate intensă, nu cred că mai există vreun internaut care să n-aibă cont acolo. Am descoperit personaje despre care nici cu gândul nu gândeam că au obiceiul de a bântui site-urile de socializare şi că au şi bloguri. Bine spunea cineva: „Cunoaşte, maică, adevărul şi adevărul te va face liber“! :))
A, nu încercaţi să mă găsiţi cu Niciodată Singură (deşi contul există şi e activ). Prietenii ştiu de ce :)

(Later edit) *Chiar era bună Mădălina Manole. Sigur, nu pentru cei care ascultă „Trippin“ cu Andreea Bălan, ci pentri ăi de avem o vârstă (repsectabilă... sau nu) şi mai oftăm la un vers din ăla romantico-lacrimogen.
I-am ascultat cântecele (torentele să trăiască!). Deci, bună. Dar, ce rost mai are? Când minte nu e, nimic nu e. Şi, cum spunea cineva pe un forum: „Sinuciderea este o rezolvare PERMANENTĂ pentru problemele TEMPORARE“...

Niciodată Singură
Să nu fim ipocriţi: cei mai mulţi dintre noi nu mai ştiam nimic despre Mădălina Manole. Cei foarte tineri de abia dacă au cunoscut-o, iar cei de-o vârstă cu ea nu mai ascultau de ani buni "Fată dragă".
Pe 14 iulie câţi ştiau că e ziua ei? Până miercuri dimineaţă câţi ştiau că a scos un album nou, că avea un site? Câţi ştiau cum se numeşte actualul soţ? Câţi au mai vazut-o în spectacole, la televiziune? Câţi mai ascultau Radio România, singurul post care o mai promova?

Câţi regretăm CU ADEVĂRAT dispariţia ei? Câţi am fost interesaţi de OMUL Mădălina Manole, de ceea ce gândea, de ceea ce-şi dorea, de ceea ce visa? Câţi ne-am întrebat, vorba lui Laurenţiu Cazan, în emisiunea lui Gâdea, CE MAI FACE?

Am fost doar şocaţi, impresionaţi, indignaţi, nedumeriţi de neaşteptata-i ieşire din scenă. Am judecat-o, am condamnat-o, am pus-o la zid... Dar nimeni nu ştie şi, mai mult ca sigur, nu va şti niciodată ce a fost în sufletul ei, de ce n-a mai vrut să privească înapoi, de ce copilul pe care şi l-a dorit atât de mult n-a fost cea mai puternică motivaţie pentru a trăi...
Pentru cei mai mulţi dintre noi, moartea ei a fost doar un spectacol care s-a terminat în clipa în care televiziunile care l-au difuzat în prime time şi-au încheiat transmisia de la Cimitirul Bolovani...
Mâine, reîntorşi la lucru, la problemele de zi cu zi, câţi veţi mai vorbi despre ea? Câţi îi veţi (re)asculta cântecele? Şi pentru cât timp? Câţi o veţi plânge? Câţi o veţi regreta? Câţi vor empatiza cu durerea familiei neconsolate şi disperate?

Eu n-am mai ascultat-o demult. Mi-a plăcut în anii de glorie, i-am cumpărat un album. Am aflat din ziare de divorţ. Tot din ziare, despre moartea fostului soţ. Despre sarcină. Nu-mi amintesc imaginile de la nunta şi botezul din octombrie 2009. Nici nu ştiu dacă le-am văzut. Întâmplător am aflat că are un site. Tot aşa, că a lansat ultimul (nu ştiam că va fi şi cel de pe urmă) album. Vag, îmi amintesc de o "Duminică în familie" cu ea invitat special. În rest... nimic... până în dimineaţa zilei de 14 iulie... "o dimineaţă în care aflăm că Mădălina Manole nu mai este printre noi....", cum am auzit la radio, în timp ce răsfoiam, online, presa zilei, la cafea...
Am crezut că e o glumă sinistră: cum, de ziua ei? Am căutat pe Google... nu era nimic postat... am dat pe primul canal de ştiri şi am văzut că, da, era adevărat... Am refuzat să ştiu, să cred, să aflu amănunte... Pe urmă...

În aceste zile am citit tot ce s-a scris despre viaţa şi cariera ei, i-am ascultat şi cântecele vechi, şi cele noi. Am urmărit, în direct sau înregistrate, aproape toate emisiunile care i-au fost dedicate DUPĂ MOARTE. M-au impresionat destinul ei tragic, durerea familiei şi a apropiaţilor, pentru că aceştia sunt singurii care suferă şi care, în căutarea unui răspuns, vor simţi din plin sentimentul de vinovăţie. M-a scârbit apariţia unor nimeni din punct de vedere muzical care, fără să aibă nicio legătură cu Mădălina, s-au dat prietenii sau confidenţii ei. M-a revoltat atitudinea lui Dan Diaconescu, patronul care, frustrat că televiziunea pe care o conduce a fost exclusă de la funeralii, s-a lansat în acuzaţii fără acoperire la adresa soţului vedetei.

Dar, de mâine, voi reveni la ale mele. O nouă zi, o nouă săptămână...

Câţi vom mai vorbi despre ea? Şi câţi o vom asculta?
Câţi n-o vom uita?



Niciodată Singură
Mădălina Manole ne-a părăsit în ziua când împlinea 43 de ani.......
Niciodată Singură
Vara asta mi se pare ciudată. În fiecare zi, am impresia că timpul trece foarte greu şi că aceasta va fi cea mai lungă vară pe care voi fi trăit-o vreodată. Mi se pare interminabilă, deşi a mai rămas doar o lună şi jumătate din ea. Nu sunt superstiţioasă, dar mă întreb dacă ăsta n-o fi vreun semn. Se întâmplă multe lucruri în perioada asta. Vremea şi vremurile au luat-o razna. Precipitaţii interminabile (ziua şi ploaia; vorba unui amic, din adolescenţă: „S-a mutat Ecuatorul la noi!“), inundaţii, convulsii sociale, scandaluri politice, nimeni nu se mai înţelege cu nimeni, lumea e încrâncenată, rar mai vezi un zâmbet pe chipul cuiva.... Prea multă energie negativă...
Mă întreb dacă toate astea înseamnă sau ar trebui să însemne ceva. Dacă nu cumva ar trebui să ne reîntoarcem la noi înşine, să găsim în noi puterea de a schimba ceva.
Nu ştiu de ce, simt că Pământul nu ne mai suportă. Şi, parcă, nici Dumnezeu nu mai vrea să se uite la noi. Poate s-a săturat să se facă simţit în viaţa noastră, prin tot ce ne-a dat bun şi de care ne batem joc. Poate vrea să vadă până unde va ajunge răul din noi.
Nu ştiu de ce, am impresia că, undeva, ceva, trebuie să se spargă.

Niciodată Singură
Citând un vecin din blogosferă, era să fiu... sau să rămân, pentru cei ce încă (mai) au răbdarea să mă citească (atunci când reuşesc să mai postez câte ceva) un nume, un ... „cineva“ care obişnuia să spună că nu e niciodată singură...
Acum două seri, un nebun, unul din zecile de teribilişti care obţin permisul de conducere doar prin „Pile, Cunoştinţe, Relaţii“ şi nu pentru că ar cunoaşte şi, mai ales, ar respecta regulile de circulaţie, era să mă trimită pe lumea cealaltă.
Eram într-un centru de colectare a ajutoarelor pentru sinistraţii din nordul Moldovei, cu prietena mea, care era de serviciu, acolo. Cu un sfert de oră înainte de ora închiderii, nenorocitul de care spuneam, a încercat o manevră de depăşire, bineînţeles, neregulamentară dar, cum din faţă venea un autoturim, teribilistul a încercat să revină pe banda lui şi a frânat. Din cauza vitezei, manevra nu i-a reuşit şi nebunul a intrat în plin într-un stâlp de iluminat, pe care l-a dobărât iar ca să evite un bătrânel în cârje de pe trotuar, a tras de volan spre stânga şi a izbit cu partea din dreapta-faţă a maşinii cel de-al doilea stâlp, proiectându-se în bordura trotuarul de vizavi. Practic, bătrânul acela ne-a salvat viaţa mie şi prietenei mele care, în momentul incidentului, ne aflam în acea gheretă. Dacă individul nu ar fi fost conştient de faptul că ar fi putut omorî un om şi nu ar fi încercat să-l evite, maşina ar fi intrat chiar în centrul de colectare a ajutoarelor iar eu şi prietena mea am fi rămas, în cel mai bun caz, infirme pe viaţă, dacă nu am fi murit pe loc.
Pentru cei ce n-au fost de faţă, ştiu că e greu să creadă ceea ce povestesc acum, cu o anumită detaşare. Pentru mine, cea care, de două zile, obişnuiesc să spun că m-am născut a doua oară, a fost, însă, o întâmplare care m-a marcat atât pentru faptul că am conştientizat că puteam muri fără să fi avut absolut nicio vină, cât şi pentru că, a doua zi, am aflat că şoferul va fi tras la răspundere doar pentru părăsirea locului accidentului şi că, pentru că e prietenul fiului unui important personaj din oraş, cazul va fi muşamalizat. Când am mai văzut şi buletinul de presă al Poliţiei, mi-am dat seama că, pentru aşa numiţii „oameni ai legii“, viaţa mea şi a prietenei mele n-ar fi însemnat nimic şi că, probabil, tot noi am fi fost vinovate că ne-am aflat la locul nepotrivit, în momentul nepotrivit....
Azi
Niciodată Singură
Azi e ziua cea mare, cea a reuniunii de clasă, după 20 de ani. Peste 10 ore, voi fi la liceu, faţă în faţă cu colegii. Nu vin toţi dar, printre cei care vor ajunge, sunt şi unii pe care nu i-am mai văzut de la Bac.
Mulţumesc lui Dumnezeu că am apucat ziua asta. Sincer, nici nu-mi vine să cred că a trecut atâta timp!
Sper să fie o zi frumoasă.
De fapt, n-are cum să nu fie.
Pentru că ne revedem după 20 de ani.