Niciodată Singură
Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici nu o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să iţi spun la revedere ?
N-aş mai avea nici un motiv
"Adio" drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine pînă la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Vroiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să îl schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp.
Pe cea de atunci nu o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit.

Adrian Păunescu (1943-2010)





Niciodată Singură
Vă povesteam odată că era cât pe-aci să fiu victima unui accident şi nu din cauză că aş fi traversat pe roşu, ci pentru că am avut ghinionul de a mă afla în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.
Au trecut patru luni şi nu de puţine ori m-am întrebat dacă respectivul caz a fost sau mai este în atenţia anchetatorilor. În septembrie, un poliţist mi-a spus că se fac cercetări şi că s-ar aştepta răspunsul nu ştiu cărei expertize. Sincer, n-am crezut o iotă. Sigur, era mai simplu să merg direct la sursă şi să întreb ce se întâmplă, pentru că meseria îmi permite să merg la Parchet şi să mă informez cu privire la evoluţia unei anchete. Încrezătoare (din ce în ce fără motiv) în justiţie, am aşteptat, însă, ca dosarul (în cazul în care, într-adevăr, exista) să apară, într-o zi, pe rolul instanţei.

Până azi.

Am văzut documentul emis de Parchet pe biroul secretarei din Primărie. De obicei, nu dau importantă hârtiilor de pe masa ei, dar mi-a atras atenţia ultima frază: „Soluţia se va comunica învinuitului şi Primăriei oraşului care, pentru recuperarea valorii celor doi stâlpi metalici, urmează a acţiona pe cale civilă“. „E vorba despre accidentul din iulie?“, am întrebat. Pentru că răspunsul a fost afirmativ, am cerut permisiunea să citesc în întregime ordonanţa procurorului.

De ce nu mă miră? Evident, şoferul de 23 de ani care a intrat cu maşina pe trotuar, a ras într-o secundă doi stâlpi de iluminat şi, până să se proptească în bordura caldarâmului de vizavi, era cât pe-aci să izbească în plin un modul de prim-ajutor în care mă aflam împreună cu prietena mea, a fost scos de sub urmărire penală! În opinia oamenilor legii, comportamentul tânărului care s-a dovedit a fi şi băut(e drept, alcoolemia a fost de doar 0,90 grame la mie...) şi, imediat după incident, a părăsit şi locul faptei, „se poate îndrepta prin aplicarea unei amenzi cu caracter administrativ“. Care a fost stabilită la 1.000 de lei.
Şi gata. Justiţia s-a spălat pe mâini. Nu s-a mai pomenit nicăieri că, tot atunci, un bătrân de 70 de ani, care se găsea pe trotuar, la 2 metri de gheretă, a fost dus în stare de şoc la spital deoarece s-a speriat de maşina care se îndrepta fix spre el. Am spus încă de atunci că omului acela s-ar putea să-i datorez faptul că am rămas în viaţa pentru că, dacă nu s-ar fi aflat acolo, şoferul nu ar fi încercat să tragă de volan şi să lovească stâlpii ci, pur şi simplu, ar fi intrat în adăpostul metalic în care eram. „Se consideră accident fără victime, pentru că omul acela nu a păţit nimic. Ar putea fi numit doar victimă colaterală...“, mi-a zis, a doua zi după eveniment, comandantul poliţiei. Acelaşi care mi-a spus, iniţial, că alcoolemia şoferului era zero, apoi că e sub limita legală...
Tot după incident, foarte mulţi martori mi-au zis că, de fapt, la volan nici nu era individul despre care povestesc, ci fiul unui important (şi influent) afacerist din oraş. Că, după ce maşina s-a proptit în bordură, din ea au ieşit patru inşi, nu unul şi că Poliţia a ajuns la faţa locului după 20 de minute (deşi o patrulă se găsea la 50 de metri distanţă) pentru că, între timp, influentul afacerist a aranjat cu poliţiştii ca numele teribilistului său fiu să nu apară în procesul-verbal de constatare.
În ordonanţa Parchetului se scrie, negru pe alb, că şoferul a plecat de la locul accidentului de teama... cetăţenilor care s-ar fi manifestat cu violenţă asupra sa şi că tot el i-a anunţat pe poliţiştii (cu care s-ar fi întâlnit pe drum!!!) despre cele întâmplate!
Să mai spun că, tot a doua zi după accident, acelaşi comandant al Poliţiei ieşea din biroul primarului, unde discutase taman problema... stâlpilor?
„Cine mai face acţiune civilă? Asta mai trebuie timbrată... de unde bani ?“, mi-a zis juristul instituţiei, făcând cu mâna, a lehamite. Şi mi-a mai relatat un caz în care Poliţia şi-a dat cu stângu-n dreptul, după un eveniment rutier, petrecut tot în vară. Dar n-are nici un rost să vi-l mai povestesc...

PS: Coincidenţă sau nu, acum două zile am revăzut maşina exact pe aceeaşi stradă pe care avusese loc accidentul. Mă uitam la ea, la număr şi nu ştiam de unde-mi sunt cunoscute... Într-o secundă, mi-am reamintit tot ce se întâmplase atunci, în iulie. Şi m-am uitat la şofer. Nu, nu era teribilistul, ci „eroul“ postării mele. Un tip cu freza geluită, cu ochelari de soare, cu geacă de piele neagră. Cu el era un individ de aceeaşi factură. Au oprit la doi paşi de maşina altui prieten. Care parcase „regulamentar“ exact pe trecerea de pietoni.