Niciodată Singură
Din cauza unor enervante erori apărute atât la blogger, cât şi la browser-ul pe care îl folosesc, am hotărât să trec, din nou, pe wordpress. Mă găsiţi cu acelaşi nume: niciodatasingura. Aici.
Vă aştept! :)
Niciodată Singură

Deci, nu mai pot cu Mădălina Manole şi cu redeschiderea anchetei privind moartea ei. Ştiu, nu-i frumos şi nici corect să începi cu „deci”, dar aşa am avut eu chef să fac. Ce mai e normal în ziua de azi? Cum spuneam, mă exasperează mediatizarea asta excesivă a morţii MM, isteria creată în jurul sinuciderii ei. A murit şi punct! Da, înjuraţi-mă, voi, părinţi, fani, prieteni (de-ai ei, nu de-ai mei, că aceştia din urmă ştiu ce cred despre asta), pentru „insensibilitate” (e în DEX? n-am chef să caut acum), dar eu cred că fata asta chiar a vrut să moară. Este evident că, în familia cântăreţei, armonia nu a fost niciodată la loc de cinste, dovadă ce se întâmplă acum între soţul şi părinţii ei. Mai mult ca sigur că bătrânii nu l-au plăcut pe ginere, din motive reale sau închipuite, iar biata Mădălina, din dorinţa de a împăca şi capra, şi varza, n-a mai ştiut să facă nimic altceva decât să bea Furadan. Pentru că, dacă stai între oameni tâmpiţi şi nu eşti suficient de puternic să te ridici deasupra lor şi să-i domini, ajungi, la rându-ţi, la fel de tâmpit şi atunci nu mai judeci cu mintea ta, rişti să faci greşeli cât casa! Din păcate, pe Mădălina, un moment de rătăcire a costat-o viaţa.

Tot aud spunându-se: dar, vai, cum a putut, avea tot ce-şi poate dori un om, o casă, un soţ, un copil, bani, maşini? Aşa crede lumea, că nişte ziduri, un cont în bancă şi un bolid în garaj înseamnă totul. Înseamnă când nu le ai, când le admiri de pe margine şi spui „Vreau şi eu!”. Sau se mai crede că, dacă o femeie are, în sfârşit un soţ şi a mai devenit şi mama copilului pe care şi l-a dorit o viaţă întreagă, gata, şi-a văzut toţi sacii-n car şi nu mai vrea nimic!

Eu cred că Mădălina a avut o viaţă extrem de zbuciumată. Şi nu de când era cu Petru Mircea, ci dintotdeauna. Să porneşti de jos (se vede că provine dintr-un mediu de oameni simpli), să urci treaptă cu treaptă pentru a-ţi depăşi condiţia şi a-ţi face o carieră artistică, fără să recurgi la prea multe compromisuri, n-are cum să nu te marcheze mai târziu.

Da, a avut succes, a fost pe val, aplaudată, adulată. Ce om normal nu şi-ar dori să fie, cel puţin o dată, în centrul atenţiei, la modul bun, să fie recunoscut pe stradă, să i se dea o floare sau să i se ceară un autograf? Dar e conştient cineva că, în spatele scenei, poate că viaţa artistului care ne cucereşte cu prezenţa şi talentul lui, nu e la fel de perfectă şi strălucitoare? Că artistul e om ca şi noi, se bucură, plânge, spală vase, face piaţa… la fel ca şi noi? Că nu întotdeauna îi e bine, că mai are şi eşecuri, şi căderi?

Nu cred că Mădălina a avut o viaţă la fel de strălucitoare şi dincolo de scenă. A trebuit să moară pentru ca toate imperfecţiunile pe care le-a ascuns cât a trăit să iasă la iveală precum păduchele-n frunte. Cred că, la un moment dat, nu le-a mai suportat. Şi, la început, a avertizat. Două tentative de sinucidere. Proştii din jurul ei nu i-au înţeles strigătul de disperare. Au crezut-o nebună, au încercat s-o ducă la vraci sau la balamuc şi se mirau că fata nu vrea. Păi nu ea, ci ei erau tâmpiţii! Uitaţi-vă acum, la ei. Credeţi că atunci când trăia Mădălina erau altfel? E de mirare că încerca să-şi ţină soţul şi copilul departe de părinţi? Cu tot respectul faţă de durerea şi de bătrâneţile lor, dar şi eu mi-aş ţine familia departe de doi nebuni! Păi, dacă ştiau ce se întâmplă în casa fetei lor, de ce au aşteptat ca ea să moară, în loc s-o salveze? De ce, atunci când au ajuns la căpătâiul ei, după ce a înghiţit diluant sau prea multe pastile, în loc să găsească vorbele potrivite pentru a o convinge să nu mai repete gestul, s-au apucat s-o certe sau s-o judece?

Mă suprinde peste măsură faptul că, în loc să-şi plângă în tăcere comoara de copil (căci comoară a fost, e clar că le-a plăcut să li se recunoască statutul de părinţi ai artistei MM şi să trăiască din asta), să fi căutat o cale de comunicare cu ginerele (pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, scrisă cu propria-i mână în biletul de adio: „Să-l iubească mult pe Puiu, rămâne sufletul meu. Pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sufletul lui”), oamenii ăştia apar toată ziua la TV şi în ziare, ameninţând şi blestemând, bătându-şi joc de memoria fiicei lor care, întotdeauna, a ieşit în faţă doar cu muzica ei, nu vorbindu-şi de rău apropiaţii sau colegii de breaslă.

Mă miră că bătrâneii ăştia, în pofida vârstei şi a bolilor de care suferă (am înţeles că Ion Manole e măcinat de diabet, o boală care, la un moment dat, atacă şi centrii nervoşi, asta, ca să mă exprim elegant), trăiesc într-o ură şi o sete permanentă de răzbunare. „Să se facă dreptate!”, tot spune Ion Manole. Da, toată lumea vrea asta, întotdeauna. Dar fiecare dintre noi are alte repere pentru „dreptatea” asta. Îmi dau seama câtă fericire e pe capul lor acum, când ancheta privind moartea fiicei lor s-a redeschis, pentru că doar asta îi mai ajută să-şi ducă zilele mai departe. Cred că şi magistraţii s-au săturat de tânguirile lor pe toate canalele TV care, în goana după rating, le dau apă la moară în prime time! Dar, în euforia asta care i-a cuprins de vreo două zile încoace, au luat măcar o clipă în calcul varianta ca şi următoarele concluzii ale procurorilor să indice tot o sinucidere? Crede cineva că Petru Mircea era aşa de tâmpit, încât să-şi omoare, cu ajutorul mamei, nevasta, obligând-o să bea, chiar de ziua ei, pesticid? Adică nu s-ar fi gândit că, pentru anchetatori, principalul suspect ar fi fost chiar el? Să zicem că da, e autorul moral al gestului Mădălinei, dar mai mult pentru că nici el, ca şi părinţii ei, nu i-au înţeles zbuciumul interior, dar asta e altceva.

Cum cred oamenii ăştia că nepotul îi va privi, vreodată, ca bunici buni după ce, într-o zi, un coleg de la grădiniţă/şcoală îi va spune ce s-a întâmplat când era, încă, în scutece, ori va căuta singur pe Google şi va găsi tot ce s-a scris despre moartea mamei lui şi despre scandalul care i-a urmat? Cum îi vor explica, atunci, ceea ce s-a întâmplat sau cred ei că s-a întâmplat, fără să nu lovească în demnitatea tatălui său? De ce se miră că Petru Mircea nu comentează faptele lor sau că, atunci când o face, devine, de-a dreptul isteric? La ce să te îndemne atitudinea asta războinică, tâmpeniile pe care Eugenia şi Ion Manole le tot debitează de aproape un an? Nu am nicio îndoială că ăsta le-a fost caracterul şi cât a trăit Mădălina, numai că nimeni nu a avut nici ocazia, nici motivul de a-l scoate în evidenţă. Ce-i interesează pe ei care e acum viaţa lui Petru Mircea, cu cine umblă sau trăieşte? Ar trebui să se călugărească, la nici 40 de ani? Sau ce importanţă are cine îi conduce, azi, maşina Mădălinei? E cumva a lor? De fapt, ce vor moşii ăştia, după ce, şi ei, au bătut un cui în sicriul fetei lor? Să-i ia tot fostului ginere? Bun, să zicem că, mâine, el le lasă tot, copil, casă, avere. Cred ei că omul ăsta nu supravieţuieşte? Cred ei că, punând mâna pe tot, o vor avea, din nou, pe Mădălina? Nu. Trupul ei este în groapa aia nefiresc săpată în mijlocul unei alei din cimitir, cu o cruce pângărită tot de părinţi, care nu au înţeles nici după ce şi-au pierdut fata că, dincolo de scenă, ea era OMUL Magdalena Mircea, şi nu ARTISTA Mădălina Manole, iar sufletul ei s-a ridicat la Cer, de unde, cu siguranţă, îi priveşte şi suferă la fel ca-n viaţa la care a renunţat atât de dureros şi brutal, pentru că, nici după asta, cei pe care i-a iubit nu s-au împăcat, măcar de dragul puiului de om care a rămas în urmă-i. Iar Petru Mircea…. Singura lui greşeală a fost că nu a ştiut s-o iubească atât de mult, încât Mădălina să nu se gândească niciodată la sinucidere, că nu a ştiut s-o ajute, după ce ea a avut acele tentative pe care eu le consider şi acum un ţipăt de disperare pe care nu l-a înţeles nimeni. Pentru că nimeni nu a crezut-o în stare să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi, dacă îi urmărim cariera, a fost o fată extrem de hotărâtă şi ambiţioasă. Nu, nu a fost nebună. Nebuni au fost cei din jurul ei, cei care, nici acum, nu acceptă realitatea. Femeia asta i-a pedepsit atât de crunt, cu o moarte atât de şocantă şi violentă, chiar de ziua ei, şi oamenii ăştia refuză să înţeleagă că ei, cu toţii, au împins-o spre acest final. Când nu s-a mai gândit nici la copil, când nu i-a mai păsat de nimic şi când doar liniştea ei a contat.

Da, măi nebunilor! Femeia aia obosise să vă suporte! Pe tine, soţ slab, pe voi, părinţi fără caracter, pe voi, producători tâmpiţi, care n-aţi mai promovat-o pentru că Mădălina nu avea decât talent şi voce de arătat, nu ţâţe şi păsărici fără chiloţi cu care să ţină prima pagină în tabloide! Acum, toţi vă bateţi cu pumnul în piept şi spuneţi că aţi iubit-o şi nu mai puteaţi de dragul ei! De ce nu i-aţi arătat asta cât mai era acolo, cu voi, încercând să vă mulţumească pe toţi? Acum, la ce-i mai foloseşte? Vă războiţi în declaraţii şi anchete judiciare, dar uitaţi că adevărul e unul singur: Mădălina nu mai este! Ea trăieşte doar prin ceea ce a lăsat: muzica ei. Voi sunteţi nişte nimeni în căutarea unei glorii pe care n-o veţi avea niciodată. Doar aţi ucis-o. Acum, trăiţi cu povara asta. Dar pe Mădălina mai lăsaţi-o în pace. Aţi chinuit-o destul!

Niciodată Singură
A doua zi după ce m-am întors din călătoria în înteres de serviciu despre care vă spuneam în ultima postare, am primit o propunere de (aşa i-am zis eu, scuzaţi-mă dacă nu e o denumire tocmai corectă) extra job. Un fel consultant pe probleme de media care îşi face de lucru în spatele persoanelor importante din administraţia locală, ocupându-se de agenda lor de lucru zilnică, pe baza căreia purtătorul de cuvânt va putea redacta comunicate de presă şi va putea actualiza site-ul instituţiei.
Evident, în primul moment, propunerea m-a entuziasmat, dar am evitat să dau un răspuns pe loc, deşi am dat de înţeles că acesta este afirmativ. Şi bine am făcut, deoarece, după ce am depăşit clipa de euforie, am început să mă întreb cât timp îmi va rămâne şi pentru mine, căci asta e problema cu care mă confrunt în ultimii 2 ani în care, încet, dar sigur, întreaga mea activitate gravitează în jurul serviciului: ce scriu azi, ce scriu mâine, unde mă duc poimâine şi aşa mai departe. Îmi rămâne prea puţin timp pentru familie, pentru treburile casnice, de vacanţă nici nu are rost să mai vorbesc, deoarece nu există. Un extra-job implică, aşadar, mai multă muncă, plătită, ce-i drept, dar tot muncă se numeşte şi încă ezit să accept. Ştiu că pot face faţă, e meseria mea, îmi place şi asta ştiu să fac cel mai bine, dar cu viaţa mea cum rămâne?
Acum 9 ani, când mi-am început treaba la ziar, am spus „da" în prima secundă (coincidenţă sau nu, propunerea de acum mi-a fost avansată de cel care mi-a fost şef acum 9 ani şi care, între timp, a avansat pe scara profesională). Acum, după ce am aşteptat atâta timp o dovadă de încredere din partea unor persoane pentru care aveam impresia că nu prea contez, sunt nehotărâtă. Pentru că, la început, eram singură şi nu trăiam decât pentru mine. Acum, am o familie care deja simte că atenţia mea e îndreptată, aproape tot timpul, către altceva. Şi totuşi, aş vrea să le am pe amândouă, şi familia, şi extra job-ul. Pentru că ambele contează pentru mine. Mi-am dorit familia, mi-am dorit să evoluez profesional. Din nou, Dumnezeu a fost darnic cu mine. Cum să refuz ce mi se dă? Însă, cum să procedez pentru ca nimeni să nu fie afectat?
Cu siguranţă, tot Dumnezeu mă va ajuta să aleg.
Sper să fie bine.
Niciodată Singură
Mâine voi pleca în prima mea deplasare în interes de serviciu, în afara judeţului. Şi, tot pentru prima dată, voi realiza un fotoreportaj într-o zonă în care nu am mai fost niciodată până acum. Subiectul e frumos, legat de o podgorie faimoasă şi cred că îmi va plăcea să văd crame, să stau de vorbă cu viticultori, să văd cum transformă ei boaba de strugure în stropul de vin pe care, sigur, îl voi şi degusta.
Încă o dată, simt că Dumnezeu m-a iubit, oferindu-mi şansa de face munca asta şi, mai ales, să întâlnesc oameni care să creadă în mine.
Niciodată Singură
Deja m-am obişnuit cu asta.
Dar, la început, gândul că unul căruia i s-a părut sau chiar e convins că l-a afectat, într-un fel sau altul, vreun articol scris de mine, aproape că nu mă lăsa să dorm nopţile. Nici acum nu pot spune că m-am vindecat complet de teama asta, pentru că nu am cum, întotdeauna vor exista tot felul de nemulţumiţi sau de sonaţi care se vor crede îndreptăţiţi să-şi apere imaginea şi/sau interesele în instanţă dar, între timp, am învăţat să-mi iau măsuri de precauţie.
Prima dintre ele se referă, bineînţeles, la sursa de informare. Rareori, şi doar din netenţie sau în lipsa timpului necesar pentru verificare, am scris „după ureche". Sau atunci când am crezut că sursa este îndeajuns de credibilă (autoritate publică, directori etc) pentru a mai căuta şi altă opinie. În rest, respect aşa-numita regulă de aur a jurnaliştilor, care „spune" că ideal e să verifici informaţia din cel puţin trei surse (deci nu două) care nu au legătură între ele. Este cel mai sigur mod prin care îmi pot argumenta articolul.
A doua este reportofonul. Multă vreme (şi tot la început) nu l-am folosit. Mă bazam pe ceea ce-mi notam în agendă. Este foarte adevărat că, în perioada aceea, cam tot ce scriam în ea obişnuiam să şi memorez (asta pentru cazurile în care nu aveam răbdare să mai răsfoiesc agenda). O consecinţă benefică era că, tot timpul, eram foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu, acolo unde mergeam şi mi-am exersat la greu spiritul de observaţie. Partea proastă e că, tot în acea perioadă, am învăţat să reţin şi ce răzbătea şi din spatele uşilor închise, atunci când personajele aveau impresia că dincolo de ele nu e nimeni sau uitau că m-au lăsat să le aştept acolo :)) Dar nu asta m-a determinat ca, într-o zi, să folosesc aparatul de înregistrare, nici argumentul că acesta este un instrument indispensabil pentru un reporter ci faptul că, la un moment dat, informaţiile pe care eram nevoită să le reţin depăşeau puterea mea de a le nota sau memora.
Cam la fel am gândit şi când am început să folosesc aparatul foto digital. La începuturile mele de reporter nu prea mi se cereau poze, pentru că redacţia îşi permitea să plătească un fotograf care îşi făcea bine treaba în tot judeţul. Şi-apoi, nu orice articol trebuia, obligatoriu, însoţit de imagini. Nu în ultimul rând, salariul nu-mi permitea să investesc într-un asemenea aparat (pentru orice eventualitate, aveam mereu la mine un aparat clasic, cu film, pe care îl duceam la developat, pe cheltuiala redacţiei, după ce fotografiam cu el). S-a întâlmplat, însă, ca la un eveniment extrem de important, când ne-a vizitat fostul Patriarh, regretatul Teoctist, maşina în care veneau colegul meu de redacţie şi fotoreporterul să prindă o barieră la linia ferată, iar maşina înaltului prelat să le-o ia înainte, spre oraşul meu. M-au anunţat în ultimul moment de acest lucru, motiv pentru care nu am mai avut timp să apelez la altcineva pentru o poză cu aparat digital. Se înnoptase deja, iar aparatul meu cu film nu a făcut faţă momentului (nici nu mă aşteptam la altceva), când Teoctist a pus piciorul în urbea noastră. Pentru mine, a fost un moment de-a dreptul penibil: când toată presa locală a sărit pe Patriarh cu reportofoane, camere video şi foto de ultimă generaţie, eu îmi făceam treaba cu agenda într-o mână şi cu răpciuga aia de aparat la gât. Bineîneţeles că n-am făcut nicio brânză şi relatarea de la faţa locului a fost ratată, dar nimeni nu a avut tupeul să-mi reproşeze ceva, pentru că se ştia că nu eram „dotată" cu cele necesare.
Ulterior, am apelat la cunoştinţe şi, mai ales, la amicii din primărie, să mă mai ajute cu câte o poză în format digital ori să-mi împrumute aparatul la anumite evenimente. Până într-o zi, când soţul meu a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să fac un efort şi să-mi iau un aparat. De fapt, chiar el mi l-a cumpărat şi, de atunci, totul s-a schimbat, în sensul că am simţit că-mi pot face meseria cum trebuie :)
Şi uite aşa, în momentul de faţă, foarte greu mă mai poate acuza cineva că scriu după zvonuri sau după ce visez noaptea. E drept că, de curând, mai precis, chiar înainte de Paşti, am avut surpriza ca o persoană pe care o consideram de mare încredere, nu numai că m-a acuzat că m-am folosit de o discuţie privată pentru redactarea unui articol, dar m-a şi reclamat în redacţie pentru acest lucru, ameninţând că mă va da în judecată, chiar dacă aceasta ar însemna să-mi pierd serviciul. Realitatea fusese alta. Mă dusesem în instituţia în care persoana este director adjunct, la invitaţia ei, care intenţiona să-mi furnizeze nişte informaţii pentru un articol. În drum spre sediu, şefa mea directă m-a sunat şi m-a rugat să fac un sondaj de opinie pe o anumită temă, cu oameni din toate domeniile, apoi să fac un text. Am vrut să mă achit de ambele obligaţii aşa că, odată ajunsă în instituţie, am dorit să aflu şi pentru ce fusesem chemată, dar să fac şi sondajul. Întâmplarea (care s-a dovedit a fi nefericită, pentru mine) a fost că, atunci când am pus întrebarea care făcea obiectul sondajului, persoana era ieşită din biroul în care rămăsesem cu superiorul ei şi cu un coleg de-al lor. Când a revenit, discuţia deviase un pic, însă nu într-o asemenea măsură încât să nu ne dăm cu toţii seama că, dacă n-aş fi pus întrebarea cu pricina, nu am fi vorbit despre acea temă. Evident, persoana s-a implicat, la rându-i, în discuţie, iar ceea ce a afirmat am consemnat în articolul care a apărut a doua zi. Individa nici nu ar fi aflat de el, pentru că nu-l citise, dar a anunţat-o altcineva, un bărbat căruia i s-a părut, citind printre rânduri, că afirmaţiile ei îl privesc direct şi a obligat-o să iasă cu dezmintire în ziar, în cazul în care m-am folosit fără drept de spusele ei. Ca să nu se pună rău cu el, femeia l-a ascultat. M-a sunat şi m-a luat tare. Normal că, la început, nu am înţeles ce vrea, pe urmă i-am explicat că nu m-am folosit de nicio discuţie privată, deşi aşa pare, că ai ei colegi, care erau în birou, puteau confirma că, în timp ce ea era plecată, le adresasem o întrebare, la care nu numai că mi-au răspuns, dar au venit şi cu alte argumente care nu ieşeau din context, însă nici nu a vrut să mă asculte. Ca să se convingă că nu am fost rău-intenţionată, m-am oferit să-l sun pe individul scandalizat de articolul care, nici pe departe, nu avea legătură cu el, dar şi el s-a dovedit la fel de reticent şi neîncrezător, acceptându-mi nu greu, ci foarte greu, părerile de rău pentru neplăcerile provocate.
Credeam că incidentul fusese depăşit dar, a doua zi, după-amiază, m-a sunat şefa mea care m-a anunţat că individa a căutat-o expres pentru a mă face cu ou şi cu oţet şi pentru a mă ameninţa în toate felurile. Spre deosebire de mine, care trebuie să fiu peste măsură de provocată şi zgândărită, cum se spune, ca să pun la punct pe cineva, şefa mea nu a menajat-o pe marea „nedreptăţită", din trei cuvinte punând-o la colţ şi lăsând-o fără replică, fapt care a enervat-o şi mai mult pe individa care a promis că nu va mai vorbi niciodată cu mine.
Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat... decât câteva zile. Iniţial, mi-a zis că renunţă să mă dea în judecată pentru că ne aflam în Săptămâna Mare, ea ţinea post şi, vezi, Doamne, nu vroia să-mi facă rău (mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu era post :P ). Apoi, s-a ferit să rămânem singure în birou (de parcă aş fi putut să-i pun cuţitul la beregată :)) ), iar la vreo două săptămâni după Paşti şi-a cerut scuze. Motivul? Celălalt „lezat" îi făcuse un mare rău-probabil, s-a răzbunat, aşa cum fac proştii ca el-şi femeia s-a văzut, la rându-i, răzbunată de textul meu :))
Ce am învăţat din povestea asta? Că, uneori, când subiectul de discuţie este interpretabil sau delicat, reportofonul trebuie să fie deschis...indiferent dacă e pe masă, ori în buzunar/poşetă sau când vorbesc la telefon! Căci, da, sunt situaţii în care, atunci când sun pe cineva în scop profesional, îmi setez mobilul pe speaker şi înregistrez toată convorbirea. Aşa am scăpat, tot înainte de Paşti, de o plângere penală din partea unuia care mă acuza că mă va da în judecată pentru că aş fi scris, la comanda cuiva, un articol care i-a stricat imaginea în comunitate. Când l-am întrebat cu ce-şi probează afirmaţiile, a dat-o din colţ în colţ, iar când i-am zis că am înregistrarea cu cel care îl acuza de oarece chestii, şi-a dat seama că şi el e înregistrat (dar eu nu am recunoscut :D ) şi a bătut în retragere. Iar de Înălţare am fumat pipa păcii :))
Astăzi, când eram pe punctul de a pleca de la un eveniment public, s-a apropiat de mine un tip care, fără bună ziua sau alte introduceri, m-a întrebat de unde am avut eu informaţia că el a furat nişte chestii de la un vecin şi de ce am scris despre el fără să-i cer permisiunea :) I-am răspuns că, dacă e vorba despre vreo infracţiune, cu siguranţă că am aflat de speţă la Judecătorie, dar omul mi-a replicat că nu a ajuns în instanţă. Atunci i-am zis că nu ştiu la ce se referă şi l-am întrebat dacă e sigur că eu sunt autoarea articolului. Bineînţeles că era convins de asta, are şi ziarul şi, dacă vrea, pe baza lui mă poate da şi în judecată. Io-te, fleoşc, îmi venea să-i zic, dar m-am rezumat la a ridica din umeri şi de a-i recomanda să facă ce doreşte.
Drept să spun, nu prea eram eu sigură că nu scrisesem, pentru că s-a mai întâmplat, acum vreo patru ani, să mă sune una ca să mă întrebe cu ce drept am scris eu despre ea, care era inculpată într-un proces ori cine mi-a comandat (altă nebună!) să o denigrez. I-am zis că dosarul ei e pe rolul Judecătoriei, că şedinţa e publică, deci instanţa acceptă şi ziarişti în sală, iar aceştia îşi aleg cazurile despre care vor să scrie în funcţie de o mulţime de criterii pe care n-are rost să i le înşir. În plus, i-am mai spus că nu articolul meu i-a stricat imaginea în comunitate, ci fapta penală pe care a comis-o (şi pentru care a şi fost, ulterior, condamnată). Normal, am avut un pic de tupeu, dar nici ea nu a mai avut replică.
Revenind la nenea care ameninţa, azi, că mă dă în judecată, pot să mai spun că, în momentul în care am ajuns acasă, am dat o căutare în arhiva ziarului, ca să văd cine a avut dreptate. Evident, eu am fost aceea. Este drept, articolul există, dar fără ca în el să fie menţionat numele tipului. Dar textul nu e semnat de mine, ci de colega care răspunde de „Infracţional" şi care îl redactase după un comunicat de presă al Inspectoratului de Poliţie, unde apăreau toate incidentele în care interveniseră poliţiştii, la data indicată de „supăratul" despre care povestesc.
Deci, cam slabe sunt speranţele să fiu prinsă în offside. Coincidenţă sau nu, acum două zile, chiar o judecătoare, care nu ştia că am studii în Drept, mi-a spus că a remarcat obiectivitatea şi corectitudinea cu care îmi redactez textele, în special cele inspirate de procesele aflate pe rolul instanţei (unele chiar de ea soluţionate). Pe lângă faptul că m-a felicitat pentru asta, mi-a zis că uşa biroului ei îmi va fi întotdeauna deschisă, pentru orice informaţii de care voi avea nevoie.

Na, să mă mai ameninţe cineva! :))


Niciodată Singură
...cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor", dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei, „Oriunde te vei afla, nu regreta această noapte"? Nici acum, la 15 ani distanţă de acel moment, nu-mi vine să cred că am fost în acel studio, că am prezentat, evident, cu nişte emoţii greu de descris, o oră de program pentru cei care, asemeni mie, din două în două săptămâni, făceau nopţi albe, ascultând muzică de cea mai bună calitate.
Pe vremea aceea, când posturile de radio private de abia scoteau capul în lume, Radiodifuziunea Română era, încă, pe locul I în preferinţele mele, pentru profesionalismul şi calitatea cu care erau realizate emisiunile. Ţin minte că, deşi eram studentă în Bucureşti şi, Radio Contact, de exemplu, emitea de ani buni, eu tot cu urechea pe România Tineret (transformat, între timp, în Radio 3 Net „Florian Pittiş") şi Programul 1 (România Actualităţi) eram, spre amuzamentul colegilor.
Nu mai ştiu cum am descoperit „Oriunde te vei afla....", ştiu, însă, că a fost dragoste la prima audiţie deoarece, din acel moment, ani la rând, nu am scăpat nicio emisiune... Numai cine a ascultat-o, măcar o singură dată, îmi poate înţelege pasiunea pe care am făcut-o, ani la rând, pentru ea.
Până în momentul în care, încurajată şi de un prieten care, pe vremea aceea, colabora la emisiune (între timp, nu am mai ţinut lăgătura, nu ştiu dacă a continuat sau nu în radio) şi m-a recomandat domnului Titus, am corespondat cu acesta (întocmai ca toţi ceilalţi fani), am intrat în direct, pentru a vorbi cu invitaţii (cel mai des am vorbit cu Adrian Enache :) ) sau pentru a face dedicaţii. La un moment dat, mi-am dorit să ajung şi în studio, dar mi se părea un vis greu de atins, în pofida faptului că mulţi prieteni ai emisiunii reuşiseră acest lucru până atunci. Totuşi, am îndrăznit, am scris, am întrebat, am obţinut OK-ul din partea Maestrului... care nu mă cunoştea decât din scrisori (pe vremea aceea nu exista e-mail-ul) şi, cu sprijinul amicului de care aminteam mai înainte, care m-a ridicat în slăvi (studentă în anul IV, la Drept, domle! :)) ), iată-mă, în seara de 4 mai 1996, pe la orele 20.30, (deşi emisiunea începea după miezul nopţii, dar asta fusese înţelegerea cu domnul Titus), intrând, împreună cu amicul şi iubita lui, în clădirea Radiodifuziunii, de pe General Berthelot.
M-a fascinat şi impresionat absolut tot ce am văzut deşi, dacă judec cu mintea de acum, îmi dau seama că nu era nimic ieşit din comun. Cel mai mult mi-a plăcut, desigur, în studio, deşi, cum spuneam, emoţiile mi-au dat mult de furcă (m-a copleşit faptul că... mă auzeam în căşti :)) ) şi în regia de emisie, unde chiar se muncea (se pregătea muzica, se răspundea la telefoane...). În acele momente nu realizam prea mult ce mi se întâmplă dar, în zori, când am părăsit Radio-ul, mi-am dat seama că a fost şi va rămâne o experienţă unică.
Întâmplarea aceea m-a marcat foarte mult. După absolvirea facultăţii, ani la rând, visul meu a fost să lucrez într-un studio de radio. Admiteam că nu am o voce radiofonică, dar aş fi vrut să fiu redactor de ştiri, să merg pe teren, să fiu împreună cu oameni de radio. Ştiu că am stârnit hohotele de râs ale familiei şi cunoscuţilor, dar asta îmi doream...
După exact şase ani de la momentul „Ora prietenilor", am văzut anunţul: „Angajăm corespondent local pentru oraşul...". Era vorba de un ziar local. Aproape o lună am ezitat. Citeam, dar nu aveam curajul să sun, să mă programez la interviu. Găseam o mie de pretexte: nu-i de mine, or mai fi şi alţii, e pe pile etc. Dar timpul trecea şi postul rămânea neocupat. Printr-un concurs de împrejurări, într-o zi de vineri mi-am luat inima-n dinţi şi am sunat în redacţie. Luni, la 9.30 eram la ei. Nici atunci nu credeam că am vreo şansă. De aceea, nu aveam nici măcar un CV la mine. Redactorul-şef de atunci m-a întrebat cine sunt şi ce studii am, ca să-şi facă idee cu cine avea de-a face. Apoi a venit întrebarea: „Eşti pregătită să râmâi?". Bineînţeles, am rămas.
Pe 3 iunie 2002 am mers, pentru prima dată, pe teren, ca reporter, iar două zile mai târziu, am semnat (cu iniţiale) primul meu text. După ce l-am scris şi l-am lăsat la corectat, mi s-a dat voie să plec acasă (făceam naveta). Mi s-a povestit că, la scurt timp, redactorul-şef mă căuta înnebunit, pentru că nu ştia cum mă cheamă (nu-mi cunoştea decât numele mic :)) ) , ca să-mi semneze articolul.
A fost „botezul" meu ca ziarist.
Sunt 9 ani de atunci. Şi tot nu-mi vine să cred.
De aceea, încă mă întreb: cum ar fi fost viaţa mea, dacă, în noaptea aceea, de 4/5 mai 1996, nu aş fi trăit aventura care s-a numit „Ora prietenilor", dintr-o emisiune superbă, realizată de inegalabilul Titus Andrei?

Niciodată Singură
Am avut o perioadă care mi-a cam zdruncinat zdravăn echilibrul interior. Am trecut de la o stare la alta, de la agonie la extaz şi invers. Nu e de mirare: muncă multă, responsabilităţi pe măsură, timpul insuficient pentru câte îmi propun şi aşa mai departe. Singura mea „distracţie" sau, dacă vreţi, singurul mod în care ţin legătura cu spaţiul virtual, a rămas, bineînţeles, Facebook-ul. Dar nici acolo nu am mai postat prea multe în ultima săptămână...
...pentru că vreau la aer! Vreau în vacanţă! S-au adunat atât de multe încât, acum vreo lună, am ajuns la concluzia că, anul ăsta, îmi voi lua o parte din concediu la începutul lui august. Vreau să plec. Nu mi-am stabilit o destinaţie anume, ştiu doar că vreau să ies puţin din spaţiul în care mă mişc acum, că o să-mi închid telefonul de serviciu, că o să las calculatorul şi internetul pentru a mă reîntoarce la lucrurile care mi-au plăcut şi la oamenii care-mi sunt dragi.
În ultimul timp, am conştientizat că am uitat să trăiesc pentru mine, că am făcut şi fac prea multe pentru ceilalţi, de cele mai multe ori fără ca aceştia să merite. Nu-mi pare rău pentru asta. Dar simt că am bateriile descărcate, că trebuie să umplu golul lăsat de cei pe care îi răsplătesc cu bine, când ei îmi fac rău, cu vorba sau fapta. M-a doborât, la propriu, stresul; de câteva săptămâni sunt obosită psihic şi, dacă altădată îmi reveneam gândind pozitiv, acest lucru nu mai ajută. Rezultatul? S-a întâmplat, şi nu o dată, să fiu doborâtă de stări de rău apărute din senin care m-au ţintuit în pat ore întregi. Acestea sunt o dovadă că trebuie să iau o pauză în toate, să-mi îndrept atenţia nu numai către cei care contează cu adevărat în viaţa mea, ci şi către mine.
Dar, peste toate astea, am avut parte şi de momente frumoase. Persoane în faţa cărora am crezut că trec neobservată, mi-au apreciat nu numai activitatea, ci şi felul de a munci şi de a mă comporta. Dacă ar fi numai vorba despre şefi, poate că v-aţi gândi că mă laud... Mă refer, însă, şi la oamenii despre activitatea cărora scriu fără a le menţiona, întotdeauna numele, dar care se recunosc în textele mele.
Pentru mine, acesta este un semn că trebuie să merg mai departe pe drumul pe care l-am început acum 9 ani. Dar, pentru asta, e nevoie şi de pauza despre care scriam la început. De aceea, pe 1 august, voi pune agenda, pixul, reportofonul şi aparatul foto în cui.
Va fi prima mea vacanţă de vară, după 5 ani....
Niciodată Singură
Nu pot să trec peste ştirea potrivit căreia caii din pădurea Letea (Tulcea) urmează să fie omorâţi CU ACORDUL AUTORITĂŢILOR pentru ca, mai apoi, să fie trimişi în abatoarele din Italia!

Nu pot să nu mă întreb: de când a devenit românul atât de sălbatic, de crud, de însetat de sânge? Cât de jos ne putem coborî, ca naţie, din cauza unor şmecheri pentru care ABSOLUT ORICE, inclusiv viaţa unor fiinţe nevinovate şi lipsite de apărare, este tratată ca o afacere bănoasă?
Recent, 200 de câini au fost ucişi într-un padoc din Botoşani. Cu greu am putut privi imaginile surprinse la faţa de locului. Cu greu încă mai accept faptul că trăiesc într-o Românie de-a dreptul barbară, primitivă, sălbatică, în care nimeni nu mai respectă pe nimeni, în care nu există legi decât pentru a fi frecvent încălcate de aceeaşi mână de şmecheri despre care aminteam, scoşi basma curată de un sistem juridic infect şi corupt şi în care doar naivii mai cred că se mai poate schimba ceva!
Mă întreb cum de ne mai suportă Dumnezeu pe faţa pământului şi cum de îngăduie atâtea atrocităţi? Mă întreb dacă nu cumva, acceptând asemenea orori, nu facem altceva decât să ne îndepărtăm de lumea civilizată? De ce ne mai miră că suntem din ce în ce mai izolaţi de lumea civilizată, că nu suntem acceptaţi la aceeaşi masă de ţările în care atât drepturile omului, cât şi drepturile animalelor sunt nu numai respectate, ci şi garantate?
Sunt revoltată că niciuna dintre instituţiile abilitate nu ia atitudine împotriva acestor criminali şi că, de fapt, tăcerea lor nu reprezintă altceva decât o încuviinţare tacită pentru astfel de monstruozităţi; că nici măcar presa nu poate face nimic, nici măcar asociaţiile de protecţie a animalelor care, în astfel de situaţii nu numai că se dovedesc neputincioase, ci faptul că există doar pe hârtie.
Sunt dezamăgită că nimeni nu poate face nimic. Nici măcar eu.
Pentru că sunt prea mică şi neînsemnată pentru un război atât de mare.

Niciodată Singură
Ce bine mă simt când îmi beau cafeaua şi vă citesc postările... mmm... şi e doar luni!
O săptămână bună să aveţi!

Niciodată Singură
De vreo trei luni şi jumătate mă confrunt cu o situaţie prin care n-aş fi crezut că voi trece vreodată. E drept că, pe măsura trecerii timpului, mi-am dat seama că, oricum, lucrurile ar fi ajuns aici, însă tot nu-mi vine să cred că mi-am pierdut ultimii opt ani şi ceva punând suflet într-o relaţie care nu s-a dovedit benefică.
Am povestit, cândva, despre neînţelegerile cu (pe atunci, cea pe care o consideram) prietena mea. Nici atunci, şi nici acum, când vorbesc la timpul trecut despre această relaţie, nu mi-a plăcut ce se întâmpla, dar am avut puterea să trec peste toate, s-o sun, să punem la punct lucrurile şi să ne împăcăm. Eu chiar am crezut în împăcarea aceea, cu toate că, ulterior, o mulţime de semne arătau că lucrurile nu stau deloc ok. Dar am pus totul pe seama vremurilor care ne-au influenţat negativ existenţa, gândurile, felul de a fi şi atitudinea faţă de cei din jur. Se pare că a fost mai mult decât atât.
Nu sunt 100% sigură de ceea ce afirm acum, dar cred că, încă de când am făcut pasul spre împăcarea despre care tocmai am povestit (şi care s-a produs undeva la mijlocul lui 2009), această prietenă nu-şi mai dorea cu adevărat să avem relaţia dinainte, deşi nu pot să neg că ne-am simţit bine împreună, că ne-am făcut confidenţe şi că am bârfit ca-n vremurile cu adevărat bune :)
A fost deajuns un singur moment (nu pot afirma că l-a pândit, ci numai că s-a folosit din plin de el) care s-o determine să pună punct. De data aceasta, îi voi respecta opţiunea, pentru că, prin argumentele invocate, a dovedit că şi-a dorit prea mult să nu mă mai aibă în preajmă-i, ca să nu-i dau satisfacţie. Aş vrea să mă înşel în privinţa motivelor reale, dar nu pot, pentru că le ştiu, chiar dacă ea nu le-a rostit niciodată cu voce tare. Regret doar că n-o pot convinge că nu e adevărat ceea ce crede şi, mai ales, că lucrurile pe care mi le-a aruncat în faţă, deşi e impropriu spus aşa, deoarece ultima noastră discuţie s-a consumat pe Messenger, seara, târziu, când ea m-a abordat, sunt doar mizerii şi neadevăruri care nu-i fac deloc cinste. Pentru că ştiu că ţine la imagine, nu-i voi face nici reclamă proastă. Singurul lucru pe care l-am făcut la scurtă vreme după ce nu ne-am mai vorbit a fost acela de a anunţa mediul comun pe care, vrând-nevrând, îl frecventăm, că nu mai suntem prietene. Bineînţeles, vestea a surprins persoanele care ne ştiau nedespărţite, dar am fost sinceră, spunând şi ce anume a dus la asta. Da, am făcut publice motivele invocate de ea care, iarăşi, au surprins, şi pe bună dreptate, pentru că şi copiii au motive mai serioase când se supără între ei.
Interesant e că, la aproape o lună de la separare, cineva mi-a zis că ea a spus că... suntem certate. I-am replicat omului că eu nu m-am certat cu nimeni, cu atât mai puţin cu ea, dar nu am insistat cu amănunte, pentru că nu avea rost. Dar m-a surprins să aflu că, în opinia prietenei mele, ruperea relaţiei nostre este „o ceartă", pentru că, nu-i aşa, o ceartă presupune, cândva, o împăcare în care, cel puţin deocamdată, eu nu mai cred. Chiar dacă s-ar întâmpla, ar fi doar ca să lăsăm loc de bună ziua, nu pentru altceva.
Dar un lucru nu pot să înţeleg: dacă tot e convinsă că eu şi numai eu am fost cauza relelor care i s-au întâmplat până a decis să nu mai aibă de a face cu mine, de ce fuge de mine, atunci când se întâmplă să ne întâlnim la evenimentele la care suntem invitate? Într-o singură săptămână, a fost protagonista unor situaţii jenante, ca să nu spun penibile în sensul că, din dorinţa de a mă evita, s-a întors din drum, s-a prefăcut că admiră afişe al căror conţinut, cu siguranţă, deja îi era cunoscut sau a încercat să mă ignore atunci când am abordat o persoană în preajma căreia se afla în acel moment. Mă uitam la ea cât de ne-natural se comporta, pentru că o cunosc şi ştiu ce simte în astfel de situaţii. Pe de o parte, eram surprinsă, chiar şocată, pe de alta, aproape că îmi venea să râd, să-i spun să termine odată cu atitudinea asta, că nu i se potriveşte, ca să sfârşesc prin a simţi... milă.
Pentru că ştiu că nu i-am făcut răul de care m-a acuzat, pentru că amândouă ştim că „dovezile" invocate de ea nu există, dar a trebuit să se folosească de ele ca să aibă o justificare, pentru că am conştiinţa curată şi, mai ales, pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât oricine că spun adevărul.
Dacă ar fi fost altfel, eu ar fi trebuit s-o evit, să încerc să nu-mi intersectez drumul cu al ei dar, cel puţin ultima dată, adică joi, mă indreptam spre ea zâmbind (de fapt, nu către ea, ci spre persoana cu care se afla şi cu care vroiam să vorbesc), nu am încetinit pasul şi nu am ocolit-o în niciun fel. Dacă n-aş fi avut conştiinţa eliberată de orice sentiment de vinovăţie, m-aş fi putut comporta aşa? Pentru că n-am fost niciodată vreo nesimţită sau vreo tupeistă, ca să am atitudinea asta tocmai faţă de ea!
E trist că o persoană alături de care am fost nu numai la bine, ci şi la rău, găseşte normal să mă răsplătească aşa! Suntem, încă, „prietene" pe Facebook. Nu am şters-o din listă tocmai pentru că vreau să vadă că, de la începutul lui februarie, de când nu ne-am mai vorbit, nu m-am schimbat, că mi-am păstrat preocupările şi modul de viaţă. Acum două zile eram pe punctul de a o elimina atât de acolo, cât şi din lista de pe Messenger, unde, bineînţeles, am permanent offline din parte-i. Dar mi-am dat seama că, odată cu asta, chiar că s-ar termina de tot.
Pentru că, atunci când nu-mi mai pasă de cineva, înseamnă că el nu mai există. Şi nu sunt sigură că asta vreau să simt pentru ea.
Nu încă.

Niciodată Singură
...însă nu ştiu pentru câtă vreme.
Recunosc, nu prea mai dau pe aici pentru a posta ceva nou, ci pentru a-i citi pe cei din blogroll, dar şi acest lucru nu se întâmplă în fiecare zi. Interesant este că, de când am luat o pauză de blogărit, s-a mărit numărul persoanelor interesate de jurnalul meu virtual. E drept, nu cu multe (de ce să mint? :) ), dar încă mă mai bucur când descopăr că rândurile mele mai suscită interes.
Sincer, absenţa mea nu este cauzată de faptul că nu aş avea ce povesti, ci pentru că Facebook-ul a devenit un fel de a doua casă pentru mine, virtual vorbind, după acest blog, pe care, la un moment dat, aş fi vrut să-l închid. Poate, într-o zi se va întâmpla şi acest lucru, mai exact atunci când îmi voi fi pierdut orice interes pentru internet, deşi e prea puţin probabil să fie aşa. Mereu apar fel de fel de chestii noi, informaţiile circulă mai repede în spaţiul virtual şi eu îmi petrec, încă, ore bune din zi în faţa computerului, hălăduind de la un site la altul. Şi-apoi, Facebook-ul m-a ţinut mai bine în legătură cu o parte din cei care se află în lista mea de bloguri. De exemplu, aşa am aflat că una din preferatele mele, Cristina, tocmai a absolvit un curs de artă fotografică şi că Neamţu a trecut pe un domeniu nou pentru că, de pe cel vechi, nu mai putea intra pe blog de trei săptămâni, din cauza viruşilor. Chiar mă bucur că acum îl pot citi din nou, mai ales că, de mai bine de jumătate de an, viaţa lui s-a schimbat radical şi în bine :)
De când nu am mai scris aici, mi-am mai făcut încă două bloguri, amândouă pe wordpress. Unul e chiar cu numele meu real. Pe acesta din urmă am doar câteva postări. Deja m-am oprit pentru că, din păcate, nu mă simt în largul meu scriind acolo. Am ajuns la concluzia că nu pot fi cu .... în mai multe luntrii. Decât multe şi degeaba, mai bine unul (acesta) şi bun.
E ca o reîntoarcere la dragostea dintâi. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar mă bucur că sunt din nou, aici, cu voi :)
PS: Nu voi renunţa, deocamdată, la partea cu moderarea comentariilor. Nu eram adepta acestui lucru, dar e mai bine aşa. Motivele le ştiţi din postarea anterioară.
Vă pup!
Niciodată Singură
Pentru că nu mai vreau spam-uri sau mesaje prin care sunt rugată să votez poze, filmuleţe sau persoane care participă la fel de fel de concursuri mai mult sau mai puţin idioate, care nu au legatură cu blogul.
Sorry, dar asta e situaţia!
Niciodată Singură
Un cântec de dragoste foarte frumos, care îmi place foarte mult (nu neapărat pentru că sunt fan De La Vegas). Sper să vă placă şi vouă.
Duminică frumoasă tuturor!

39
Niciodată Singură

Astăzi e ziua mea! Împlinesc 39 de ani!
Da, nu îmi ascund vârsta şi sunt conştientă că, la anul, exact pe vremea asta, schimb „prefixul“ :) Mai înainte, chiar vorbeam cu mama despre „evenimentul“ din 2012 şi ea îmi zicea „Ei, de la 40 se schimbă totul!“. N-am fost de acord cu ea: „Se schimbă doar faţada, restul va fi întodeauna la fel!“
Da, nu mă deranjează că, odată cu trecerea anilor, fizic, mă schimb. E normal să se întâmple aşa. Nu mă sperie bătrâneţea, atâta vreme cât spiritul rămâne tânăr şi receptiv la ce-i nou. Importante sunt reperele şi principiile care te călăuzesc, oamenii care-ţi sunt alături şi te ajută să evoluezi.
Îmi accept, cu seninătate, ghioceii din păr, ridurile care, inevitabil, cu toate produsele cosmetice pe care le folosesc de multă vreme, încep să-şi facă loc pe chipul meu (acum, încă, se mai pot numi „riduri de expresie“!), chiar şi kilogramele în plus, deşi sunt într-o continuă cură de slăbire :)
Care a fost cel mai cadou pe care l-am primit? Evident, pupicul şi urările de la miezul nopţii, din partea Puiului meu :) Dar şi mesajele de felicitare de pe Facebook, de la fostele mele colege de şcoală, răspândite prin ţară şi prin lume, de la mama-soacră, de la prietenii virtuali, precum şi de la prietena mea care, deşi trece prin momente mai puţin plăcute (tatăl, pe jumătate paralizat, în spital), m-a sunat şi m-a anunţat că mi-a cumpărat şi un suvenir.
Dar, peste toate, cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în ultimul timp, este că, în preajma aniversării, mi-am regăsit cea mai bună colegă şi prietenă din facultate, pe care o căutam de multă vreme şi a cărei aniversare este chiar mâine!
Ce mi-aş fi dorit să primesc? Nu ştiu, nici nu m-am gândit la asta. Îmi doresc doar sănătate, să fiu din ce în ce mai bună, în tot ceea ce fac şi cu cei din jur, să-i am cât mai multă vreme pe cei dragi aproape... Restul, cu siguranţă, va veni pe parcurs.

Niciodată Singură
Nu mai suport proştii!

În ultimul timp, ajung tot mai des la concluzia că, în România, doar proştii ţin cu tot dinadinsul să iasă în faţă, în timp ce oamenii de bun-simţ se retrag tot mai mult în sine, învinşi de neputinţa de a reîntoarce scara valorilor în poziţia normală.
Iniţial, am ignorat ascensiunea, în toate domeniile, a nesimţiţilor şi a celor fără principii. N-am crezut că idioţii pot exista într-un număr atât de mare pe metrul pătrat şi că, într-un timp scurt, se înmulţesc precum păduchii.
Nu mi-am imaginat că o să ajung ziua în care o să-i explic prostului de ce e prost şi el să fie convins că eu sunt persoana la care fac referire. Sau tot el să se supere că l-am dovedit de zombie.
Nu-mi vine să cred că, în secolul XXI, mai sunt indivizi care cred tot ce li se spune şi execută, la comandă, orice tâmpenie, fără să se gândească, măcar cu o secundă înainte, la consecinţe.
Şi, ceea ce e mai grav, este că, uneori, în faţa unor astfel de mutanţi, tot eu consider că-s anormală şi complexată!

Cineva ne vrea proşti. Şi, judecând după ceea ce văd în jur, cred are toate şansele să câştige.

Niciodată Singură
De ieri am hotărât că nu mă mai voi atinge de sucurile din comerţ.
Mi s-a tras de la una din licorile căreia i se face muuuultă reclamă, cum că, printre altele, ar fi fără conservanţi. Binînţeles că nu am pus botul la asta, nici la faptul că ar fi făcută din nu ştiu cât la sută pulpă de fructe. Ştiam că e doldora de E-uri şi coloranţi dar, până ieri, nu mi-am imaginat că, de dragul câştigului, ăştia-s în stare să-ţi vândă apă cu vopsea! Pentru că, ieri dimineaţă, efectiv m-am speriat când am văzut că am un pipi roz! Cu siguranţă, şi stomacul meu era colorat în aceeaşi nuanţă, deşi mă jur că eu nu am băut Furadan, ca altele :))
Aşadar, producătorii de sucuri, autohtoni sau nu, m-au pierdut de clientă/consumatoare. Adevăratul suc natural este ăl de ţi-l faci singur, în storcătorul de fructe. Degeaba ne aburesc ăştia cu reclamele! Nu că n-aş fi ştiut lucrul ăsta până acum, dar cunoaşteţi şi voi vorba aia: nu crezi, până nu ţi se întâmplă. Iar când Dumnezeu îţi dă un ghiont, e bine să ţii cont de asta şi să nu persişti în prostie, că nu te încălzeşte cu nimic dacă ajungi mai devreme în Rai! :)
Aşa că, luaţi aminte: sănătate, că-i mai bună deât toate!
Niciodată Singură
Andreea are nevoie de ajutorul vostru!
Mesajul ei este adresat iubitorilor de animale care vor şi pot să adopte, cât mai repede cu putinţă, un câine şi o pisică rămaşi, recent, fără stăpânul care a murit.

„Avem o mare problemă: sunt câteva animăluţe ale căror stăpâni au murit de curând şi ele suferă de frig şi foame; sunt animăluţe foarte inteligente şi deosebit de ataşate de oameni. Aşadar, vă rog, pe cei cu suflet, cei care iubiţi şi puteţi avea grijă de animăluţe, să le primiţi în familiile voastre, adopaţi-le, sunt într-o situaţie deosebit de grea!
Ajutaţi-mă să le dau spre adopţie, vă rog, postaţi şi voi pe paginile personale, sunt nişte suflete, merită să le ajutăm, vă rog!!!“


Mai multe amănunte pe dariasme.blogspot.com


Niciodată Singură
Toată lumea cunoaşte ceea ce i s-a întâmplat lui Şerban Huidu şi cum au reacţionat colegii, prietenii, admiratorii când au aflat că realizatorul TV este în comă într-un spital din Austria. Cu toţii s-au solidarizat cu familia acestuia şi s-au rugat ca Huidu să depăşească acest episod nefast al vieţii sale. Şi eu am fost şocată atunci când am aflat de accidentul „cârcotaşului“ şi chiar am postat un mesaj de încurajare pe Facebook-ul „Cronicii“, în seara cu pricina. Mi s-a părut absolut normal să mă rog pentru sănătatea şi viaţa unui om care, în pofida greşelilor sau defectelor sale, reuşeşte să ne smulgă, dacă nu un hohot de râs, măcar un zâmbet, în fiecare miercuri seară şi în fiecare dimineaţă, la matinalul Kiss.
Am urmărit în media cam tot ce s-a scris/spus despre evoluţia stării lui Şerban, inclusiv declaraţiile colegilor de breaslă. Se spune că, la boală şi, în general, la suferinţă, un om adevărat trece peste toate relele şi încearcă să-l ajute pe cel aflat într-un moment dificil. Dacă nu cu fapta, măcar cu vorba bună. Tocmai de aceea, m-am aşteptat şi chiar am crezut că Mircea Badea, „duşmanul“ recunoscut al „cârcotaşului“, să lase încrâncenarea la o parte şi să-i transmită, la rându-i, un mesaj de încurajare. Chiar dacă ar fi fost doar de complezenţă, ar fi dat foarte bine la imaginea la care ţine atât de mult antenistul. Ştiu, Badea a fost în vacanţă, dar mă îndoiesc de faptul că, în condiţiile în care ştirea cu accidentul de la Innsbruck a deschis buletinele de ştiri şi a ţinut prima pagină în ultimele zile din 2010, nu a aflat (şi) pe alte căi de incident. Aseară am rămas special în faţa televizorului pentru a urmări prima ediţie a emisiunii pe care o realizează la Antena 3. Am sperat până în ultimul moment ca Mircea Badea să amintească, măcar în treacăt, despre Şerban Huidu, mai ales, că toată presa a anunţat că acesta şi-a revenit şi urma să fie transferat de la Terapie Intensivă într-un salon obişnuit. Dar nu, Badea nu a spus nimic, dovedind că e mult mai orgolios decât mi-am putut imagina.
O altă reacţie care nu numai că m-a dezamăgit, ci m-a şi suprins prin modul de exprimare, a fost cea a Oanei Zăvoranu, criticată şi des băşcălită de tandemul Huidu-Găinuşă în emisiunea lor. Deşi nu-s adepta stilului de mahala al „doamnei Pepe“, îmi place firea ei războinică şi justiţiară şi, mai ales, atitudinea ei faţă de necuvântătoare (e drept, pe alocuri exagerată, dacă ne gândim la motanul ei, Marty). Totuşi, nu-i găsesc nicio scuză când vine vorba despre accindentul lui Huidu şi de ce consideră ea că, la mijloc, e justiţia divină.
Mi-a plăcut, însă, reacţia lui Mihai Bendeac, el însuşi aflat „la cuţite“ cu Huidu. Pe lângă aceasta, fostul „Monden“ ne-a arătat şi o faţă mai puţin cunoscută a „cârcotaşului“: un om care, atunci când nu râde de defectele celorlalţi, ştie să îngroape şi securea războiului. „Pur si simplu. Din nimic, din neant“, cum spune Bendeac.

Niciodată Singură
Recunosc, a început pe la 10 şi ceva, pentru că am luat startul mai greu. De fapt, nu e o noutate, pentru că, de regulă, lunea este ziua care nu-mi place deloc.
Mai aveam două zile de concediu (pentru că nu s-a lucrat pe 24 şi 31 decembrie), dar cine mai ţine cont de asta la început de 2011? În plus, nu cred că aş mai fi putut sta acasă. Numai gândul că un singur telefon mi-ar fi făcut ţăndări liniştea m-ar fi ţinut încordată ca un arc toată ziua. Aşa că, am ieşit... dar ca să am de unde să mă întorc. O bârfă mică ici, un şef de instituţie lipsă, colea, un popas la farmacie, la amica mea, o raită prin magazine după suc şi cartelă pentru mobil şi, uite-aşa a trecut jumătate din zi. Reîntoarsă acasă, am luat prânzul, am scris primele texte din 2011 (mi-am cam pierdut „reflexele“, dar îmi voi reveni în zilele următoare) şi am bântuit netul, semn că ziua n-a fost atât de încărcată.
Prima concluzie după prima zi de lucru din 2011? Cei mai mulţi încă nu şi-au revenit după petrecerile de Revelion. Dovadă cele 26 de cazuri (numărate până în jurul orelor 12) ajunse la Camera de gardă, din cauza consumului execesiv de sarmale, cârnaţi şi băutură („Unii au mâncat prea mult rachiu“, mi-a zis şeful spitalului :)) ).
A doua: magazinele duc lipsă de clienţi. Clar, oamenii au cheltuit prea mult de sărbători. Dar nici galantarele nu-s de lăudat. Bate vântul prin ele. Semn că nici patronii nu mai au bani la început de an. Deh, dările astea!
A treia: cu toate urările şi pupăturile de început de an, lumea nu crede în schimbări benefice în 2011. „Să fim sănătoşi şi să n-avem datorii“ au fost cuvintele pe care le-am auzit cel mai des. Doamne, ce-am ajuns! Nu mă mai miră de ce, revenită în ţară după 7 ani neîntrerupţi de muncă în Italia, mama vrea să plece iar acolo. E şocată de preţuri, de lipsa de educaţie, de faptul că, în perioada în care a lipsit, în oraş (ca şi în ţară) nu s-a schimbat nimic. Dacă nu ne-ar avea pe noi aici, nu s-ar mai întoarce niciodată în România. Nu ne-a spus-o, dar probabil că a gândit-o.
Şi guvernanţii ne spun că anul ăsta vom ieşi din criză. Poate, din cea de nervi, deşi nu cred...
Niciodată Singură
Ei, bine, da, iată-ne în 2011!
Mă întrebam, azi, în zori, de ce ne bucurăm atât de mult când intrăm într-un an nou, că doar îmbătrânim, nu ştim ce ne aşteaptă, dacă vom face sau nu faţa tuturor încercărilor, dacă ne va fi bine sau rău? Probabil, prin natura noastră, suntem optimişti şi avem convingerea că anul în care păşim reprezintă un nou început, momentul în care luăm totul de la zero, în încercarea de a împlini toate visele.
N-am făcut şi nu voi face bilanţul anului care tocmai s-a încheiat. Aveam, cândva, obiceiul ăsta, dar acum prefer să privesc înainte. Ştiu, este din ce în ce mai greu să-ţi propui ceva în aceste vremuri care seamănă tot mai mult cu nişte nisipuri mişcătoare, dar prefer să mă gândesc la viitor decât să-mi analizez trecutul. Sunt convinsă că 2011 nu va fi un an uşor pentru nimeni, dată fiind austeritatea pe care ne-o impun guvernanţii, dar e o vorbă care spune că norocul ţi-l mai faci şi singur. Aşa că, de ce să fiu îngrijorată din prima zi? De ce să nu mă bucur, încă, de piftia, sărmăluţele, caltaboşii şi celelalte bunătăţi de sezon, preparate, de astă dată, după 7 ani, de mamona? De ce să nu profit de ultimele zile din concediul de trei săptămâni care nici nu ştiu când au trecut?
În plus, de ce să nu mă laud că, anul ăsta, atât de Crăciun, cât şi de Revelion, edilii au „bătut“ artificiile chiar din faţa porţii mele, şi nu a mai fost cazul să-mi rup gâtul uitându-mă după ele, doar-doar le-oi prinde în poză?
Ce-o mai fi de luni, om vedea. Până atunci, nu vreau să aud de Băsescu, Udrea şi ai lui... Mă voi sătura de toţi 12 luni de acum înainte... dacă nu vom avea curajul şi puterea de a-i trimite acolo unde le este locul (şi nu mă refer la vorbe de duh! :)) ).
Deci, tuturor, vă urez un 2011 minunat şi, pentru cei care încă mai petreceţi, distracţie plăcută în continuare. „C-aşa beau oamenii buni/De sâmbătă până luni!“ :))