Niciodată Singură
Nu pot să trec peste ştirea potrivit căreia caii din pădurea Letea (Tulcea) urmează să fie omorâţi CU ACORDUL AUTORITĂŢILOR pentru ca, mai apoi, să fie trimişi în abatoarele din Italia!

Nu pot să nu mă întreb: de când a devenit românul atât de sălbatic, de crud, de însetat de sânge? Cât de jos ne putem coborî, ca naţie, din cauza unor şmecheri pentru care ABSOLUT ORICE, inclusiv viaţa unor fiinţe nevinovate şi lipsite de apărare, este tratată ca o afacere bănoasă?
Recent, 200 de câini au fost ucişi într-un padoc din Botoşani. Cu greu am putut privi imaginile surprinse la faţa de locului. Cu greu încă mai accept faptul că trăiesc într-o Românie de-a dreptul barbară, primitivă, sălbatică, în care nimeni nu mai respectă pe nimeni, în care nu există legi decât pentru a fi frecvent încălcate de aceeaşi mână de şmecheri despre care aminteam, scoşi basma curată de un sistem juridic infect şi corupt şi în care doar naivii mai cred că se mai poate schimba ceva!
Mă întreb cum de ne mai suportă Dumnezeu pe faţa pământului şi cum de îngăduie atâtea atrocităţi? Mă întreb dacă nu cumva, acceptând asemenea orori, nu facem altceva decât să ne îndepărtăm de lumea civilizată? De ce ne mai miră că suntem din ce în ce mai izolaţi de lumea civilizată, că nu suntem acceptaţi la aceeaşi masă de ţările în care atât drepturile omului, cât şi drepturile animalelor sunt nu numai respectate, ci şi garantate?
Sunt revoltată că niciuna dintre instituţiile abilitate nu ia atitudine împotriva acestor criminali şi că, de fapt, tăcerea lor nu reprezintă altceva decât o încuviinţare tacită pentru astfel de monstruozităţi; că nici măcar presa nu poate face nimic, nici măcar asociaţiile de protecţie a animalelor care, în astfel de situaţii nu numai că se dovedesc neputincioase, ci faptul că există doar pe hârtie.
Sunt dezamăgită că nimeni nu poate face nimic. Nici măcar eu.
Pentru că sunt prea mică şi neînsemnată pentru un război atât de mare.

Niciodată Singură
Ce bine mă simt când îmi beau cafeaua şi vă citesc postările... mmm... şi e doar luni!
O săptămână bună să aveţi!

Niciodată Singură
De vreo trei luni şi jumătate mă confrunt cu o situaţie prin care n-aş fi crezut că voi trece vreodată. E drept că, pe măsura trecerii timpului, mi-am dat seama că, oricum, lucrurile ar fi ajuns aici, însă tot nu-mi vine să cred că mi-am pierdut ultimii opt ani şi ceva punând suflet într-o relaţie care nu s-a dovedit benefică.
Am povestit, cândva, despre neînţelegerile cu (pe atunci, cea pe care o consideram) prietena mea. Nici atunci, şi nici acum, când vorbesc la timpul trecut despre această relaţie, nu mi-a plăcut ce se întâmpla, dar am avut puterea să trec peste toate, s-o sun, să punem la punct lucrurile şi să ne împăcăm. Eu chiar am crezut în împăcarea aceea, cu toate că, ulterior, o mulţime de semne arătau că lucrurile nu stau deloc ok. Dar am pus totul pe seama vremurilor care ne-au influenţat negativ existenţa, gândurile, felul de a fi şi atitudinea faţă de cei din jur. Se pare că a fost mai mult decât atât.
Nu sunt 100% sigură de ceea ce afirm acum, dar cred că, încă de când am făcut pasul spre împăcarea despre care tocmai am povestit (şi care s-a produs undeva la mijlocul lui 2009), această prietenă nu-şi mai dorea cu adevărat să avem relaţia dinainte, deşi nu pot să neg că ne-am simţit bine împreună, că ne-am făcut confidenţe şi că am bârfit ca-n vremurile cu adevărat bune :)
A fost deajuns un singur moment (nu pot afirma că l-a pândit, ci numai că s-a folosit din plin de el) care s-o determine să pună punct. De data aceasta, îi voi respecta opţiunea, pentru că, prin argumentele invocate, a dovedit că şi-a dorit prea mult să nu mă mai aibă în preajmă-i, ca să nu-i dau satisfacţie. Aş vrea să mă înşel în privinţa motivelor reale, dar nu pot, pentru că le ştiu, chiar dacă ea nu le-a rostit niciodată cu voce tare. Regret doar că n-o pot convinge că nu e adevărat ceea ce crede şi, mai ales, că lucrurile pe care mi le-a aruncat în faţă, deşi e impropriu spus aşa, deoarece ultima noastră discuţie s-a consumat pe Messenger, seara, târziu, când ea m-a abordat, sunt doar mizerii şi neadevăruri care nu-i fac deloc cinste. Pentru că ştiu că ţine la imagine, nu-i voi face nici reclamă proastă. Singurul lucru pe care l-am făcut la scurtă vreme după ce nu ne-am mai vorbit a fost acela de a anunţa mediul comun pe care, vrând-nevrând, îl frecventăm, că nu mai suntem prietene. Bineînţeles, vestea a surprins persoanele care ne ştiau nedespărţite, dar am fost sinceră, spunând şi ce anume a dus la asta. Da, am făcut publice motivele invocate de ea care, iarăşi, au surprins, şi pe bună dreptate, pentru că şi copiii au motive mai serioase când se supără între ei.
Interesant e că, la aproape o lună de la separare, cineva mi-a zis că ea a spus că... suntem certate. I-am replicat omului că eu nu m-am certat cu nimeni, cu atât mai puţin cu ea, dar nu am insistat cu amănunte, pentru că nu avea rost. Dar m-a surprins să aflu că, în opinia prietenei mele, ruperea relaţiei nostre este „o ceartă", pentru că, nu-i aşa, o ceartă presupune, cândva, o împăcare în care, cel puţin deocamdată, eu nu mai cred. Chiar dacă s-ar întâmpla, ar fi doar ca să lăsăm loc de bună ziua, nu pentru altceva.
Dar un lucru nu pot să înţeleg: dacă tot e convinsă că eu şi numai eu am fost cauza relelor care i s-au întâmplat până a decis să nu mai aibă de a face cu mine, de ce fuge de mine, atunci când se întâmplă să ne întâlnim la evenimentele la care suntem invitate? Într-o singură săptămână, a fost protagonista unor situaţii jenante, ca să nu spun penibile în sensul că, din dorinţa de a mă evita, s-a întors din drum, s-a prefăcut că admiră afişe al căror conţinut, cu siguranţă, deja îi era cunoscut sau a încercat să mă ignore atunci când am abordat o persoană în preajma căreia se afla în acel moment. Mă uitam la ea cât de ne-natural se comporta, pentru că o cunosc şi ştiu ce simte în astfel de situaţii. Pe de o parte, eram surprinsă, chiar şocată, pe de alta, aproape că îmi venea să râd, să-i spun să termine odată cu atitudinea asta, că nu i se potriveşte, ca să sfârşesc prin a simţi... milă.
Pentru că ştiu că nu i-am făcut răul de care m-a acuzat, pentru că amândouă ştim că „dovezile" invocate de ea nu există, dar a trebuit să se folosească de ele ca să aibă o justificare, pentru că am conştiinţa curată şi, mai ales, pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât oricine că spun adevărul.
Dacă ar fi fost altfel, eu ar fi trebuit s-o evit, să încerc să nu-mi intersectez drumul cu al ei dar, cel puţin ultima dată, adică joi, mă indreptam spre ea zâmbind (de fapt, nu către ea, ci spre persoana cu care se afla şi cu care vroiam să vorbesc), nu am încetinit pasul şi nu am ocolit-o în niciun fel. Dacă n-aş fi avut conştiinţa eliberată de orice sentiment de vinovăţie, m-aş fi putut comporta aşa? Pentru că n-am fost niciodată vreo nesimţită sau vreo tupeistă, ca să am atitudinea asta tocmai faţă de ea!
E trist că o persoană alături de care am fost nu numai la bine, ci şi la rău, găseşte normal să mă răsplătească aşa! Suntem, încă, „prietene" pe Facebook. Nu am şters-o din listă tocmai pentru că vreau să vadă că, de la începutul lui februarie, de când nu ne-am mai vorbit, nu m-am schimbat, că mi-am păstrat preocupările şi modul de viaţă. Acum două zile eram pe punctul de a o elimina atât de acolo, cât şi din lista de pe Messenger, unde, bineînţeles, am permanent offline din parte-i. Dar mi-am dat seama că, odată cu asta, chiar că s-ar termina de tot.
Pentru că, atunci când nu-mi mai pasă de cineva, înseamnă că el nu mai există. Şi nu sunt sigură că asta vreau să simt pentru ea.
Nu încă.

Niciodată Singură
...însă nu ştiu pentru câtă vreme.
Recunosc, nu prea mai dau pe aici pentru a posta ceva nou, ci pentru a-i citi pe cei din blogroll, dar şi acest lucru nu se întâmplă în fiecare zi. Interesant este că, de când am luat o pauză de blogărit, s-a mărit numărul persoanelor interesate de jurnalul meu virtual. E drept, nu cu multe (de ce să mint? :) ), dar încă mă mai bucur când descopăr că rândurile mele mai suscită interes.
Sincer, absenţa mea nu este cauzată de faptul că nu aş avea ce povesti, ci pentru că Facebook-ul a devenit un fel de a doua casă pentru mine, virtual vorbind, după acest blog, pe care, la un moment dat, aş fi vrut să-l închid. Poate, într-o zi se va întâmpla şi acest lucru, mai exact atunci când îmi voi fi pierdut orice interes pentru internet, deşi e prea puţin probabil să fie aşa. Mereu apar fel de fel de chestii noi, informaţiile circulă mai repede în spaţiul virtual şi eu îmi petrec, încă, ore bune din zi în faţa computerului, hălăduind de la un site la altul. Şi-apoi, Facebook-ul m-a ţinut mai bine în legătură cu o parte din cei care se află în lista mea de bloguri. De exemplu, aşa am aflat că una din preferatele mele, Cristina, tocmai a absolvit un curs de artă fotografică şi că Neamţu a trecut pe un domeniu nou pentru că, de pe cel vechi, nu mai putea intra pe blog de trei săptămâni, din cauza viruşilor. Chiar mă bucur că acum îl pot citi din nou, mai ales că, de mai bine de jumătate de an, viaţa lui s-a schimbat radical şi în bine :)
De când nu am mai scris aici, mi-am mai făcut încă două bloguri, amândouă pe wordpress. Unul e chiar cu numele meu real. Pe acesta din urmă am doar câteva postări. Deja m-am oprit pentru că, din păcate, nu mă simt în largul meu scriind acolo. Am ajuns la concluzia că nu pot fi cu .... în mai multe luntrii. Decât multe şi degeaba, mai bine unul (acesta) şi bun.
E ca o reîntoarcere la dragostea dintâi. Nu ştiu cât o să mă ţină, dar mă bucur că sunt din nou, aici, cu voi :)
PS: Nu voi renunţa, deocamdată, la partea cu moderarea comentariilor. Nu eram adepta acestui lucru, dar e mai bine aşa. Motivele le ştiţi din postarea anterioară.
Vă pup!
Niciodată Singură
Pentru că nu mai vreau spam-uri sau mesaje prin care sunt rugată să votez poze, filmuleţe sau persoane care participă la fel de fel de concursuri mai mult sau mai puţin idioate, care nu au legatură cu blogul.
Sorry, dar asta e situaţia!