Niciodată Singură

Deci, nu mai pot cu Mădălina Manole şi cu redeschiderea anchetei privind moartea ei. Ştiu, nu-i frumos şi nici corect să începi cu „deci”, dar aşa am avut eu chef să fac. Ce mai e normal în ziua de azi? Cum spuneam, mă exasperează mediatizarea asta excesivă a morţii MM, isteria creată în jurul sinuciderii ei. A murit şi punct! Da, înjuraţi-mă, voi, părinţi, fani, prieteni (de-ai ei, nu de-ai mei, că aceştia din urmă ştiu ce cred despre asta), pentru „insensibilitate” (e în DEX? n-am chef să caut acum), dar eu cred că fata asta chiar a vrut să moară. Este evident că, în familia cântăreţei, armonia nu a fost niciodată la loc de cinste, dovadă ce se întâmplă acum între soţul şi părinţii ei. Mai mult ca sigur că bătrânii nu l-au plăcut pe ginere, din motive reale sau închipuite, iar biata Mădălina, din dorinţa de a împăca şi capra, şi varza, n-a mai ştiut să facă nimic altceva decât să bea Furadan. Pentru că, dacă stai între oameni tâmpiţi şi nu eşti suficient de puternic să te ridici deasupra lor şi să-i domini, ajungi, la rându-ţi, la fel de tâmpit şi atunci nu mai judeci cu mintea ta, rişti să faci greşeli cât casa! Din păcate, pe Mădălina, un moment de rătăcire a costat-o viaţa.

Tot aud spunându-se: dar, vai, cum a putut, avea tot ce-şi poate dori un om, o casă, un soţ, un copil, bani, maşini? Aşa crede lumea, că nişte ziduri, un cont în bancă şi un bolid în garaj înseamnă totul. Înseamnă când nu le ai, când le admiri de pe margine şi spui „Vreau şi eu!”. Sau se mai crede că, dacă o femeie are, în sfârşit un soţ şi a mai devenit şi mama copilului pe care şi l-a dorit o viaţă întreagă, gata, şi-a văzut toţi sacii-n car şi nu mai vrea nimic!

Eu cred că Mădălina a avut o viaţă extrem de zbuciumată. Şi nu de când era cu Petru Mircea, ci dintotdeauna. Să porneşti de jos (se vede că provine dintr-un mediu de oameni simpli), să urci treaptă cu treaptă pentru a-ţi depăşi condiţia şi a-ţi face o carieră artistică, fără să recurgi la prea multe compromisuri, n-are cum să nu te marcheze mai târziu.

Da, a avut succes, a fost pe val, aplaudată, adulată. Ce om normal nu şi-ar dori să fie, cel puţin o dată, în centrul atenţiei, la modul bun, să fie recunoscut pe stradă, să i se dea o floare sau să i se ceară un autograf? Dar e conştient cineva că, în spatele scenei, poate că viaţa artistului care ne cucereşte cu prezenţa şi talentul lui, nu e la fel de perfectă şi strălucitoare? Că artistul e om ca şi noi, se bucură, plânge, spală vase, face piaţa… la fel ca şi noi? Că nu întotdeauna îi e bine, că mai are şi eşecuri, şi căderi?

Nu cred că Mădălina a avut o viaţă la fel de strălucitoare şi dincolo de scenă. A trebuit să moară pentru ca toate imperfecţiunile pe care le-a ascuns cât a trăit să iasă la iveală precum păduchele-n frunte. Cred că, la un moment dat, nu le-a mai suportat. Şi, la început, a avertizat. Două tentative de sinucidere. Proştii din jurul ei nu i-au înţeles strigătul de disperare. Au crezut-o nebună, au încercat s-o ducă la vraci sau la balamuc şi se mirau că fata nu vrea. Păi nu ea, ci ei erau tâmpiţii! Uitaţi-vă acum, la ei. Credeţi că atunci când trăia Mădălina erau altfel? E de mirare că încerca să-şi ţină soţul şi copilul departe de părinţi? Cu tot respectul faţă de durerea şi de bătrâneţile lor, dar şi eu mi-aş ţine familia departe de doi nebuni! Păi, dacă ştiau ce se întâmplă în casa fetei lor, de ce au aşteptat ca ea să moară, în loc s-o salveze? De ce, atunci când au ajuns la căpătâiul ei, după ce a înghiţit diluant sau prea multe pastile, în loc să găsească vorbele potrivite pentru a o convinge să nu mai repete gestul, s-au apucat s-o certe sau s-o judece?

Mă suprinde peste măsură faptul că, în loc să-şi plângă în tăcere comoara de copil (căci comoară a fost, e clar că le-a plăcut să li se recunoască statutul de părinţi ai artistei MM şi să trăiască din asta), să fi căutat o cale de comunicare cu ginerele (pentru că asta a fost ultima ei dorinţă, scrisă cu propria-i mână în biletul de adio: „Să-l iubească mult pe Puiu, rămâne sufletul meu. Pentru tot ce a făcut pentru mine, pentru sufletul lui”), oamenii ăştia apar toată ziua la TV şi în ziare, ameninţând şi blestemând, bătându-şi joc de memoria fiicei lor care, întotdeauna, a ieşit în faţă doar cu muzica ei, nu vorbindu-şi de rău apropiaţii sau colegii de breaslă.

Mă miră că bătrâneii ăştia, în pofida vârstei şi a bolilor de care suferă (am înţeles că Ion Manole e măcinat de diabet, o boală care, la un moment dat, atacă şi centrii nervoşi, asta, ca să mă exprim elegant), trăiesc într-o ură şi o sete permanentă de răzbunare. „Să se facă dreptate!”, tot spune Ion Manole. Da, toată lumea vrea asta, întotdeauna. Dar fiecare dintre noi are alte repere pentru „dreptatea” asta. Îmi dau seama câtă fericire e pe capul lor acum, când ancheta privind moartea fiicei lor s-a redeschis, pentru că doar asta îi mai ajută să-şi ducă zilele mai departe. Cred că şi magistraţii s-au săturat de tânguirile lor pe toate canalele TV care, în goana după rating, le dau apă la moară în prime time! Dar, în euforia asta care i-a cuprins de vreo două zile încoace, au luat măcar o clipă în calcul varianta ca şi următoarele concluzii ale procurorilor să indice tot o sinucidere? Crede cineva că Petru Mircea era aşa de tâmpit, încât să-şi omoare, cu ajutorul mamei, nevasta, obligând-o să bea, chiar de ziua ei, pesticid? Adică nu s-ar fi gândit că, pentru anchetatori, principalul suspect ar fi fost chiar el? Să zicem că da, e autorul moral al gestului Mădălinei, dar mai mult pentru că nici el, ca şi părinţii ei, nu i-au înţeles zbuciumul interior, dar asta e altceva.

Cum cred oamenii ăştia că nepotul îi va privi, vreodată, ca bunici buni după ce, într-o zi, un coleg de la grădiniţă/şcoală îi va spune ce s-a întâmplat când era, încă, în scutece, ori va căuta singur pe Google şi va găsi tot ce s-a scris despre moartea mamei lui şi despre scandalul care i-a urmat? Cum îi vor explica, atunci, ceea ce s-a întâmplat sau cred ei că s-a întâmplat, fără să nu lovească în demnitatea tatălui său? De ce se miră că Petru Mircea nu comentează faptele lor sau că, atunci când o face, devine, de-a dreptul isteric? La ce să te îndemne atitudinea asta războinică, tâmpeniile pe care Eugenia şi Ion Manole le tot debitează de aproape un an? Nu am nicio îndoială că ăsta le-a fost caracterul şi cât a trăit Mădălina, numai că nimeni nu a avut nici ocazia, nici motivul de a-l scoate în evidenţă. Ce-i interesează pe ei care e acum viaţa lui Petru Mircea, cu cine umblă sau trăieşte? Ar trebui să se călugărească, la nici 40 de ani? Sau ce importanţă are cine îi conduce, azi, maşina Mădălinei? E cumva a lor? De fapt, ce vor moşii ăştia, după ce, şi ei, au bătut un cui în sicriul fetei lor? Să-i ia tot fostului ginere? Bun, să zicem că, mâine, el le lasă tot, copil, casă, avere. Cred ei că omul ăsta nu supravieţuieşte? Cred ei că, punând mâna pe tot, o vor avea, din nou, pe Mădălina? Nu. Trupul ei este în groapa aia nefiresc săpată în mijlocul unei alei din cimitir, cu o cruce pângărită tot de părinţi, care nu au înţeles nici după ce şi-au pierdut fata că, dincolo de scenă, ea era OMUL Magdalena Mircea, şi nu ARTISTA Mădălina Manole, iar sufletul ei s-a ridicat la Cer, de unde, cu siguranţă, îi priveşte şi suferă la fel ca-n viaţa la care a renunţat atât de dureros şi brutal, pentru că, nici după asta, cei pe care i-a iubit nu s-au împăcat, măcar de dragul puiului de om care a rămas în urmă-i. Iar Petru Mircea…. Singura lui greşeală a fost că nu a ştiut s-o iubească atât de mult, încât Mădălina să nu se gândească niciodată la sinucidere, că nu a ştiut s-o ajute, după ce ea a avut acele tentative pe care eu le consider şi acum un ţipăt de disperare pe care nu l-a înţeles nimeni. Pentru că nimeni nu a crezut-o în stare să-şi ducă planul la bun sfârşit, deşi, dacă îi urmărim cariera, a fost o fată extrem de hotărâtă şi ambiţioasă. Nu, nu a fost nebună. Nebuni au fost cei din jurul ei, cei care, nici acum, nu acceptă realitatea. Femeia asta i-a pedepsit atât de crunt, cu o moarte atât de şocantă şi violentă, chiar de ziua ei, şi oamenii ăştia refuză să înţeleagă că ei, cu toţii, au împins-o spre acest final. Când nu s-a mai gândit nici la copil, când nu i-a mai păsat de nimic şi când doar liniştea ei a contat.

Da, măi nebunilor! Femeia aia obosise să vă suporte! Pe tine, soţ slab, pe voi, părinţi fără caracter, pe voi, producători tâmpiţi, care n-aţi mai promovat-o pentru că Mădălina nu avea decât talent şi voce de arătat, nu ţâţe şi păsărici fără chiloţi cu care să ţină prima pagină în tabloide! Acum, toţi vă bateţi cu pumnul în piept şi spuneţi că aţi iubit-o şi nu mai puteaţi de dragul ei! De ce nu i-aţi arătat asta cât mai era acolo, cu voi, încercând să vă mulţumească pe toţi? Acum, la ce-i mai foloseşte? Vă războiţi în declaraţii şi anchete judiciare, dar uitaţi că adevărul e unul singur: Mădălina nu mai este! Ea trăieşte doar prin ceea ce a lăsat: muzica ei. Voi sunteţi nişte nimeni în căutarea unei glorii pe care n-o veţi avea niciodată. Doar aţi ucis-o. Acum, trăiţi cu povara asta. Dar pe Mădălina mai lăsaţi-o în pace. Aţi chinuit-o destul!

Etichete: edit post
3 Responses
  1. darry.anna Says:

    Când mă gândesc la ce isterie o să se pornească iar pe la Tv-uri, nici nu vreau să mă gândesc:)
    Trist foarte trist!

    ,,...fată dragă nu fi tristă fiind că e păcat; fără lacrimi nu există dor adevărat!...,,


  2. D Says:

    frumos ai vorbit... sunt de aceiasi parere.



:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu