Niciodată Singură
Deja m-am obişnuit cu asta.
Dar, la început, gândul că unul căruia i s-a părut sau chiar e convins că l-a afectat, într-un fel sau altul, vreun articol scris de mine, aproape că nu mă lăsa să dorm nopţile. Nici acum nu pot spune că m-am vindecat complet de teama asta, pentru că nu am cum, întotdeauna vor exista tot felul de nemulţumiţi sau de sonaţi care se vor crede îndreptăţiţi să-şi apere imaginea şi/sau interesele în instanţă dar, între timp, am învăţat să-mi iau măsuri de precauţie.
Prima dintre ele se referă, bineînţeles, la sursa de informare. Rareori, şi doar din netenţie sau în lipsa timpului necesar pentru verificare, am scris „după ureche". Sau atunci când am crezut că sursa este îndeajuns de credibilă (autoritate publică, directori etc) pentru a mai căuta şi altă opinie. În rest, respect aşa-numita regulă de aur a jurnaliştilor, care „spune" că ideal e să verifici informaţia din cel puţin trei surse (deci nu două) care nu au legătură între ele. Este cel mai sigur mod prin care îmi pot argumenta articolul.
A doua este reportofonul. Multă vreme (şi tot la început) nu l-am folosit. Mă bazam pe ceea ce-mi notam în agendă. Este foarte adevărat că, în perioada aceea, cam tot ce scriam în ea obişnuiam să şi memorez (asta pentru cazurile în care nu aveam răbdare să mai răsfoiesc agenda). O consecinţă benefică era că, tot timpul, eram foarte atentă la tot ce se întâmplă în jurul meu, acolo unde mergeam şi mi-am exersat la greu spiritul de observaţie. Partea proastă e că, tot în acea perioadă, am învăţat să reţin şi ce răzbătea şi din spatele uşilor închise, atunci când personajele aveau impresia că dincolo de ele nu e nimeni sau uitau că m-au lăsat să le aştept acolo :)) Dar nu asta m-a determinat ca, într-o zi, să folosesc aparatul de înregistrare, nici argumentul că acesta este un instrument indispensabil pentru un reporter ci faptul că, la un moment dat, informaţiile pe care eram nevoită să le reţin depăşeau puterea mea de a le nota sau memora.
Cam la fel am gândit şi când am început să folosesc aparatul foto digital. La începuturile mele de reporter nu prea mi se cereau poze, pentru că redacţia îşi permitea să plătească un fotograf care îşi făcea bine treaba în tot judeţul. Şi-apoi, nu orice articol trebuia, obligatoriu, însoţit de imagini. Nu în ultimul rând, salariul nu-mi permitea să investesc într-un asemenea aparat (pentru orice eventualitate, aveam mereu la mine un aparat clasic, cu film, pe care îl duceam la developat, pe cheltuiala redacţiei, după ce fotografiam cu el). S-a întâlmplat, însă, ca la un eveniment extrem de important, când ne-a vizitat fostul Patriarh, regretatul Teoctist, maşina în care veneau colegul meu de redacţie şi fotoreporterul să prindă o barieră la linia ferată, iar maşina înaltului prelat să le-o ia înainte, spre oraşul meu. M-au anunţat în ultimul moment de acest lucru, motiv pentru care nu am mai avut timp să apelez la altcineva pentru o poză cu aparat digital. Se înnoptase deja, iar aparatul meu cu film nu a făcut faţă momentului (nici nu mă aşteptam la altceva), când Teoctist a pus piciorul în urbea noastră. Pentru mine, a fost un moment de-a dreptul penibil: când toată presa locală a sărit pe Patriarh cu reportofoane, camere video şi foto de ultimă generaţie, eu îmi făceam treaba cu agenda într-o mână şi cu răpciuga aia de aparat la gât. Bineîneţeles că n-am făcut nicio brânză şi relatarea de la faţa locului a fost ratată, dar nimeni nu a avut tupeul să-mi reproşeze ceva, pentru că se ştia că nu eram „dotată" cu cele necesare.
Ulterior, am apelat la cunoştinţe şi, mai ales, la amicii din primărie, să mă mai ajute cu câte o poză în format digital ori să-mi împrumute aparatul la anumite evenimente. Până într-o zi, când soţul meu a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să fac un efort şi să-mi iau un aparat. De fapt, chiar el mi l-a cumpărat şi, de atunci, totul s-a schimbat, în sensul că am simţit că-mi pot face meseria cum trebuie :)
Şi uite aşa, în momentul de faţă, foarte greu mă mai poate acuza cineva că scriu după zvonuri sau după ce visez noaptea. E drept că, de curând, mai precis, chiar înainte de Paşti, am avut surpriza ca o persoană pe care o consideram de mare încredere, nu numai că m-a acuzat că m-am folosit de o discuţie privată pentru redactarea unui articol, dar m-a şi reclamat în redacţie pentru acest lucru, ameninţând că mă va da în judecată, chiar dacă aceasta ar însemna să-mi pierd serviciul. Realitatea fusese alta. Mă dusesem în instituţia în care persoana este director adjunct, la invitaţia ei, care intenţiona să-mi furnizeze nişte informaţii pentru un articol. În drum spre sediu, şefa mea directă m-a sunat şi m-a rugat să fac un sondaj de opinie pe o anumită temă, cu oameni din toate domeniile, apoi să fac un text. Am vrut să mă achit de ambele obligaţii aşa că, odată ajunsă în instituţie, am dorit să aflu şi pentru ce fusesem chemată, dar să fac şi sondajul. Întâmplarea (care s-a dovedit a fi nefericită, pentru mine) a fost că, atunci când am pus întrebarea care făcea obiectul sondajului, persoana era ieşită din biroul în care rămăsesem cu superiorul ei şi cu un coleg de-al lor. Când a revenit, discuţia deviase un pic, însă nu într-o asemenea măsură încât să nu ne dăm cu toţii seama că, dacă n-aş fi pus întrebarea cu pricina, nu am fi vorbit despre acea temă. Evident, persoana s-a implicat, la rându-i, în discuţie, iar ceea ce a afirmat am consemnat în articolul care a apărut a doua zi. Individa nici nu ar fi aflat de el, pentru că nu-l citise, dar a anunţat-o altcineva, un bărbat căruia i s-a părut, citind printre rânduri, că afirmaţiile ei îl privesc direct şi a obligat-o să iasă cu dezmintire în ziar, în cazul în care m-am folosit fără drept de spusele ei. Ca să nu se pună rău cu el, femeia l-a ascultat. M-a sunat şi m-a luat tare. Normal că, la început, nu am înţeles ce vrea, pe urmă i-am explicat că nu m-am folosit de nicio discuţie privată, deşi aşa pare, că ai ei colegi, care erau în birou, puteau confirma că, în timp ce ea era plecată, le adresasem o întrebare, la care nu numai că mi-au răspuns, dar au venit şi cu alte argumente care nu ieşeau din context, însă nici nu a vrut să mă asculte. Ca să se convingă că nu am fost rău-intenţionată, m-am oferit să-l sun pe individul scandalizat de articolul care, nici pe departe, nu avea legătură cu el, dar şi el s-a dovedit la fel de reticent şi neîncrezător, acceptându-mi nu greu, ci foarte greu, părerile de rău pentru neplăcerile provocate.
Credeam că incidentul fusese depăşit dar, a doua zi, după-amiază, m-a sunat şefa mea care m-a anunţat că individa a căutat-o expres pentru a mă face cu ou şi cu oţet şi pentru a mă ameninţa în toate felurile. Spre deosebire de mine, care trebuie să fiu peste măsură de provocată şi zgândărită, cum se spune, ca să pun la punct pe cineva, şefa mea nu a menajat-o pe marea „nedreptăţită", din trei cuvinte punând-o la colţ şi lăsând-o fără replică, fapt care a enervat-o şi mai mult pe individa care a promis că nu va mai vorbi niciodată cu mine.
Bineînţeles, acest lucru nu s-a întâmplat... decât câteva zile. Iniţial, mi-a zis că renunţă să mă dea în judecată pentru că ne aflam în Săptămâna Mare, ea ţinea post şi, vezi, Doamne, nu vroia să-mi facă rău (mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă nu era post :P ). Apoi, s-a ferit să rămânem singure în birou (de parcă aş fi putut să-i pun cuţitul la beregată :)) ), iar la vreo două săptămâni după Paşti şi-a cerut scuze. Motivul? Celălalt „lezat" îi făcuse un mare rău-probabil, s-a răzbunat, aşa cum fac proştii ca el-şi femeia s-a văzut, la rându-i, răzbunată de textul meu :))
Ce am învăţat din povestea asta? Că, uneori, când subiectul de discuţie este interpretabil sau delicat, reportofonul trebuie să fie deschis...indiferent dacă e pe masă, ori în buzunar/poşetă sau când vorbesc la telefon! Căci, da, sunt situaţii în care, atunci când sun pe cineva în scop profesional, îmi setez mobilul pe speaker şi înregistrez toată convorbirea. Aşa am scăpat, tot înainte de Paşti, de o plângere penală din partea unuia care mă acuza că mă va da în judecată pentru că aş fi scris, la comanda cuiva, un articol care i-a stricat imaginea în comunitate. Când l-am întrebat cu ce-şi probează afirmaţiile, a dat-o din colţ în colţ, iar când i-am zis că am înregistrarea cu cel care îl acuza de oarece chestii, şi-a dat seama că şi el e înregistrat (dar eu nu am recunoscut :D ) şi a bătut în retragere. Iar de Înălţare am fumat pipa păcii :))
Astăzi, când eram pe punctul de a pleca de la un eveniment public, s-a apropiat de mine un tip care, fără bună ziua sau alte introduceri, m-a întrebat de unde am avut eu informaţia că el a furat nişte chestii de la un vecin şi de ce am scris despre el fără să-i cer permisiunea :) I-am răspuns că, dacă e vorba despre vreo infracţiune, cu siguranţă că am aflat de speţă la Judecătorie, dar omul mi-a replicat că nu a ajuns în instanţă. Atunci i-am zis că nu ştiu la ce se referă şi l-am întrebat dacă e sigur că eu sunt autoarea articolului. Bineînţeles că era convins de asta, are şi ziarul şi, dacă vrea, pe baza lui mă poate da şi în judecată. Io-te, fleoşc, îmi venea să-i zic, dar m-am rezumat la a ridica din umeri şi de a-i recomanda să facă ce doreşte.
Drept să spun, nu prea eram eu sigură că nu scrisesem, pentru că s-a mai întâmplat, acum vreo patru ani, să mă sune una ca să mă întrebe cu ce drept am scris eu despre ea, care era inculpată într-un proces ori cine mi-a comandat (altă nebună!) să o denigrez. I-am zis că dosarul ei e pe rolul Judecătoriei, că şedinţa e publică, deci instanţa acceptă şi ziarişti în sală, iar aceştia îşi aleg cazurile despre care vor să scrie în funcţie de o mulţime de criterii pe care n-are rost să i le înşir. În plus, i-am mai spus că nu articolul meu i-a stricat imaginea în comunitate, ci fapta penală pe care a comis-o (şi pentru care a şi fost, ulterior, condamnată). Normal, am avut un pic de tupeu, dar nici ea nu a mai avut replică.
Revenind la nenea care ameninţa, azi, că mă dă în judecată, pot să mai spun că, în momentul în care am ajuns acasă, am dat o căutare în arhiva ziarului, ca să văd cine a avut dreptate. Evident, eu am fost aceea. Este drept, articolul există, dar fără ca în el să fie menţionat numele tipului. Dar textul nu e semnat de mine, ci de colega care răspunde de „Infracţional" şi care îl redactase după un comunicat de presă al Inspectoratului de Poliţie, unde apăreau toate incidentele în care interveniseră poliţiştii, la data indicată de „supăratul" despre care povestesc.
Deci, cam slabe sunt speranţele să fiu prinsă în offside. Coincidenţă sau nu, acum două zile, chiar o judecătoare, care nu ştia că am studii în Drept, mi-a spus că a remarcat obiectivitatea şi corectitudinea cu care îmi redactez textele, în special cele inspirate de procesele aflate pe rolul instanţei (unele chiar de ea soluţionate). Pe lângă faptul că m-a felicitat pentru asta, mi-a zis că uşa biroului ei îmi va fi întotdeauna deschisă, pentru orice informaţii de care voi avea nevoie.

Na, să mă mai ameninţe cineva! :))


Etichete: edit post
0 Responses
:) :( ;) :D ;;) >:D< :-/ :x :"> :P :-* =(( :-O X( :> B-) :-S #:-S >:) :t(( :)) :| /:) =)) :-B =; :-c :)] ~X( :-h :-t I-) L-) :-& :-$ [-( :O) <:-P (:| =P~ :-? #-o =D> :-SS @-) :^o :-w :-< <):) :o3 :-? %-( :@) ~:> @};- %%- **== (~~) ~O) *-:) >-) :-L [-O< $-) :-" b-( :)>- [-X \:D/ >:/ ;)) :-@ ^:)^ :-j (*) o-> o=> o-+ (%)
/wahaha /hihi /omg /no /dignose /sweat /shock /floor /hmm /XD /blur /blush /nobigdeal /please /bye

Trimiteți un comentariu